CURENTUL PROGRESIST. Episod final
Progresiști și suveraniști, într-o societate împinsă să aleagă taberele înainte de a înțelege ideile pentru care se ceartă
Discuția despre progresism ajunge inevitabil, dacă este dusă până la capăt și nu abandonată în confortul etichetelor politice, la o întrebare pe care modernitatea europeană încearcă de câteva secole să o rezolve fără să-i poată da un răspuns definitiv: de unde provine ideea că istoria trebuie să înainteze undeva, că omul poate deveni mai bun prin transformarea societății și că generația următoare ar trebui să trăiască într-o lume moralmente superioară celei moștenite? Întrebarea pare filosofică, dar consecințele acesteia sunt cât se poate de concrete, asta pentru că progresismul contemporan își construiește legitimitatea tocmai pe această presupunere a direcției istorice, în timp ce conservatorismul îi opune ideea limitei, tradiția îi amintește că nu tot ceea ce este moștenit trebuie demolat, iar creștinismul introduce o obiecție și mai incomodă, susținând că perfecționarea tehnică a lumii nu trebuie confundată cu transformarea morală a omului.
O distinsă cititoare a primelor episoade ale acestui serial mi-a transmis un mic reproș, argumentat și pe larg, că am acordat prea puțină atenție originii creștine a ideii de progres istoric, iar observația merită reținută, chiar dacă nu împărtășesc toate concluziile pe care acesta le construiește ulterior. Există într-adevăr o tradiție intelectuală importantă, asociată între alții cu Karl Löwith, care interpretează filosofia modernă a istoriei drept o secularizare a eshatologiei creștine: istoria capătă un sens, timpul devine orientat, omenirea se îndreaptă către o împlinire, numai că Împărăția lui Dumnezeu este treptat înlocuită de societatea rațională, emancipată, egală sau prosperă pe care omul încearcă să o construiască prin propriile sale mijloace.
Diferența dintre cele două viziuni este însă fundamentală, după părerea mea. Creștinismul nu promite perfecțiunea istoriei și nici nu presupune că răul poate fi eliminat prin reorganizarea corectă a instituțiilor, deoarece problema omului este, înainte de toate, problema omului însuși, a libertății sale și a posibilității permanente de a utiliza greșit această libertate. Progresismul secular mută centrul de greutate dinspre transformarea persoanei către transformarea structurilor, presupunând că injustiția poate fi redusă prin corectarea normelor, instituțiilor, raporturilor de putere și reprezentărilor culturale. Din această diferență se nasc două antropologii aproape opuse: una privește imperfecțiunea ca pe o condiție permanentă a existenței umane, cealaltă păstrează speranța că o parte considerabilă a imperfecțiunii poate fi eliminată printr-o inginerie socială suficient de lucidă.
Aici se află probabil una dintre rădăcinile cele mai profunde ale conflictului pe care îl numim astăzi, destul de superficial, război cultural.
Religia din școală și întrebarea pusă greșit
România ne oferă chiar acum o ilustrare aproape didactică. Destul de recent, pe rețelele sociale, dar nu numai, a reapărut disputa privind prezența religiei în școală, formulată adesea printr-o întrebare care pare devastatoare tocmai pentru că este construită să producă un răspuns emoțional: de ce trebuie un copil să studieze religia timp de treisprezece ani și de ce nu primește, în schimb, mai multă fizică, biologie, ecologie sau alte discipline considerate utile pentru lumea tehnologică în care urmează să trăiască?
Întrebarea este legitimă atât timp cât discutăm despre arhitectura curriculumului, despre calitatea predării și despre competențele pe care școala trebuie să le formeze, dar devine intelectual necinstită atunci când sugerează că o oră de religie este cauza pentru care elevul român nu știe suficientă fizică. România are într-adevăr o problemă gravă cu educația școlară, numai că datele PISA 2022 ne obligă să o căutăm în altă parte: numai 56% dintre elevii români de 15 ani ating cel puțin nivelul minim de competență în științe, față de 76% în media OECD, iar numai 1% ating nivelurile superioare de performanță, față de 7% în OECD. În matematică, numai 51% ating nivelul minim, iar în lectură proporția este de 58%.
