Amânarea plății utilităților pentru trei luni, pe durata stării de urgență – o idee bună, care riscă să dea greș

Radu Dudău
-
0
Amânarea plății utilităților pentru trei luni, pe durata stării de urgență – o idee bună, care riscă să dea greș

Deși sancționat în presă ca o măsură populistă și anti-economică, proiectul de lege privind amânarea plății la utilități pentru trei luni, se bazează pe o idee corectă de protecție socială, prin care populației afectate de scăderea veniturilor în această gravă criză economică îi este lăsat la îndemână un surplus de lichiditate, care poate fi injectat în economie. Companiile de furnizare vor putea accesa, în mod excepțional, credite de la stat cu dobândă nulă, putând astfel anula riscurile lipsei capitalului circulant.

Totuși, aplicarea ideii riscă să dea greș, dacă condițiile de aplicare nu sunt bine și coerent delimitate. Ce mai important, categoria beneficiarilor trebuie delimitată cu claritate, pentru a acoperi strict consumatorii casnici cu venituri diminuate – dar și pe cei care aveau deja venituri sub salariul minim pe economie, respectiv pe cei fără venituri fiscalizate – și întreprinderile mici și mijlocii afectate de criză.

În loc de aceasta, proiectul de lege în forma trimisă la promulgare a ajuns să se aplice practic tuturor consumatorilor casnici – inclusiv celor care nu au nevoie de o astfel de protecție socială – și aproape tuturor operatorilor economici, inclusiv marilor consumatori de energie, pentru care există mijloace separate se protecție și stimulare economică.

Prezenta analiză detaliază aceste aspecte și susține că proiectul de lege trebuie retrimis în Parlament pentru efectuarea unor necesare corecții.

***

Vineri, 3 aprilie, plenul Parlamentul a adoptat Proiectul de lege pentru acordarea unor facilități pentru contribuabilii operatori economici pe teritoriul României[1]. În fapt, proiectul de lege, care a fost trimit spre promulgare Președintelui României, se referă nu doar la operatori economici, ci și la persoane fizice. Art. 4 le oferă acestora posibilitatea de a solicita amânarea plății facturilor lunare la utilități – „apă-canal, energie, gaze, salubritate, servicii telefonice și de internet, cablu TV, cu excepția serviciilor de voce și de date mobile” – pentru o perioadă de trei luni de la intrarea în vigoare a legii.

Mai exact, beneficiarii includ persoanele fizice, afectate „direct sau indirect de măsurile impuse de autoritățile competente, pe perioada stării de urgență”, dar și operatori economici a căror activitate „a fost oprită sau [ale] căror venituri sau încasări s-au diminuat cu minimum 15% în luna în curs, raportat la media celor două luni anterioare”. După expirarea perioadei de trei luni, sumele scadente urmează să fie plătite eșalonat, în 12 luni după aceea, fără dobânzi și penalități.

Mai departe, alin. (3) precizează că „pentru acoperirea echivalentului sumelor afectate…, Ministerul Finanțelor Publice pune la dispoziția furnizorilor de utilități, prin Trezoreria Statului, credite de trezorerie cu dobânda zero pentru o perioadă de până la 18 luni.”

Recepționarea în mass-media a proiectului de lege a fost tranșantă: „coaliția populismului” ori „monstruoasa coaliție” este decisă să pună pe butuci sistemul energetic. Referința este la toate partidele parlamentare, mai puțin PNL, care au votat, în final, pentru adoptarea acestei propuneri legislative. Este, de altfel, incert dacă și când proiectul de lege va fi promulgat, fiind probabil să fie atacat la Curtea Constituțională.

Dar este această inițiativă într-adevăr una anti-economică, „o măsură deșănțată de populism”? Analiza de față argumentează că, de fapt, ideea este bună, având incontestabile merite de protecție socială și de eficiență macroeconomică, ea fiind aplicată în prezent, cu unele diferențe, în state industrializate ce au fost puternic lovite de criza covid-19, precum Italia și Spania.

Pe de altă parte, implementarea ei cu succes depinde esențial de buna delimitare a categoriei beneficiarilor actului normativ. Or, mai ales din acest punct de vedere, potențiala lege riscă, într-adevăr, să aibă efecte neintenționate majore.

