Peluat din Cotidianul
Mărturisesc un context care m-a determinat să scriu aceste rânduri: tocmai am terminat lectura volumului N. Iorga, Jurnalul ultimilor ani, 1938-1940, o ediție îngrijită și publicată de profesorul Andrei Pippidi, la Humanitas (2019). Este o continuare a editării însemnărilor aproape zilnice ale marelui istoric, iar propunătorul acestei ediții a însoțit-o cu note explicative și bio-bibliografice de excepțională valoare, efortul intelectual și științific al d-lui Pippidi meritând toată recunoștința și lauda noastră.
Am decis să aștern aceste câteva gânduri încă înainte de a finaliza citirea volumului amintit pentru că propozițiile scurte și frazele clare ale istoricului Nicolae Iorga m-au presat să revin la o întrebare mai veche a mea, dar și a noastră, respectiv să chestionez cine suntem noi, românii, ca popor și națiune, acum, la începutul sec.al 21-lea. Am văzut că în ultimii ani mai mulți intelectuali de la noi au încercat și ei să răspundă la o astfel de întrebare, din perspectivă filosofică, sociologică, psihologică, istorică etc., având parcă aceleași nedumeriri ca și învățații din România începutului de veac 20. Dar eu tot nu am găsit un răspuns mulțumitorîn amintitele scrieri deoareceacestea aduc răspunsuri pretențios-savante, complexe(chiar complicate) la teme simple și grave care necesită deslușiri limpezitoare. Jurnalullui Nicolae Iorga, pentru ultimii săi ani de viață, este o colecție de învățături ajutătoare pentru cel care-și pune astfel de întrebări. Căci marele Istoric Iorgaexpune un adevărat curs aplicat de management al crizelor interne și internaționale, cu reale foloase pentru epoca pe care noi o trăim.
Ultimii ani ai deceniului al patrulea, din secolul trecut, au fost nu doar ani de criză, ci și ai debutului celui de-Al Doilea Război Mondial. De aceea am citit Jurnalul lui Iorga nu doar pentru a vedea cum ce evenimente din acea perioadă a receptat, dar mai ales am fost curios să aflu cum a perceput istoricul de mare întindere și profunzime acele întâmplări care au premers celei mai mari conflagrații globale. Și mai ales cum s-a raportat el la conduita liderilor politici și intelectuali din România acelei vremi, la starea de spirit a poporului român și a europenilor. Să precizăm că firul vieții lui Nicolae Iorga, ultimul personaj goethean care mai trăia pe această Planetă, a fost curmat în 27 noiembrie 1940, printr-un asasinat care va rămâne ca o pată permanentă pe istoria noastră. A fost omorât de un grup de cetățeni români care se pretindeau a fi o „generație nouă” de renovatori ai României. În fapt, în urmă cu opt decenii, românii au înregistrat cele mai mari dezastre succesivedin istoria lor de până atunci-pierderile teritoriale din vara și toamna anului 1940(Basarabia, Nord-Vestul Transilvaniei, Cadrilaterul, punându-se capăt izbânzii naționale de la sfârșitul Primului Război Mondial), cutremurul devastator din luna noiembrie și, în aceeași lună, asasinarea lui Nicolae Iorga, dar și a altor lideri politici și intelectuali din România. Iar societatea românească și europenii au văzut cum românii nu și-au apărat teritoriul cu arma în mână, datorită defetismului și lașității liderilor proprii, iar o personalitate uriașă precum Nicolae Iorga a fost lăsată pradă acțiunilor criminale ale extremismului, fiindu-i refuzată până și o ceremonie de funeralii demnă de un adevărat Dascăl al Neamului Românesc. De aceea,când rememorez acest episod al trecutului nostru mă tot întreb: cine suntem noi, românii?