A pretinde că asemenea rezultate provin din existența religiei în curriculum înseamnă să confundăm convenabil corelația imaginară cu explicația cauzală. Școala românească nu produce rezultate slabe la științe fiindcă elevul discută o oră despre religie, după cum nu ar deveni Finlanda educației dacă acea oră ar fi înlocuită mâine prin fizică. Problemele sunt mult mai puțin spectaculoase ideologic și incomparabil mai dificile administrativ: calitatea inegală a profesorilor, diferențele uriașe dintre școli, sărăcia educațională, programele încărcate, abandonul, meditațiile care dublează sistemul public, incapacitatea de a lega informația de gândirea critică și un sistem care continuă să premieze reproducerea conținutului mai mult decât capacitatea de a-l utiliza.
Mai există un fapt care dispare suspect de des din polemică: participarea la ora de religie nu funcționează juridic ca o obligație confesională impusă tuturor elevilor, ci presupune exprimarea unei opțiuni scrise de către părintele elevului minor sau de către elevul major, opțiune care poate fi schimbată. În plus, noile planuri-cadru pentru liceu au fost adoptate după consultări publice ample, iar sistemul a intrat deja într-o etapă de pilotare a unor variante curriculare alternative, 32 de unități fiind aprobate pentru pilotare în anul școlar 2026–2027.
Putem discuta, prin urmare, dacă treisprezece ani reprezintă prea mult, dacă programa este bună, dacă profesorii sunt suficient pregătiți, dacă disciplina ar trebui să conțină mai multă istorie a religiilor, etică, filosofie morală sau cultură comparată și dacă evaluarea actuală are vreun sens pedagogic, iar eu cred că toate aceste întrebări merită puse fără complexe. Ceea ce mi se pare însă intelectual rudimentar este alternativa „religie sau fizică”, pentru că ea presupune că educația unui om trebuie redusă la ceea ce îi maximizează productivitatea într-o economie tehnologică, de exemplu.
Dacă acesta devine criteriul suprem, va trebui să explicăm de ce mai studiem Eminescu, tragedia greacă, istoria artei, filosofia, muzica sau latina, din moment ce niciuna nu construiește microprocesoare și nu optimizează algoritmi.
Un copil trebuie să știe și cum funcționează lumea și de ce merită să trăiască în ea
Am o formație care mă obligă aproape profesional să resping această opoziție. Am studiat economia, silvicultura, dreptul, managementul mediului și dezvoltarea durabilă, lucrez în cercetare și mă ocup de biodiversitate, iar experiența aceasta nu m-a făcut niciodată să cred că știința devine mai puternică atunci când cultura, filosofia sau religia sunt scoase din încăpere. Dimpotrivă, cu cât intri mai adânc în funcționarea sistemelor naturale, economice și sociale, cu atât devine mai evident că omul nu poate fi redus la suma competențelor sale tehnice.
Științele naturii ne pot explica extraordinar de precis mecanismele fotosintezei, evoluției, geneticii sau schimbărilor climatice, însă nu pot decide singure ce obligații morale avem față de generațiile care nu s-au născut încă. Economia poate calcula costul unei păduri, valoarea serviciilor ecosistemice și randamentul utilizării capitalului natural, dar chiar nu poate stabili printr-o ecuație dacă avem dreptul moral să transformăm tot ceea ce poate fi monetizat într-o marfă. Inteligența artificială poate procesa într-o secundă o cantitate de informație imposibilă pentru mintea umană, însă capacitatea de calcul nu produce automat înțelepciune, după cum eficiența nu generează prin ea însăși o morală a utilizării puterii.
Tocmai într-o lume dominată de inteligență artificială, biotehnologie, editare genetică, automatizare și capacități tehnologice pe care generațiile anterioare nici măcar nu le puteau imagina, întrebarea asupra omului devine mai importantă, nu mai puțin importantă. Un adolescent care va trăi probabil într-o societate în care algoritmii vor putea imita inteligența umană, mașinile vor lua decizii și medicina va putea interveni tot mai profund asupra biologiei are nevoie de fizică și matematică excelente, dar are nevoie și să știe ce au spus Aristotel despre virtute, creștinismul despre persoană și responsabilitate, Kant despre demnitate, Dostoievski despre libertate, Nietzsche despre moartea lui Dumnezeu sau Hannah Arendt despre răul produs de omul care încetează să mai gândească moral.