Conform Expunerii de motive publicate pe site-ul Camerei Deputaților, proiectul de lege „are în vedere situația financiară dificilă în care se află multe gospodării din România” din cauza crizei covid-19 și, pe de altă parte „deficitul de lichiditate cu care se confruntă companiile din România și ponderea ridicată a cheltuielilor cu utilitățile în total cheltuieli.”

În ceea ce-i privește pe consumatorii casnici, numărul celor aflați în șomaj tehnic și al celor cu activități independente grav afectate de înghețarea cvasi-generală a activității economice este, cu siguranță, în creștere. În realitate, sunt bune motive să credem că numărul lor cumulat nu va atinge un vârf înainte de mijlocul lunii mai sau mai târziu – ceea ce ridică problema distinctă a intervalului optim de aplicabilitate a acestei inițiative de susținere economică; este mai potrivit, de fapt, ca o astfel de lege să intre în vigoare la 1 iunie sau 1 iulie.

Potrivit proiectului de lege, toate persoanele fizice afectate „direct sau indirect” de restricțiile impuse pe timpul crizei pot solicita amânarea plății facturilor la utilități pentru trei luni. Formularea este atât de vagă încât oricine se poate încadra, ceea ce ridică atât o problemă de „hazard moral”, cât și una de alocare ineficientă a fondurilor publice pe timp de criză.

Ținând cont că ne apropiem de începutul sezonului cald, cu consum energetic considerabil diminuat în segmentul rezidențial, dar și de faptul că prețurile energiei au scăzut semnificativ pe fondul prăbușirii consumului, factura medie cumulată pe un trimestru în această perioadă pentru o gospodărie medie la energie electrică și gaze naturale va fi în jur de 450 de lei. Amânarea de la achitarea unei astfel de sume trebuie să fie o opțiune doar pentru consumatorii casnici care au probleme financiare cu adevărat grave.

Din acest punct de vedere, era mai potrivită formularea din varianta inițială, adoptată de Senat, a articolului 4 din proiectul de lege[2], care delimitează beneficiarii casnici astfel: „persoane fizice aflate în șomaj tehnic și care încasează o indemnizație lunară inferioară salariului minim pe economie, persoane fizice ce desfășoară activități, altele decât munca salariată, și care nu mai pot fi desfășurate ca urmare a măsurilor impuse de autoritățile competente”.

În același timp, legea trebuie să-i aibă ca beneficiari și pe toți cei care, din diferite motive, aveau deja un venit sub nivelul salariului minim pe economie, precum și pe cei care nu înregistrează deloc venituri și care, în practică, muncesc nefiscalizat („la negru”), pe baza unei adeverințe pe care ANAF o poate emite imediat.

Adăugarea, la alin. (7) al art. 4 a variantei promulgate de plenul Parlamentului a cerinței ca Guvernul să definească „până la data de 1 mai 2020 consumatorul vulnerabil”, cu o schemă de ajutor pentru această categorie socială este de bun augur, chiar dacă termenul solicitat pare nerealist de scurt. Introducerea unui mecanism eficient de protecție a consumatorilor vulnerabili de energie[3], care reprezintă, la o estimare grosieră, cel puțin 20-25% din populația țării, este un obiectiv asumat al guvernului actual, dar și o condiție esențială de bună funcționare a piețelor liberalizate de energie.

Trebuie adăugat și faptul că, prin Ordonanța Militară 4/29.03.2020 se plafonează prețurile la utilități „în perioada stării de urgență” la nivelul celor de la data intrării în vigoare a actului normativ[4]. Prin urmare, este deja asigurată o protecție nediferențiată a tuturor consumatorilor de energie din țară, casnici și non-casnici, ceea ce limitează urgența de a introduce un mecanism separat de protecție a consumatorului vulnerabil pe durata stării de urgență. Acesta trebuie însă introdus imediat după încetarea stării de urgență.

Cu toate acestea, trebuie să distingem între rolul mecanismului de protecție socială a consumatorilor vulnerabili, care trebuie să fie unul permanent și alimentat din surse bugetare dedicate și dimensionate la funcționarea „normală” a economiei, și măsura de criză a protecției consumatorilor casnici cu dificultăți economice majore, dar tranzitorii.