Dar să vedem cum erau românii în ultima parte a anilor ‚30, din veacul trecut, așa cum i-a văzut Nicolae Iorga. Chiar la începutul anului 1938, atunci când regele Carol al II-lea a dat țării o nouă Constituție, Iorga considera că aceasta avea justificare doar dacă era „o făgăduială de muncă națională” și nu pentru „corupția care continuă”. Românii primeau zilnic semnale că lumea era în schimbare, cu tonuri îngrijorătoare, dar liderii țării nu spuneau cetățenilor ce li s-ar putea întâmpla. Iar Consilierul regal, Nicolae Iorga atrăgea atenția suveranului că „Prea lucrează miniștrii fiecare pe seama sa”. Și văzând cine a fost în cortegiul funerar al Reginei Maria, el a exclamat: ”Apus de generație”! Căci epoca se afla sub asaltul radicalismului politic al așa-zisei „generații de la 1922” care propunea doar tulburări și revoluții, dar nicidecum o viziune închegată de evoluție a societății românești. Sau, cum se exprima Ortega y Gasset despre fenomenul similar european, unele grupări de „tineri” considerau că aveau doar drepturi în societate, dar erau fără obligații față de societate. Iar într-o conferință din toamna anului 1938, Nicolae Iorga descria astfel epoca:”Stăm la un ceas greu al lumii. Nu a fost niciodată mai multă ură, unită cu o mai urâtă grosolănie în cererile nedreptățite care caută să se adauge, ori vrea să se întoarcă pentru a apăsa din nou. Omenirea pare a-și fi pierdut capul ori a se fi înșirat cu o supunere lașă pe urma tuturor rătăcirilor. Steaguri de moarte și nimicire se ridică de mâini fanatice, zguduite de frenezia omorului pentru a chema la nimicirea lucrurilor care cu atâta cinstită muncă s-au făcut de la isprăvirea măcelurilor Marelui Război”.
Despre toate acestea, Istoricul a atenționat regele, sefii de guverne și pe miniștri, a scris nenumărate articole de presă, a pledat la Universitate și la Academie. Și, deși era la o vârstă înaintată, a continuat să meargă în orașele și satele țării, în importante locuri din Europa pentru a conștientiza populația românească și europeană asupra realității tulburi din România, mai ales în Transilvania și Basarabia, și că „războiul pare a se apropia”. În aceste călătorii, dar și din conversațiile aproape zilnice cu mediile politice și culturale românești, Iorga a constatat că propaganda Budapestei și Moscovei, pe diferite canale, dar mai ales radio, induceau o stare de spirit de nesiguranță și teamă în rândul populației. Propagandă care, în opinia lui Iorga, ar fi trebuit combătută viguros de autoritățile României, Istoricul însuși făcând-o de câte ori a avut ocazia.
Doar că preocupările autorităților autohtone erau altele. Anume să cenzureze opiniile lui Nicolae Iorga. Și pentru că exista oficial „Cenzura”, aceasta era preocupată a nu se mai ataca ungurii, sovieticii, germanii etc. pe motivul de a nu se întreține o psihoză de conflict și război. Criticând sistemul totalitar din România, Nicolae Iorga s-a trezit cu „dosar al Siguranței” care învinuia savantul că în cursurile sale universitare nu a vorbit cum ar fi trebuit de rege și miniștrii săi. Motiv pentru care a fost chemat a da explicații „la Ministeriu” și a avut probleme în familie și la Universitate. Context care l-a făcut pe Iorga să arate că frecvent i se deschidea corespondența și chiar i se sustrăgea din aceasta documente și fotografii, că „spioni” puși de cineva interpretau aiurea spusele sale, că se „fabricau” o serie de „mișelii” de cele „cinci Siguranțe” care se aflau la dispoziția regelui și premierului. Situație pe care o descrie ca fiind „Fanarul”-cu adresabilitate și către unii lideri ardeleni- fiind nevoit să constate că „trăiesc între nebuni și că Țara Românească a ajuns o casă de nebuni”. Iar în Consiliul de Coroană din 17 martie 1939, atrăgând iarăși atenția regelui și liderilor politici asupra gravelor pericole spre care se îndrepta țara, inclusiv pierderi teritoriale, îndemna la o reală uniune națională care să dea posibilitate României să reziste, căci, zicea Istoricul, „rezistența se impune ca o datorie”. Și, apropo de această datorie, Iorga nu se abține de la constatarea că la chemarea rezerviștilor „Țăranul nostru întrunește toate așteptările”, pe când „oamenii culți” au arătat o „infamă atitudine”.