Dacă religia predată în școala românească nu reușește să participe la această conversație, atunci problema este calitatea orei de religie, nu existența acesteia.
Declar: da, progresismul nu a inventat binele!
Aici trebuie recunoscut și unul dintre meritele progresismului contemporan, tocmai pentru ca analiza să nu devină pamflet împotriva unei doctrine pe care ne-am propus să o înțelegem. Protejarea celui vulnerabil, egalitatea fundamentală dintre oameni, preocuparea pentru marginalizați, refuzul discriminării și ideea că demnitatea nu depinde de avere, origine sau poziție socială reprezintă cauze morale pe care progresismul le-a împins cu o forță considerabilă în centrul politicii occidentale.
Numai că multe dintre aceste intuiții nu s-au născut odată cu progresismul.
Afirmația că fiecare om posedă o valoare care nu depinde de rangul său social are o genealogie mult mai veche, iar creștinismul a contribuit decisiv la universalizarea ei într-o lume în care statutul, cetățenia, sexul și condiția juridică separau radical oamenii. Grija pentru sărac, bolnav, străin, orfan sau prizonier nu reprezintă invenții ale activismului contemporan, după cum universalismul moral european nu poate fi înțeles integral fără moștenirea creștină.
Paradoxul progresismului occidental apare tocmai aici: el păstrează o parte a imperativelor morale ale creștinismului, dar încearcă să le desprindă de antropologia care le-a produs. Păstrează compasiunea, dar devine suspicios față de păcat, păstrează egalitatea morală, dar contestă uneori limitele antropologice, păstrează preocuparea pentru victimă, dar poate transforma statutul de victimă într-o sursă de autoritate morală, păstrează universalismul, dar ajunge uneori să privească propria civilizație aproape exclusiv prin inventarul vinovățiilor sale istorice.
René Girard ar fi recunoscut probabil în această transformare o ironie extraordinară a istoriei europene: creștinismul a dezvăluit mecanismul sacrificării victimei, iar societatea secularizată a radicalizat atât de mult sensibilitatea față de victimă încât legitimitatea morală însăși începe să fie distribuită în funcție de proximitatea față de suferință.
Aceasta este una dintre marile contradicții ale progresismului: revendică ruptura de tradiția creștină utilizând, în același timp, categorii morale pe care istoria europeană le-a construit în mare măsură în interiorul acesteia.
Dar nici conservatorismul nu deține certificatul de autenticitate creștină
Ar fi însă mult prea comod pentru cititorul conservator să se oprească aici și să considere demonstrația încheiată, fiindcă aceeași exigență critică trebuie aplicată taberei care revendică tradiția.
Nu orice apărare a familiei este creștinism, după cum nu orice discurs despre națiune, ordine și autoritate devine moral numai pentru că este rostit în apropierea unei biserici. Creștinismul nu poate fi redus la conservarea unei structuri sociale și nici utilizat ca legitimație pentru resentiment, dispreț față de cel diferit sau superioritate națională, pentru că o credință construită în jurul poruncii iubirii aproapelui devine greu compatibilă cu transformarea adversarului într-o categorie umană inferioară.
În România contemporană întâlnim suficientă ortodoxie declarativă și prea puțină etică publică pentru a ne permite triumfalismul. Putem avea icoane sclipitoare în instituții și corupție în aceleași instituții, putem declara familia valoare fundamentală într-o societate care a trimis milioane de părinți la muncă în străinătate și a lăsat sute de mii de copii să crească în familii fragmentate, putem invoca identitatea creștină și continua să tolerăm abandonul bătrânilor în azile ale Iadului, violența domestică, umilirea săracului, furtul pădurii sau distrugerea bunurilor comune.
Dacă ortodoxia devine numai semnul cultural prin care ne delimităm de progresiști, aceasta încetează să mai fie exigență asupra propriei persoane și devine simplă identitate politică.