În ceea ce privește consumatorii non-casnici, din nou, cerințele de „calificare” a beneficiarilor din proiectul de lege au devenit mult mai laxe decât cele din varianta Senatului. Astfel, proiectul de lege trimis la promulgare se referă la operatorii economici a căror activitate „a fost oprită sau [ale căror] venituri sau încasări s-au diminuat cu minimum 15% în luna în curs, raportat la media celor două luni anterioare”. Dar o scădere lunară de venituri sau încasări de 15% este ușor de instrumentalizat de către majoritatea agenților economici, prin relativ ușoare amânări la nivelul fluxului de numerar. Dacă varianta Senatului era prea drastică în acest sens – „încetarea totală a activității” – s-ar fi impus un nivel minim de diminuare a încasărilor sau veniturilor de 50%, raportat la media ultimelor șase luni, nu doar două luni de activitate.

Dar mai important de atât este faptul că un astfel de mecanism tranzitoriu de protecție economică s-ar aplica în mod justificat doar IMM-urilor, nu și marilor companii – și, în mod cert, nu marilor consumatori de energie, pentru care pot fi utilizate mijloace complet separate de protecție și stimulare economică din partea statului. Să explicăm de ce.

Pentru consumatorii casnici și IMM-uri, amânarea plății facturii la energie reprezintă un mijloc prin care acestora le rămâne la dispoziție o mai mare lichiditate financiară cu care să-și acopere nevoi stringente și pe care să o injecteze în economie. Pe de altă parte, companiile de furnizare de energie (care operează în regim reglementat pentru consumatori casnici ce nu au încheiat contracte pe piața concurențială), pot primi de la stat, în mod excepțional, credite cu dobândă nulă pentru a-și finanța costurile de operare și de achiziție a energiei de pe piețele angro, corespunzător volumului necesar de energie (electricitate, respectiv gaze naturale) acoperirii consumului realizat de consumatorii casnici și non-casnici ce optează pentru amânarea plății facturilor, cu avizul ANRE.

Tot ANRE este instituția care oferă furnizorilor garanția că facturile restante vor putea fi recuperate în intervalul de timp prevăzut de lege – i.e. în 12 tranșe lunare egale, după expirarea intervalului legal de amânare al plăților. Așa cum observă Catherine Wolfram de la Universitatea Berkeley, aceasta revine la a utiliza companiile de utilități ca bănci: „Avantajul este că pentru companiile de utilități este foarte ușor să obțină împrumuturi și să le injecteze în economie, [dat fiind] că au bancabilitate bună, mai ales pentru credite ale căror condiții de returnare sunt garantate de reglementator”[5].

Dar marile companii consumatoare de energie au posibilitatea de a accesa direct fonduri dedicate de sprijin și de stimul economic. Este lipsit de sens ca problemele lor de lichiditate să fie abordate prin amânarea plății facturilor. În plus, dezechilibrele pe care le-ar crea în balanța de plăți a furnizorului de energie ar fi enorme. Așadar, proiectul de lege ar trebui revizuit:

  • trebuie să introducă condiții mai bine circumscrise – pe de o parte, mai restrictive, pe de altă parte, mai generoase – pentru beneficiari;
  • agenții economici incluși să fie limitați la IMM-uri;
  • intervalul de aplicare ar trebui să fie iunie-august sau iulie-septembrie, pentru a permite intrarea în acest mecanism de protecție și a celor care, în mod previzibil, vor îngroșa în săptămânile viitoare rândurile persoanelor fizice și juridice serios afectate de criză;
  • cerințele de calificare trebuie să fie cât mai nebirocratice, prin urmare cât mai clare și mai rezonabile, pentru a putea fi procesate cu ușurință de companiile de furnizare care vor colecta cererile de amânare a plăților;

Urmărind parcursul proiectului de lege în etapele sale parlamentare succesive, este frapant cum o idee utilă și justificată ajunge să fie distorsionată pe traseu prin modificări și adăugiri ce o îndepărtează aproape total de la scopul inițial. Astfel, dintr-un instrument de protecție socială tranzitorie și mărginită la consumatorii casnici afectați de scăderea semnificativă a veniturilor personale, propunerea legislativă a ajuns, de fapt, să includă toți consumatorii casnici – inclusiv pe toți cei care nu au nici o dificultate reală de plată a facturilor la utilități – și pe marii consumatori de energie.

