AVANTAJUL ROMÂNESC. CUM RECONSTRUIM ROMÂNIA. Episodul IV
România posedă una dintre cele mai diverse baze energetice ale Europei, de la hidroenergie și nuclear până la gaze naturale, petrol, eolian și fotovoltaic, însă această acumulare de resurse va căpăta valoare strategică deplină abia atunci când fiecare megawatt produs aici va putea fi urmărit mai departe, în industrie, tehnologie, agricultură, cercetare, centre de date și capital acumulat în economia românească.
În urmă cu câteva zile am scris, tot în Economistul, despre straniul nostru obicei de a produce electricitate ieftină atunci când soarele lucrează pentru noi și de a ajunge, câteva ore mai târziu, cumpărători ai unei energii mult mai scumpe, după ce fotovoltaicul și-a încheiat programul, iar sistemul descoperă că nu are unde să caute energia produsă la prânz. Bulgaria a investit masiv în stocare, România a purtat Tarnița-Lăpuștești prin patru decenii de documentații, relansări și promisiuni, iar rezultatul acestei diferențe dintre decizie și amânare se citește acum în prețuri, importuri și competitivitate. Am numit atunci fenomenul „România exportă lumină ieftină și cumpără întuneric scump”, formulă care descrie absurdul comercial al unei zile din piața energiei, însă problema care mă interesează în acest episod este considerabil mai mare: câtă economie știe România să producă din energia pe care natura, geografia și generațiile precedente au așezat-o la dispoziția sa?
Întrebarea merită pusă acum, când economia românească înaintează aproape de stagnare, Comisia Europeană estimând pentru 2026 o creștere reală de numai 0,1%, iar industria, după cinci ani consecutivi de diminuare a ponderii sale în PIB, suportă o energie suficient de scumpă pentru a-i eroda competitivitatea. Prețul angro mediu al electricității românești a ajuns în 2025 la 110 euro/MWh, al patrulea cel mai ridicat din Uniunea Europeană, deși România dispune simultan de hidrocentrale, două reactoare nucleare, producție internă de gaze, petrol, cărbune încă prezent în mix, eolian, fotovoltaic și perspectiva apropiată a gazelor din Marea Neagră.
Privite împreună, aceste cifre spun ceva mai grav decât faptul că energia este scumpă: România posedă resursa, dar pierde randamentul economic al resursei, iar această pierdere poate fi măsurată în fabricile care își reduc producția, investițiile care caută alte amplasamente, tehnologiile pe care le cumpărăm din exterior, capacitățile de stocare pe care nu le-am construit, rețelele care ajung târziu acolo unde investiția privată a ajuns deja și capitalul pe care îl transferăm altor economii pentru a cumpăra ceea ce am fi putut produce aici.
Energia are și un randament economic
Economia energiei a fost dominată multă vreme de indicatorii fizici, ceea ce este firesc pentru un sistem în care echilibrul dintre producție și consum se măsoară cu o precizie aproape obsesivă. Vorbim despre MW instalați, MWh produși, metri cubi de gaz, capacitate de interconectare, factori de capacitate, consum de vârf și procente ale diferitelor surse în mixul național, iar toate aceste unități descriu impecabil funcționarea energetică a unei țări.
Acestea spun însă surprinzător de puțin despre calitatea economică a energiei.
Doi megawați-oră produși de aceeași centrală și la același cost pot avea destine economice radical diferite. Primul poate fi exportat într-un interval în care piața regională este suprasaturată și prețul coboară către zero; al doilea poate alimenta o fabrică românească în care energia intră într-un produs industrial exportat cu o valoare de câteva ori mai mare. Fizica îi consideră identici. Economia ar trebui să-i considere profund diferiți.
Aș introduce, de aceea, în discuția despre reconstrucția României o noțiune pe care o voi numi randamentul economic al energiei, definită prin valoarea suplimentară pe care economia națională reușește să o construiască în jurul energiei de care dispune. Indicatorul ar privi dincolo de prețul MWh și ar urmări producția industrială pe care energia o susține, investițiile pe care le atrage, tehnologia creată local, locurile de muncă de calificare înaltă, proprietatea intelectuală, serviciile inginerești, exporturile și capitalul păstrat în țară.