Comentariul la care m-am referit, primit după primele episoade, invoca pe bună dreptate mărturia lui Ioan Ianolide, ale cărui scrieri despre experiența închisorilor comuniste aparțin unui registru incomparabil mai sever decât polemicile noastre confortabile de pe rețelele sociale. Tocmai de aceea, Ianolide nu poate fi utilizat ușor drept muniție într-un război cultural contemporan. Omul care a trecut prin ani de detenție, reeducare și persecuție vorbește despre convertirea persoanei și asumarea credinței într-un sens existențial pe care distribuirea furioasă a unei postări împotriva „progresiștilor” nu îl poate reproduce. A-l citi pe Ianolide numai pentru a demonstra că ceilalți greșesc ar însemna, probabil, să ratăm exact partea cea mai incomodă a mesajului său: obligația de a începe judecata cu propria persoană.
Suveranismul românesc și tentația explicației totale
Aici intră în scenă celălalt mare curent care încearcă să ocupe spațiul lăsat liber de criza progresismului: suveranismul.
Ei bine, acest „curent” pornește de la o observație care nu poate fi respinsă fără analiză, anume că integrarea într-un sistem supranațional, cum e UE, produce inevitabil transferuri de putere, că instituțiile internaționale, corporațiile, piețele financiare și platformele tehnologice posedă astăzi capacități de influență care depășesc uneori controlul democratic exercitat la nivel național și că statele periferice pot ajunge să adopte priorități formulate în centre economice și culturale mult mai puternice, să devină „colonii”.
România are suficiente motive istorice pentru a discuta serios despre autonomie strategică, capital autohton, proprietatea asupra resurselor naturale și minerale, securitate alimentară, industrie, energie, cercetare și capacitatea statului de a formula interese proprii. A reduce toate aceste întrebări la „antieuropeanism” este la fel de superficial ca a explica orice politică europeană prin existența unei conspirații împotriva României.
Suveranismul devine însă intelectual vulnerabil în momentul în care transformă influența externă în explicație universală. Dacă fiecare nereușită românească este rezultatul Bruxellesului, al corporațiilor, al oengeurilor plătite de Soroș, al globaliștilor sau al vreunei elite „compradore”, atunci responsabilitatea internă dispare miraculos, iar corupția, incompetența, clientelismul, impostura academică, risipa resurselor și incapacitatea de cooperare devin simple consecințe ale unui complot exterior.
Această explicație este seducătoare tocmai pentru că ne absolvă de multe.
România a fost influențată din exterior de-a lungul întregii sale istorii, dar niciun imperiu nu ne-a obligat să construim administrații locale incompetente, să politizăm instituții care ar fi trebuit să funcționeze profesional, să tolerăm plagiatul, să distrugem meritocrația sau să transformăm banul public într-o înavuțire personală și/sau resursă electorală. Dacă vrem suveranitate, prima condiție nu este să vorbim cât mai tare despre ea, ci să construim capacitatea economică, intelectuală și instituțională fără de care suveranitatea rămâne numai o emoție colectivă.
Așadar, Occidentul nu este nici paradis, dar nici iad
Am mai spus asta: România anului 1989, cetățenii priveau Occidentul cu o admirație pe care generațiile mai tinere o înțeleg astăzi tot mai greu, iar cine a trăit comunismul știe că această admirație nu s-a născut dintr-o campanie de comunicare sofisticată, ci din dorință și instinct. Occidentul însemna libertatea de a vorbi, de a călători, de a avea proprietate, de a găsi magazine pline, de a citi cărți interzise și de a nu te teme că o opinie exprimată într-o conversație privată poate deveni problemă de stat.
Am idealizat Occidentul, fără îndoială, iar după 1989 am confundat uneori occidentalizarea cu modernizarea și modernizarea cu imitația, presupunând că orice instituție, idee sau practică venită din Vest posedă prin origine o superioritate pe care nu mai este nevoie să o demonstrăm.
Numai că eroarea inversă ar fi la fel de gravă.
Occidentul – care ne-a oferit acces la cea mai mare piață economică din lume, libertate de circulație, investiții, tehnologii, universități adevărate și o arhitectură de securitate fără precedent în istoria modernă a României – nu devine brusc o civilizație ostilă pentru că de ceva vreme trece printr-o criză culturală și economică. Europa poate fi criticată tocmai fiindcă aparținem ei, după cum integrarea nu ne obligă să importăm fiecare modă intelectuală produsă la Paris, Berlin, Londra sau într-un campus american.
Maturitatea nu înseamnă să alegem între occidentolatrie și occidentalofobie, ci să încetăm să ne definim prin raportarea infantilă la un Occident pe care fie îl venerăm, fie îl urâm.