[1] http://www.cdep.ro/pls/proiecte/docs/2020/pr130_20.pdf

[2] http://www.cdep.ro/proiecte/2020/100/30/0/se181.pdf

[3] Consumatorii vulnerabili sunt înțeleși ca fiind acei consumatori casnici care, din diferite motive – venituri scăzute, vârstă, stare de sănătate, lipsă de acces la energie etc – nu pot să-și asigure necesarul de energie pentru încălzit și iluminat, cu grave efecte pentru sănătatea publică și capacitatea celor afectați de a participa eficient la educație, piața muncii și viața socială.

[4] Persistă, în practică, neclarități despre cum anume este realizată această plafonare, în condițiile în care piețele angro își continuă operarea, iar cea de energie electrică este cuplată prin preț la piețele Europei Centrale și de Est. O plafonare strict la nivelul furnizării va reactualiza tensiunile la care aceste companii au fost supuse și în trecut, prinse între prețul liberalizat pe angro și un prețul limitat de ANRE la vânzarea către consumatorul final.

[5] Catherine Wolfram (2020), Utilities can help their central banks, ’loaning’ electricity during the slump, Energy Post, April 3, https://energypost.eu/utilities-can-help-their-central-banks-loaning-electricity-during-the-slump/

LINK: https://www.enpg.ro/amanarea-platii-utilitatilor-pentru-trei-luni-pe-durata-starii-de-urgenta-o-idee-buna-care-risca-sa-dea-gres/

STAȚI ACASĂ?! DA, DAR NU CU TOȚII

Constantin Boștină
-
0
STAȚI ACASĂ?! DA, DAR NU CU TOȚII


Omenirea se află oficial într-o PANDEMIE GLOBALĂ, adică într-un altfel  de război decât războaiele clasice. Războiul nu este între națiuni sau între grupări de națiuni. Deși are o arie de acțiune internațională, este mai întâi un război în interiorul fiecărei națiuni, cu un inamic de răspândire mondială, dar un război fără o strategie la nivel planetar.
           

Și atunci fiecare națiune acționează cum crede de cuviință, cu mijloacele sanitare, tehnologice, materiale, financiare ( mai multe sau mai puține, în funcție de cum a reușit să acumuleze de-a lungul istoriei ) și umane de care dispune. Ba mai mult, asistăm uneori la blocaje naționale pentru circulația internațională a unor bunuri sanitare și de tratament, sau încercarea de a obține cu bani, în folos exclusiv, de la alte națiuni rezultatele unor cercetări medicale de interes internațional. S-ar putea să urmeze și blocarea, în interes național, a unor bunuri de bază pentru hrană, care acum se produc numai în anumite țări. SPER să NU.
         

Efectul? Sigur vor apărea noi forme de manifestare și, chiar de reconsiderare a globalizării, de accentuare a interesului național și de amplificare a suveranismului.
Este bine, este rău. Rămâne de văzut. Eu sunt din grupa celor care cred că se cere o reconsiderare a globalizării( nici nu poate fi vorba de vreo abandonare ) și reorientarea fenomenului de globalizare spre o mai bună servire a interesului și suveranității naționale.
       

Iată unele argumente de necontestat:
         I. 2.543.190 oameni au murit în lume de FOAME de la începutul anului 2020 și până azi, după datele oficiale ale OMS, UNICEF si ale Programului Națiunilor Unite pentru Alimentație.
         De ce nu s-a declarat STARE DE URGENȚĂ MONDIALĂ? Unde este solidaritatea internațională?
         II. 100.000 persoane au murit la nivel global în primele trei luni ale anului 2020 de virusul gripei comune și sigur vor mai muri câteva sute de mii din aceeași cauză până la sfârșitul anului.
         De ce nu s-a pus problema „STATULUI ÎN CASA” și a blocării ( întreruperii ) activității economice în nicio țară ?
         III. Cca. 22.000 de decese asociate CORONAVIRUSULUI din noiembrie 2019 și până acum și sigur vor mai fi câteva zeci sau poate sute de mii până  la sfârșitul anului 2020.
       