O asemenea schimbare a instrumentului de măsură ar modifica și felul în care evaluăm succesul politicii energetice. O capacitate nouă de 1.000 MW ar înceta să mai fie considerată performanță prin simpla ei inaugurare, iar evaluarea ar continua în aval, urmărind costul sistemic, capacitatea de stocare asociată, echipamentele și serviciile produse în România, industria atrasă de noua ofertă energetică și valoarea creată în economia națională pe durata de viață a investiției.
România și-a administrat prea multă vreme energia asemenea unui proprietar care își numără hectare fără să calculeze recolta și își numără recolta fără să urmărească prețul produsului finit. Într-o economie europeană aflată sub presiunea costurilor energetice, această contabilitate devine insuficientă.
Când bogăția naturală devine lene instituțională
Istoria economică abundă în țări care au posedat resurse extraordinare și au rămas surprinzător de sărace, după cum oferă exemple de state care, pornind cu mult mai puține dar administrând inteligent ceea ce aveau, au acumulat capital, tehnologie și putere economică. Literatura a numit primul fenomen „blestemul resurselor”, expresie care descrie paradoxul prin care abundența poate reduce disciplina instituțională și presiunea pentru inovare, deoarece societatea începe să trăiască din renta resursei în loc să construiască în jurul ei capacități productive.
România nu aparține categoriei clasice a economiilor petroliere dependente de rentă, însă comportamentul nostru instituțional poartă uneori simptomele aceleiași boli: am avut petrol și am pierdut mare parte din forța petrochimiei, am avut gaze și am permis slăbirea industriei îngrășămintelor, avem hidroenergie și am lăsat proiectul Tarnița să îmbătrânească prin ministere, avem una dintre cele mai valoroase școli inginerești nucleare din regiune și discutăm insuficient despre transformarea ei într-o industrie exportatoare de competență, iar expansiunea fotovoltaică a fost mai rapidă decât construcția mecanismelor capabile să păstreze valoarea electricității produse.
Editorialul meu despre „lumina ieftină” și „întunericul scump” descria tocmai rezultatul acestei asimetrii. La orele de producție solară ridicată, electricitatea își pierde o parte considerabilă din valoare dacă sistemul nu o poate stoca; câteva ore mai târziu, aceeași economie cumpără energia de care are nevoie la prețul unei piețe tensionate. România nu pierde electroni în acest proces, fiindcă aceștia circulă conform legilor fizicii și ale pieței interconectate, dar pierde valoarea timpului energetic, iar factura acestei incapacități ajunge în cele din urmă la consumator și în costul industriei.
Comisia Europeană confirma, în raportul publicat la 3 iunie 2026, tocmai fragilitatea acestei arhitecturi: capacitatea de stocare raportată de România în Planul Național Integrat Energie-Schimbări Climatice era de numai 16,2 MW, implementarea rămânea lentă, iar infrastructura de rețea și flexibilitatea sistemului necesitau investiții accelerate pentru integrarea noilor regenerabile.
Cu alte cuvinte, am început să construim mușchi înaintea sistemului circulator, iar economia plătește această ordine greșită.
Neptun Deep: zece sonde și două posibile istorii economice
În Marea Neagră, la aproximativ 160 de kilometri de țărm, se scrie acum una dintre cele mai importante pagini economice ale României următorului deceniu. Dezvoltarea Neptun Deep prevede zece sonde de producție, patru în zăcământul Pelican South și șase în Domino, iar primele gaze sunt estimate pentru 2027.
Cifrele vor alimenta inevitabil discursul despre independență energetică, securitate regională, exporturi și venituri bugetare, toate perfect legitime, însă experiența economică românească recomandă să privim mai departe de gura sondei, fiindcă o resursă energetică poate avea două istorii complet diferite.
Prima istorie este simplă: extragem gazul, îl vindem, încasăm redevențe și impozite, îmbunătățim balanța energetică și celebrăm noua poziție regională a României. O asemenea evoluție ar fi favorabilă și ar produce beneficii măsurabile, dar ar utiliza numai primul strat al valorii.