Progresistul, conservatorul și omul pe care fiecare îl uită
După toate episoadele acestui serial, diferența fundamentală dintre curente poate fi formulată mai limpede. Progresismul privește omul prin ceea ce poate deveni dacă este eliberat de constrângerile considerate nedrepte. Conservatorismul îl privește prin ceea ce riscă să piardă atunci când distruge instituțiile și experiențele acumulate de generațiile anterioare, iar suveranismul îl privește ca membru al unei comunități politice care trebuie să-și păstreze capacitatea de autodeterminare. Creștinismul introduce însă o perspectivă diferită, pentru că refuză să identifice mântuirea omului cu victoria vreunui sistem politic și îi amintește că răul pe care încearcă să-l elimine din societate trece și prin propria lui persoană.
Fiecare dintre aceste perspective vede ceva ce celelalte pot rata, iar fiecare devine periculoasă atunci când își transformă adevărul parțial într-o explicație unică, totală.
Progresismul are nevoie să redescopere limita și bunul simț, fiindcă nu orice constrângere este opresiune și nu orice moștenire reprezintă o nedreptate care trebuie corectată. Plus, susținerea atât de agresivă a anumitor comunități contrare cu creștinismul, ar trebui să atingă și decența.
Conservatorismul are nevoie să redescopere libertatea, fiindcă tradiția nu poate pretinde obediență numai pentru că este veche.
Suveranismul trebuie să redescopere responsabilitatea internă, fiindcă independența fără competență produce numai izolare și multă, multă frustrar.
Iar creștinismul românesc, dacă dorește să fie mai mult decât identitate statistică și amplus decor ceremonial, trebuie să-și redescopere extraordinara exigență morală, aceea care nu întreabă mai întâi cât de păcătos este adversarul, ci ce faci tu însuți cu libertatea, puterea și iubirea aproapelui care ți-au fost încredințate.
Ce aș vrea să învețe copilul meu
Dacă ar trebui să reduc întreaga controversă despre religie și educație la o alegere personală, nu aș accepta să aleg între laborator de cercetare și Evanghelie, între Darwin și Dostoievski, între ecuație și întrebarea asupra sensului, pentru că tocmai această obligație de a alege mi se pare una dintre cele mai sărace idei pe care le putem oferi unei generații care va avea nevoie de mai multă cunoaștere decât oricare alta înaintea ei.
Aș vrea ca elevul român să facă mai multă știință și, mai ales, știință mai bună. Să înțeleagă de la profesori capabili și actuali evoluția lumii fără complexe religioase, schimbările climatice fără propagandă ecoisterică, inteligența artificială fără fascinație infantilă și economia fără iluzia că PIB-ul poate măsura tot ceea ce contează într-o societate și că tăierile marca Bolojan sunt metode de creștere a bunăstării. Aș vrea însă să știe și de ce Europa a construit catedrale înainte de laboratoare, de ce ideea persoanei a schimbat dreptul occidental, de ce libertatea fără responsabilitate poate deveni o formă sofisticată de egoism și de ce progresul tehnologic nu a împiedicat secolul al XX-lea, unul dintre cele mai educate și științific avansate din istorie, să producă Auschwitzul, Gulagul și arma nucleară.
Dacă ora de religie nu îl ajută să înțeleagă nimic din toate acestea, trebuie schimbată radical. Dacă profesorul transformă credința într-o succesiune de definiții memorate, calificative și conformism confesional, ora respectivă își ratează rostul. Dacă însă răspunsul nostru la această mediocritate pedagogică este eliminarea dimensiunii religioase din educație, vom fi reușit performanța de a trata o disciplină prost predată prin amputarea unei componente esențiale a culturii europene.
Aceeași exigență trebuie aplicată fizicii, matematicii, istoriei, geografiei și literaturii. Faptul că elevii români obțin rezultate slabe la PISA nu ne determină să cerem eliminarea matematicii, ci să cerem predarea ei mai bună. Nu înțeleg de ce religia ar trebui să beneficieze de logica inversă.