De ce s-au declanșat, ca urmare a coronavirusului asemenea măsuri naționale de blocare practic a vieții sociale și de blocare și agravare a activității economice și de producție, sigur cu efecte diferite, chiar grave, mai ales pentru națiunile mai sărace.
Nu mă grăbesc cu răspunsurile. Este încă prea devreme, dar sigur ceva radical și profund se urmărește și, evident, se va întâmpla. Vom supraviețui sigur, dar vom trăi într-o altă lume.
         

S-a declanșat în mod cert procesul pregătirii oamenilor de pe tot mapamondul de a trăi într-o alta lume, altfel organizată, bazată pe cea de a patra sau a cincea revoluție industrială, într-o lume robotizata, de asimilare și conviețuire cu digitalizarea, IT, IA, biotehnologii și nanotehnologii, cu învățarea și educarea tinerei generații prin tehnologia de la distanță ( să renunțe elevul sau studentul la rucsacul de câteva kilograme, la deplasarea cu autoturismul, microbuzul sau mijloacele de transport în comun, la curiculele școlare si metodele de predare din secolele XIX-XX, când trăim în altă eră tehnologică, reducerea traficului urban și a poluării și alte efecte pozitive ), de a se dezvolta munca productivă sau serviciile de la domiciliu cu toate efectele benefice, etc.           

Măsurile luate până acum în China, în Italia, în Spania, în Coreea de Sud, în Iran, în Franța, în Anglia, în Germania și, evident și în România sunt măsuri naționale și au justificarea lor. Ele sunt cerute de acțiunea unui virus încă necunoscut și fără un vaccin valabil.

Trebuie să observăm însă că măsurile luate de autoritățile naționale sunt în primul rând de ordin sanitar și, cu riscul restrângerii unor drepturi, de impunere a unui comportament cetățenesc în societate.         

Deși virusul are manifestare mondială, globală, măsurile luate sunt în primul rând naționale și mai puțin mondiale. Dar și aceste măsuri sunt mai mult în domeniu sănătății, unde OMS face ceva, dar timid.
         

Din punct de vedere sanitar măsura „STAȚI ÎN CASĂ” se justifică pentru reducerea efectelor virusului, mai ales pentru elevi și studenți care pot învăța și de acasă, dar și pentru pensionari care în marea lor majoritate nu mai sunt productivi. Dar pentru cei care sunt în regim de producție și servicii, măsura trebuie, cu excepția celor care pot lucra de acasă, aplicată diferențiat.
Producția nu trebuie oprită sau amânată nici în plan național și nici în plan regional sau mondial.
         

Economic nu se văd niște politici adecvate nici în plan național și nici în plan regional sau mondial. Se închid unități de producție mici și mijlocii, dar și de mare anvergură: Boeing, Ford, Renault etc., societăți de prestări de servicii naționale și internaționale, fenomene ce au ca efect șomaj, scăderea producției, în fapt prăbușirii economice, generatoare de o posibilă gravă criză economică la nivel mondial.
         

 Unde sunt atunci ONU, UNCTAD, OCDE, FMI, BANCA MONDIALĂ, etc. De ce tac? De ce nu reacționează imediat și nu vin cu soluții în sprijinul economiilor naționale și economiei mondiale. Spre exemplu, de ce FMI nu vine cu finanțări de sprijin avantajos, mai ales pentru economiile țărilor mai sărace? De ce sunt lăsate economiile naționale să se susțină singure? Evident ca unele economii naționale pot, altele nu. Atunci ce mai înțelegem din globalizare? Cei care au acumulat pana acum din circuitul economic globalizat vor rezista și își vor reveni, iar cei care nu au acumulări vor rămâne săraci în continuare, dacă nu-și reconsideră politicile naționale.
Menținerea actualului curs al globalizării va duce în continuare la adâncirea decalajelor economice între națiuni și între indivizi.
           