A doua istorie începe după extracție și urmărește gazul prin economia românească, către producția de electricitate flexibilă, industria chimică, îngrășăminte, materiale, procese industriale și investiții care își aleg amplasamentul în funcție de disponibilitatea unei energii predictibile. În jurul acestei utilizări apar furnizori, inginerie, mentenanță, cercetare, servicii, salarii, exporturi și capital, astfel încât valoarea economică acumulată poate depăși considerabil prețul inițial al moleculei.
Friedrich List, preocupat de distanța dintre comerț și puterea productivă a unei națiuni, ar fi recunoscut imediat diferența: averea unei țări nu se citește integral în cantitatea bunurilor pe care le posedă la un moment dat, fiindcă forța sa pe termen lung depinde de capacitățile productive pe care reușește să le formeze. Pentru România, gazul din Marea Neagră va deveni cu adevărat interesant atunci când bilanțul său va putea fi citit în industria construită pe uscat.
Dacă peste douăzeci de ani vom putea spune numai câte miliarde de metri cubi am extras, vom fi administrat corect un zăcământ.
Dacă vom putea arăta și companiile, tehnologiile, capacitățile industriale și capitalul formate în jurul lui, vom fi administrat inteligent o epocă.
Cernavodă produce și ceva ce nu intră în priză
Energia nucleară oferă o demonstrație și mai interesantă a randamentului economic, deoarece valoarea unei centrale nu se termină la electricitatea livrată în sistem. În jurul tehnologiei nucleare se formează o densitate rară de competență: inginerie, fizică, chimie, materiale, automatizări, securitate, mentenanță, management al riscului, cercetare și educație tehnică avansată, iar această infrastructură cognitivă poate circula către alte domenii ale economiei.
România a păstrat această competență într-o perioadă în care o parte a Europei și-a redus sau chiar și-a abandonat capacitatea nucleară, pentru ca ulterior criza energetică, presiunea decarbonizării și nevoia de producție stabilă să readucă atomul în centrul calculelor energetice.
Retehnologizarea Unității 1 și proiectele viitoare de la Cernavodă ar trebui, din acest motiv, evaluate și prin cantitatea de competență românească pe care o reconstruiesc. Fiecare contract care poate fi executat competitiv de o companie românească, fiecare inginer format, fiecare tehnologie sau serviciu care poate fi exportat ulterior extinde randamentul economic al investiției dincolo de energia produsă.
În această zonă, România deține un activ care apare rar în bilanțurile energetice: memoria tehnică.
O generație de ingineri care știe să opereze, să întrețină și să dezvolte sisteme complexe constituie capital în aceeași măsură în care o face o turbină, cu diferența că primul se poate multiplica prin educație și poate produce valoare în proiecte pe care încă nu le cunoaștem.
O țară care cumpără tehnologie primește o instalație, dar o țară care învață tehnologia primește o capacitate. Pentru reconstrucția economică, a doua moștenire este incomparabil mai fertilă.
Dobrogea ar putea deveni primul mare laborator al noii geografii economice românești
Dacă privim harta energetică a României fără granițele administrative dintre ministere, agenții și companii, Dobrogea capătă o semnificație aparte. Cernavodă furnizează nuclear, regiunea concentrează unele dintre cele mai bune condiții eoliene din țară, fotovoltaicul se extinde, Marea Neagră oferă gaz și perspectiva eolianului offshore, iar Portul Constanța conectează acest teritoriu energetic la marile fluxuri comerciale.
Această suprapunere nu ar trebui administrată ca o colecție de proiecte independente, putând deveni geografie industrială.
În apropierea unei asemenea concentrații energetice pot fi gândite industrii electro-intensive competitive, capacități de procesare, centre de date, servicii pentru industria offshore, producție de componente, cercetare și infrastructuri logistice, iar avantajul teritoriului ar crește pe măsură ce fiecare investiție începe să o alimenteze pe următoarea.