Pentru rezistență a pledat Nicolae Iorga și când autoritățile statului român au fost puse în situația de a decide, în 1940, soarta Basarabiei și Transilvaniei. Doar că majoritatea liderilor politici români ai vremii una spuneau și alta făceau. După Consiliul de Coroană care a consimțit la cedarea Basarabiei (28 iunie 1940), Iorga descria astfel comportamentul celor chemați a decide: ”militarii au fost lamentabili, miniștrii tineri-pe care am fost condamnați să-i ascultăm pe rând-și mai lamentabili, iar Tătărescu,<<pelicanul sonor>>, și Argetoianu, odioși. Demni au fost reprezentanții Ardealului și ai Basarabiei”. Deosebit de virulent a fost Iorga la adresa liderilor politici și militari care au spus mereu că se cheltuiau sume enorme pentru înarmarea și modernizare Armatei, pentru a face față agresiunilor externe, iar când a apărut pericolul concret au susținut mai degrabă defetismul Armatei și l-au încurajat pe cel al poporului român, în timp ce corupția acelorași lideri a înghițit bugetul destinat pregătirii rezistenței țării.
Nicolae Iorga a presimțit o astfel de atitudine a liderilor politici din România chiar în 1939, după ce guvernul a acceptat să semneze cu Germania lui Hitler “al doilea Tratat de la București”.După ce și Primul Ministru Armand Călinescu a căzut pradă asasinatului politic, Nicolae Iorga a discutat cu unii lideri politici și militari (Văitoianu, Țenescu, Tătărescu,etc.) și a aflat opinia acestora că armata și Țara erau nepregătite a face față „tragediei înăuntru” și „tragediei afară”, că „nu ne batem” pentru Țară. Ceea ce l-a făcut pe marele Istoric să noteze(24 sept. 1939): ”Un vânt rece mă străbate în dimineața putredă, dar mai mult un incomensurabil dezgust. De ce aș merge și mai departe,în conversație intimă, ca un complice,cu acest grup de oameni, la guvern și lângă guvern, cari nu cred în țata lor? Mă desfac pentru a merge acasă”.
Da, Nicoale Iorga era deja demult „desfăcut” de astfel de lideri, dar a încercat să-i educe, să-i îndrume, chiar să-i ajute pentru că el credea că o „națiune nu moare” și avea inegalabilul simț al datoriei, al generației care a întregit România, că trebuia să facă tot ce putea pentru dezvoltarea Țării. Pentru toate acestea, recunoscându-și limite, Iorga avea să primească amenințări vulgare, înștiințări că va fi omorât – de care autoritățile vremii știau-umiliri pe scena politică și chiar în mediul academic. În toamna anului 1940, retras la masa lui de lucru, încă mai transmitea conducătorilor țării că „nu trebuie să jignim,cum o face totuși o presă controlată, pe aceia cari ne-au ajutat să facem acea Românie Mare care se destramă astăzi”. Deși puțină lume mai comunica sincer cu el, Istoricul a avertizat că nu va înceta să susțină adevărul și dreptatea poporului român. La 1 oct.1940 afla din ziare că a fost pensionat de la Universitate. Tot atunci, președintele Academiei Române i-a transmitea că nu mai avea voie să transmită mesajele sale. Pentru a supraviețui și a întreține câteva din instituțiile cultural-științifice și educaționale pe care le subvenționa personal,a fost nevoit să recurgă la împrumuturi care doar cu greu le-a obținut. Familia sa „rezista eroic nenorocirilor”. La poarta casei lui erau postați tot timpul „doi tineri”. Ultima sa însemnare din Jurnal este datată 26 noiembrie/1940/. Marele savant constata iarăși că liderii României au orientat țara într-o direcție periculoasă. În 27 noiembrie 1940, Nicolae Iorga a fost asasinat mișelește. Vestea aceasta a șocat lumea! Zeci de universități și academii din Europa și America au arborat drapelul în bernă. În România, înmormântarea sa s-a petrecut aproape clandestin, conform dorinței și instrucțiunilor liderilor de atunci. Anul 1940 a fost un dezastru pentru România! Aceasta au trăit românii în urmă cu 80 de ani!
În epoca noastră este și mai evident că interesează cum sunt românii, dar cred că românii ar trebui ei înșiși să fie și mai interesați de ce lideri guvernează Țara. În Jurnalul ultimilor ani,1938-1940, Nicolae Iorga ne-a arătat cum erau românii și cum se comportau liderii lor. Țin neapărat să adaug faptul că, în ceea ce privește soarta națiunii române, el era un optimist iremediabil. Cred că judecățile lui ne pot ajuta să ne evaluăm mai realist, noi, cei de azi. Mulțumim profesorului Andrei Pippidi pentru că ne-a înlesnit accesul la acest document deosebit. Și subliniem că orice asemănare a descrierilor lui Nicoale Iorga cu prezentul este, cum se spune, absolut întâmplătoare. Oare?!