Să fi expirat timpul actualelor organisme mondiale? Să fie ele depășite? Să fie necesară apariția altor organisme internaționale concordante cu nevoile viitorului omenirii
             

În mod sigur DA. Și cert o primă reconsiderare va fi în reorientarea economiilor naționale, în direcția creșterii ponderii producției naționale de bunuri pentru consum și investiții, în refacerea pe verticală a lanțurilor de producție naționala, în promovarea curajoasă a economiei circulare, în dezvoltarea economiei verzi și a economiei albastre (tot ce se poate produce pe plan local pentru consumul local sau regional să se producă pe plan local sau regional.
Omenirea trebuie să evolueze în consens cu natura și nu împotriva ei.
           

Economiile naționale își vor reconsidera modelele de dezvoltare economica, fără a deveni autarhice, dar pentru a-și proteja mai bine potențialul natural, material, financiar și uman și a beneficia mai bine în interes național de cooperarea economică regională și internațională.
Globalizarea nu poate dispărea, dar ea trebuie reconsiderata, prin crearea unor noi organisme internaționale de sprijin și reglementare, prin promovarea unor politici de fiecare stat mai avantajoase intereselor naționale.
         

 Asociația pentru Studii și Prognoze Economico-Sociale( ASPES ), în parteneriat cu AGER, AFER, ASE BUCURESTI, ASAS, INCE-AR, România Durabilă, SAMRO, ACPR, CNIPMMR, CCIR și ANOSR  și sub egida Academiei Române-Secția de Științe Economice, Juridice și Sociologie va finaliza dezbaterile în cadrul demersului: „MODELUL ECONOMIC ROMÂNESC ÎN UE. ROMÂNIA – ORIZONT 2040”, incorporând în Documentul de politici economico-sociale ce va fi prezentat FORUMULUI ECONOMIC NAȚIONAL și noile concluzii ce se desprind din situația economico-socială creată în economiile naționale, în Uniunea Europeană și în lume de îndemnul  național și internațional „STAȚI ACASĂ”, dar adaug eu, NU CU TOȚII și faceți ce trebuie pentru o lume mai bună și mai dreaptă, în binele tuturor cetățenilor și al interesului național.

Închei cu un citat din Nouriel Roubini: „Cea mai potrivită cale de rezolvare a dificultăților din prezent constă în atacarea problemelor pe termen lung”.

Articol redactat la data de 26 martie 2020.

Apel pentru salvarea economiei

Economistul
-
1
Apel pentru salvarea economiei

Antreprenorul Marius Ghenea împreună cu un grup de antreprenori, au conturat săptămâna trecută un document adresat clasei politice din România, respectiv către Presedintie, Guvern, Parlament, partide politice parlamentare, cu privire la necesitatea unei abordări mai curajoase, mai agresive, din partea statului român, pentru salvarea economiei. 


Către: ADMINISTRAȚIA PREZIDENȚIALĂ

În atenția: Domnului Klaus Werner Iohannis, Președintele României

Către: PARLAMENTUL ROMÂNIEI

În atenția: Domnului Marcel Ciolacu, Președintele Camerei Deputaților Domnului Titus Corlățean, Președintele Interimar al Senatului

Către: GUVERNUL ROMÂNIEI

În atenția: Domnului Ludovic Orban, Prim-Ministrul României

Către: PREȘEDINȚII PARTIDELOR PARLAMENTARE DIN ROMÂNIA

În atenția: Domnului Marcel Ciolacu, Președintele PSD

Domnului Ludovic Orban, Președintele PNL

Domnului Dan Barna, Președintele USR

Domnului Călin Popescu Tăriceanu, Președintele ALDE

Domnului Victor Ponta, Președinte PRO România

Domnului Hunor Kelemen, Președintele UDMR

Domnului Eugen Tomac, Președintele PMP

Domnului Dacian Cioloș, Președintele PLUS

Subiect: Acționați ACUM, acționați INTENS și ÎMPREUNĂ CU NOI pentru salvarea economiei României!

Stimați domni, Considerăm că în situația de față, ținând cont de măsurile anunțate până acum de autorități pentru susținerea economiei românești în criza actuală, este nevoie de o regândire a modului în care statul român trebuie să intervină, în sensul unei abordări extraordinare într-o situație extraordinară. Credem că statul român ar trebui ca în condițiile prezente să se comporte precum un coacționar responsabil în toate companiile românești.