Asemenea mecanisme au construit marile regiuni industriale ale lumii. Ruhrul nu a devenit Ruhr numai pentru că avea cărbune, Rotterdam nu și-a construit puterea economică exclusiv prin poziția portuară, iar Silicon Valley nu poate fi explicată prin prezența câtorva universități; acumularea apare atunci când infrastructura, competențele, capitalul și piața se suprapun suficient de mult pentru ca fiecare activ să mărească randamentul celorlalte.
România a gândit prea des teritoriul prin județe și energia prin centrale, așadar reconstrucția cere să începem să vedem coridoare de valoare.
Inteligența artificială readuce electricitatea în centrul economiei cunoașterii
Am vorbit ani întregi despre economia digitală ca și cum ea ar fi reușit să evadeze din lumea materială, iar metafora „cloud-ului” a contribuit involuntar la impresia că informația locuiește într-un spațiu lipsit de greutate, conducte, apă și electricitate. Inteligența artificială a spulberat această iluzie, fiindcă infrastructura de calcul necesară antrenării și operării modelelor avansate transformă energia disponibilă într-un factor de localizare economică.
Un centru de date mare cere electricitate sigură, rețea, conectivitate, răcire și predictibilitate pe termen lung. O fabrică automatizată cere aceleași lucruri într-o altă proporție. Laboratoarele, infrastructura cloud, semiconductorii și marile sisteme de calcul împing economia cunoașterii către o realitate pe care economiștii secolului digital au tratat-o uneori prea superficial: informația poate deveni aproape gratuită la reproducere, însă infrastructura care o produce rămâne profund materială.
Pentru România, această transformare deschide o direcție remarcabilă, fiindcă mixul nuclear-hidro-regenerabil, gazele interne, conectivitatea digitală și poziția în piața europeană pot fi puse în relație cu investițiile în capacitate de calcul.
Un MWh vândut pe piață are valoarea prețului orar.
Energia utilizată pentru a produce inteligență artificială, servicii digitale, produse industriale sofisticate sau cercetare participă la o valoare adăugată care se măsoară într-o altă ordine de mărime.
Prin urmare, competiția energetică a viitorului nu va mai fi câștigată exclusiv de țările care produc multă electricitate, iar avantajul va aparține în bună măsură celor capabile să transforme electronul în informație, tehnologie și proprietate intelectuală înainte ca valoarea lui să părăsească economia.
România are încă o mare șansă în această competiție, însă fereastra nu va rămâne deschisă la nesfârșit.
Fabrica este adevăratul consumator strategic
Discuția despre prețurile energiei este dominată firesc de gospodării, fiindcă factura lunară are consecințe sociale și politice imediate, iar liberalizarea electricității din iulie 2025 a amplificat sensibilitatea publică față de cost. Raportul Comisiei Europene din iunie 2026 arată însă o dimensiune economică pe care reconstrucția României nu își poate permite să o trateze secundar: industria românească se confruntă cu prețuri energetice ridicate, sectoarele energointensive au fost puternic afectate, iar ponderea industriei în PIB a scăzut în fiecare dintre ultimii cinci ani.
Oțelul, aluminiul, cimentul, sticla, chimia, îngrășămintele, industria alimentară și numeroase ramuri manufacturiere transportă prețul electricității în fiecare produs care iese pe poarta fabricii, ceea ce transformă energia într-un fel de curs de schimb interior al competitivității: dacă energia românească este structural mai scumpă decât cea disponibilă concurentului, produsul nostru pleacă pe piața internațională cu un handicap înscris în cost înainte de prima negociere comercială.
Energia competitivă nu este un beneficiu acordat industriei, după cum infrastructura rutieră nu este un cadou făcut transportatorului. Ambele constituie condiții de producție ale economiei, iar statul care înțelege această relație își construiește investițiile energetice în dialog cu structura industrială pe care dorește să o dezvolte peste zece, douăzeci sau treizeci de ani.
România ar putea oferi investitorului industrial ceva mai valoros decât încă o schemă fiscală negociată pentru durata unei guvernări: o combinație credibilă între energie disponibilă, contracte pe termen lung, infrastructură, acces la piața europeană, competență tehnică și predictibilitate.