După progresism
Am început acest serial încercând să înțelegem cum a ajuns progresismul în România, cine îl susține, prin ce instituții circulă și de ce o societate care a dorit atât de intens occidentalizarea a început, după numai trei decenii și jumătate, să privească tot mai critic o parte dintre ideile Occidentului contemporan. Ajunși la capătul drumului, cred că răspunsul important nu constă în declararea victoriei uneia dintre tabere, fiindcă România nu va deveni nici laborator progresist, nici republică teologică, nici fortăreață suveranistă, iar încercarea de a o împinge integral în oricare dintre aceste direcții ar produce mai curând fractură decât ordine.
Miza reală se află în capacitatea noastră de a selecta.
Să luăm din progresism respectul pentru demnitatea fiecărei persoane, fără a accepta că omul poate fi reinventat nelimitat prin voință culturală. Să luăm din conservatorism respectul pentru continuitate, fără a transforma trecutul în tribunal al prezentului. Să luăm din suveranism exigența interesului național, fără a inventa dușmani exteriori pentru a ascunde incapacitatea internă și păstrăm din tradiția creștină conștiința limitei, responsabilitatea față de aproapele și refuzul de a confunda succesul lumesc cu valoarea omului, fără a transforma credința în instrument de putere politică.
România a petrecut prea mult timp întrebându-se ce trebuie să copieze și, în ultimii ani, prea mult timp întrebându-se ce trebuie să respingă. Mult mai dificilă și infinit mai importantă este întrebarea pe care am evitat-o aproape sistematic: ce merită păstrat, ce trebuie schimbat și după ce criteriu vom face această alegere?
Răspunsul nu poate veni nici de la Bruxelles, nici de la Washington, chiar nici de la Moscova, după cum nu poate fi primit gata formulat de la o corporație, un ONG tropăitor, un partid zgomotos sau hoț, o universitate occidentală sau o instituție religioasă. O cultură matură împrumută fără să imite, conservă fără să înghețe, se schimbă fără să se urască și dialoghează cu lumea fără să-și transforme propria identitate fie în complex de inferioritate, fie în motiv de superioritate.
Poate că aici se închide cercul întregului nostru serial și, în același timp, se deschide întrebarea care depășește progresismul. România nu are nevoie să aleagă între trecut și viitor, pentru că nicio națiune serioasă nu poate exista numai într-unul dintre ele; are nevoie să dobândească suficientă inteligență culturală, forță economică și încredere în sine pentru a decide ce duce din trecut în viitor.
Iar dacă școala românească va reuși cândva să formeze un copil care știe suficientă fizică pentru a înțelege universul, suficientă biologie pentru a respecta viața și natura, suficientă istorie pentru a recunoaște răul atunci când acesta revine sub o formă seducătoare și suficientă religie, filosofie și cultură pentru a înțelege că puterea de a face ceva nu este niciodată, prin ea însăși, dovada că acel lucru trebuie făcut, atunci controversa despre numărul orelor va deveni ceea ce ar fi trebuit să fie de la început: o discuție pedagogică, nu încă un front într-un război ideologic.
CONCLUZIE
Am scris acest serial nu pentru a-i convinge pe progresiști că greșesc și nici pentru a le oferi conservatorilor încă o colecție de argumente cu care să-și confirme propriile convingeri, ci pentru că privesc cu tot mai multă îngrijorare o Românie în care oamenii au început să se judece înainte de a se asculta și să se urască înainte de a înțelege exact ideile pentru care se confruntă. Între electoratul USR și susținătorii lui Călin Georgescu, între cei care văd în politicile lui Ilie Bolojan expresia necesară a modernizării și cei care le percep ca pe încă o formă distructivă de disciplinare socială și economică, între AUR, PSD și diferitele familii ale dreptei românești nu se mai dispută numai voturi, mandate sau politici publice, ci două sau chiar mai multe reprezentări despre România, despre raportul ei cu Occidentul, despre stat, familie, religie, autoritate, libertate și despre ceea ce ar trebui să păstrăm din lumea din care venim.
Televiziunile și, într-o măsură încă mai agresivă, rețelele sociale au înțeles cât de profitabilă este această fractură și o alimentează metodic, transformând diferențele reale dintre oameni într-o industrie a indignării în care nu mai este suficient să ai altă opinie, ci trebuie să aparții unei categorii suspecte. Progresistul devine, pentru adversarii săi, globalistul care ar vinde țara și ar desființa familia, ar dansa ”cu pene în fund” pe stradă, în timp ce conservatorul sau suveranistul devine, în reprezentarea taberei opuse, retrogradul needucat, ”zuzuranist”, ”Nino-Nino”, manipulat de Rusia și incapabil să înțeleagă lumea contemporană.