Iată care sunt cele mai importante argumente și propuneri:

1. ECONOMIA ROMÂNEASCĂ ARE NEVOIE DE AJUTOR – INTERVENȚIE de până la 15% din PIB. La nivelul actual al PIB-ului nominal al României și impactului estimat, intervenția de stat în economie să fie substanțială, propunerea noastră fiind de până la 15% din PIB – ca. €30 miliarde €

ARGUMENT A : Un calcul simplu ne arată că, dacă economia românească ar fi afectată cu 50% pe lună, în următoarele 3 luni, apoi în continuare cu 20% pe lună, pentru încă trei luni, impactul total în PIB-ul din acest an ar fi de peste 15%, iar aceste cifre sunt valabile într-un scenariu care, în prezent, nu mai pare scenariul de bază, ci un scenariu optimist – scenariul de bază devine, pe zi ce trece, unul în care economia globală ar intra într-o recesiune mai lungă, cu un nou vârf al crizei în toamnă, în loc să vedem în Q4 semnele revenirii economice – dar chiar mergând pe acest scenariu optimist, guvernele trebuie să ia măsuri economice de o magnitudine asemănătoare cu impactul crizei.

Așa cum mai multe țări au anunțat măsuri economice care sunt deja dublu-digit din PIB-ul anual al acelor țări, și Guvernul României ar trebui să pregătească măsuri corelate cu acest nivel de până la 15% din PIB, ca suport direct al statului, deci prin injecții de cash și forme de garantare a creditării economiei, inclusiv pentru gospodăriile/persoanele afectate, precum și mărirea semnificativă a investițiilor publice – peste nivelul inițial bugetat pentru 2020 – investiții care pot ajuta la repornirea economiei și crearea de locuri de muncă, atât pe zona de infrastructură mare, unde România oricum este încă deficitară, cât și în direcția digitalizării sistemului public, a continuării debirocratizării și a dezvoltării de proiecte de e-guvernare, nu doar prin măsuri de genul amânării plății taxelor sau a ratelor pentru persoane fizice și juridice, care pot ajuta temporar, dar sunt măsuri paleative și nu vor preveni colapsul multor companii, în același timp ele nereprezentând un suport material din partea statului român, ținând cont de magnitudinea șocului economic estimat.

ARGUMENT B – Pactul de Stabilitate și Creștere a fost suspendat de Uniunea Europeană, în timp ce România este în continuare una dintre cele mai puțin îndatorate țări din UE la nivel guvernamental: datoria guvernamentală era încă în gama 35% din PIB la finalul anului 2019, în condițiile în care media la nivelul UE era de ca. 85% din PIB-ul Uniunii, unele țări fiind la 100% din PIB sau chiar mai mult, cum ar fi economii importante ale UE, ca Franța sau Italia. Cu alte cuvinte, chiar dacă statul român ar aloca sume consistente economiei naționale în acest moment, vom fi în continuare cu o datorie mai redusă ca procent din PIB față de celelalte țări UE. Sau invers, în acest context, am putea să ne îndatorăm mai mult decât alte țări, nemaifiind ținuți de deficitul bugetar de 3%, pe care nu îl mai poate respecta nicio țară din Uniunea Europeană și de limita maximă de datorie guvernamentală de 60% din PIB de care România este încă departe chiar și cu această intervenție propusă.

Gradul mic procentual de îndatorare ar putea deveni un avantaj național în lupta cu recesiunea globală care urmează. România poate apela, desigur, atât la instituții financiare naționale și internaționale, cât și la alte tipuri de finanțare, cu analiza celor mai bune opțiuni din perspectiva condițiilor, costurilor și a maturității finanțării. Suntem conștienți că România nu dispune de resursele altor țări mai dezvoltate, care alocă sume nemaivăzute până acum, suntem conștienți de faptul că ar putea exista și efecte colaterale în urma unei astfel de intervenții economice majore, consecințe din punct de vedere al monedei naționale, inflației etc., suntem conștienți că sumele împrumutate ar putea costa mult și să fie lăsate moștenire nedorită următoarelor generații. Dar credem că dacă acest efort nu se va face, consecințele vor fi și mai grave, pe termen lung. Cu alte cuvinte, știm că este greu și sunt consecințe, dar credem că putem, avem de unde și este absolut necesar.