De la Sistemul Energetic Național la arhitectura economică națională
După aproape patru decenii în care energia a fost tratată succesiv ca moștenire industrială, obiect al privatizării, piață reglementată, problemă socială, dosar european de decarbonizare și, mai recent, problemă de securitate, România are motive să-i redea funcția pe care dezvoltarea economică i-a atribuit-o dintotdeauna: infrastructură a puterii productive.
Pentru Neptun Deep, pe lângă miliardele de metri cubi, ar trebui măsurată valoarea industrială construită în jurul gazului. Pentru nuclear, alături de MWh, ar trebui urmărit capitalul tehnologic românesc format prin investiții. Pentru regenerabile, capacitatea instalată trebuie pusă în relație cu stocarea, rețeaua și industria atrasă. Pentru hidroenergie, valoarea flexibilității ar merita contabilizată alături de producția anuală. Pentru marile investiții de rețea, criteriul ar trebui extins către activitatea economică pe care infrastructura o face posibilă.
Din toate acestea s-ar putea construi un indicator național al randamentului economic energetic, suficient de simplu pentru a răspunde unei întrebări pe care politica românească a amânat-o prea mult: pentru fiecare miliard investit și pentru fiecare unitate de energie produsă, câtă valoare suplimentară rămâne în economia României?
Am început acest episod de la paradoxul luminii pe care o vindem ieftin și al întunericului pe care îl cumpărăm scump. Dincolo de ironia formulei se ascunde însă un mecanism care ne-a urmărit în prea multe domenii: România exportă frecvent resursa înainte de a-i adăuga suficientă inteligență economică și cumpără ulterior, sub o formă mai sofisticată, valoarea pe care alții au știut să o construiască în jurul ei.
Energia ne oferă șansa de a rupe această succesiune
Gazul Mării Negre va începe să curgă, potrivit calendarului actual al proiectului Neptun Deep, în 2027. Reactoarele de la Cernavodă vor continua să producă, noi capacități regenerabile vor intra în sistem, bateriile vor crește inevitabil, rețeaua va fi obligată să se modernizeze, iar cererea de electricitate va primi impulsuri noi din transport, digitalizare, industrie și inteligență artificială.
Prin urmare, România nu pornește de la o pagină albă și nici de la sărăcie energetică; pornește de la o combinație rară de resurse, infrastructură, competențe și geografie, peste care următorii zece ani pot așeza o nouă structură economică.
Dacă vom continua să numărăm succesul prin conductele inaugurate, MW instalați și metri cubi extrași, vom avea probabil un sector energetic mai mare.
Dacă vom începe să numărăm fabricile alimentate, tehnologiile dezvoltate, capacitatea de calcul instalată, cercetarea transformată în proprietate intelectuală, companiile românești crescute în jurul marilor proiecte și capitalul păstrat în țară, vom putea descoperi că energia are o unitate de măsură pe care fizica nu o folosește, dar economia națiunilor puternice a cunoscut-o întotdeauna.
Megawattul românesc valorează cu adevărat prin România pe care reușește să o pună în mișcare.
Randamentul economic al energiei
Politica energetică românească ar câștiga o dimensiune strategică suplimentară prin introducerea unui indicator care să urmărească valoarea economică internă generată pentru energia produsă și pentru capitalul investit în sistemul energetic. În această evaluare ar intra producția industrială susținută, investițiile atrase, ponderea companiilor românești în lanțurile de furnizare, tehnologiile și brevetele dezvoltate, serviciile inginerești exportate, capacitatea de calcul instalată, valoarea agroindustrială creată și capitalul acumulat în țară.
O asemenea contabilitate ar lega Neptun Deep de chimie și îngrășăminte, Cernavodă de cercetare și industrie nucleară, regenerabilele de stocare și digitalizare, hidroenergia de flexibilitatea sistemului, iar rețeaua electrică de geografia viitoarelor investiții.
România deține deja o parte considerabilă din materia energetică a acestei construcții. Următoarea etapă aparține inteligenței economice cu care vom lega resursa de industrie, industria de cercetare și cercetarea de capital.