Între aceste două caricaturi trăiesc însă milioane de români care vor să rămână în Uniunea Europeană fără să li se ceară să-și disprețuiască identitatea, care își doresc modernizarea statului fără să accepte că orice reformă este bună numai fiindcă poartă această etichetă, care respectă credința fără să dorească o republică teocratică și care înțeleg libertatea individuală fără să considere familia, comunitatea sau națiunea niște relicve jenante ale trecutului.
Pentru acești oameni am scris, în fond, „Curentul Progresist”, încercând să cobor disputa din studiourile de televiziune și din furia algoritmică a rețelelor sociale în teritoriul mai puțin spectaculos, dar infinit mai folositor, al istoriei ideilor, filosofiei, sociologiei, economiei și faptelor verificabile prin narațiune științifică. Am vrut să aflăm de unde vine progresismul înainte de a-l condamna sau de a-l îmbrățișa, ce a preluat din creștinism și ce a abandonat, cum s-a transformat în Occident, pe ce căi a intrat în România după 1989, cine îl promovează, de ce produce adeziune într-o parte a societății și respingere într-o alta și, mai ales, de ce o dispută intelectuală legitimă a ajuns să funcționeze la noi ca mecanism de separare între oameni care, dacă ar fi scoși pentru câteva ore din tranșeele politice, ar descoperi probabil că au mult mai multe interese comune decât îi lasă politica sau televiziunile să creadă.
Nu consider că România va putea fi reconstruită prin victoria unei jumătăți asupra celeilalte, fiindcă după o asemenea victorie nu ar rămâne o țară mai puternică, ci o societate în care câteva milioane de oameni s-ar considera îndreptățiți să reeduce alte câteva milioane de români.. România nu poate fi administrată sănătos nici împotriva alegătorilor USR, nici împotriva celor care votează AUR sau PSD, nici prin tratarea susținătorilor lui Călin Georgescu drept rebuturi intelectuale ale tranziției și nici prin descrierea tuturor celor care susțin integrarea occidentală drept agenți ai unei colonizări culturale. Putem combate idei, putem demonta manipulări, putem demonstra falsuri și putem sancționa democratic excesele, însă în clipa în care începem să contestăm legitimitatea umană a celui care gândește diferit, conflictul politic încetează să mai producă soluții și începe să producă resentiment.
De aceea, concluzia mea după această incursiune prin istoria și mecanismele progresismului nu este una împotriva progresiștilor, după cum nu este nici o declarație de adeziune la tabăra care îi combate. Este mai incomodă pentru ambele părți: înainte de a cere românilor să aleagă o tabără, avem obligația să le oferim suficiente informații pentru a înțelege ce aleg.
Cunoașterea nu ne garantează că vom ajunge să gândim la fel și nici nu acesta ar trebui să fie scopul, însă ne poate ajuta să facem ceva de care România are astăzi o nevoie enormă: să nu-l mai privim pe cel care gândește diferit prin imaginea pe care ne-au construit-o despre el televizorul, partidul sau algoritmul unei rețele sociale, ci să-l vedem așa cum este, un om cu propriile argumente, temeri și convingeri, cu care putem să nu fim de acord și cu care, totuși, trebuie să mai putem sta la aceeași masă și vorbi.
Pentru că România nu suferă astăzi din cauza faptului că românii gândesc diferit, ci din cauza vitezei cu care am învățat să transformăm diferența în dușmănie, iar o țară în care fiecare jumătate așteaptă înfrângerea celeilalte nu mai consumă energia națională pentru a construi ceva, ci pentru a se răni pe sine. Dacă în cele cinci episoade ale sale, „Curentul Progresist” a reușit măcar să pună între două certitudini adversare câteva pagini de istorie, câteva argumente logice și suficientă îndoială cât să ne oblige să ne ascultăm înainte de a ne condamna, atunci serialul și-a atins rostul, fiindcă punțile de care România are nevoie acum nu se construiesc între oameni care gândesc la fel, ci tocmai între cei care au toate motivele să nu mai vorbească unii cu ceilalți.