CONSECINȚE:


A. CONSECINȚE IMEDIATE negative posibile ale neimplicării masive a Statului În lipsa unei intervenții MASIVE și RAPIDE, estimăm că multe companii românești insuficient capitalizate nu vor putea supraviețui acestei crize. Ne putem aștepta la câteva sute de mii de companii românești, în special cele mici și medii, care vor fi închise în mod voluntar sau vor intra în faliment, cu un impact uriaș la nivelul angajaților lor, societății, dar și la nivelul întregului ecosistem de business din România; vorbim despre o criză cauzată de CoViD19 care nu afectează companiile în funcție de co-morbiditățile lor, așa cum s-a întâmplat cu virusul: companii oricât de bine finanțate și chiar cu un management excelent vor muri foarte repede, vor fi victime ale acestei crize, dacă prin decizie guvernamentală, afacerea lor este pur și simplu interzisă, vezi decretele de limitare a transportului de persoane, închiderea afacerilor din turism și horeca, ordonanțele militare prin care s-au închis centrele comerciale, cabinetele stomatologice etc. fără să existe măsuri compensatorii substanțiale din partea statului român. Pe de o parte, vedem companii care, oricât de bine ar fi conduse și administrate, se prăbușesc pentru că obiectul lor de activitate nu mai există.

Pe de altă parte, mult mai multe companii românești se vor prăbuși în această criză din cauza ajustării masive în jos a cererii, din cauza lipsei de cash, care se va propaga într-o spirală rapid descendentă în toată economia: PRĂBUȘIREA CERERII DIN CAUZA LIPSEI DE CASH AR ÎNSEMNA PRĂBUȘIREA ECONOMIEI ÎN ANSAMBLU!

B. CONSECINȚE POST-CRIZĂ
O intervenție substanțială a statului acum ar putea ajuta economia românească să nu intre în recesiune (sau să treacă pe minus doar pe termen foarte scurt) și să încheie anul la un nivel bun, chiar pe creștere de la an la an, situație care ar plasa România pe o poziție mult mai bună la nivel internațional ca economie, competitivitate globală etc. Singura problemă este că România ar acumula o datorie guvernamentală suplimentară, ajungând poate la 50% din PIB, dar rămânând oricum mult sub nivelul mediu al UE, în timp ce lipsa intervenției ACUM poate arunca România într-o recesiune lungă și profundă, cu mult peste cea înregistrată în 2009, deoarece criza de acum este una mult mai gravă, iar țara noastră ar putea astfel pierde tot avansul realizat în ultimii ani pe drumul către convergența la media Uniunii Europene – ca țară care a avut cea mai mare creștere procentuală din întregul bloc comunitar, către media UE, în toată această perioadă – cu foarte slabe șanse de a mai reveni semnificativ pe creștere în următoarea decadă, până în 2030 sau poate pe termen și mai lung!

2 .APARATUL DE STAT TREBUIE ADAPTAT
Este nevoie de SOLIDARITATE în această perioadă între mediul public și mediul privat

Există riscul ca această criză să devină o dovadă în plus a faptului că statul nu își asumă responsabilitatea necesară atât față de angajații din mediul privat, cât și față de cei de la stat. Reducerea cheltuielilor aparatului de stat trebuie să devină o prioritate pentru a trece cu bine prin criză. În timp ce în mediul privat am văzut încă din primele săptămâni ale crizei peste un milion de contracte de muncă suspendate, cu o posibilă creștere către 2 milioane în următoarele săptămâni, plus alte sute de mii de contracte cu salarii reduse din cauza crizei, angajații din mediul de stat nu au fost în niciun fel afectați de criza CoViD19, din punct de vedere al veniturilor, până în acest moment. Considerăm că solidaritatea între sistemul public și mediul privat în această situație este absolut necesară, nu doar pentru că sub presiunea cheltuielilor uriașe din zona bugetară întregul sistem economic din România se va prăbuși în această criză, ci și pentru faptul că, după terminarea acestei crize, mediul privat va fi defavorizat pentru că românii vor vedea încă o dată că a fost mult mai bine și mai sigur să fie angajați în sistemul public din România și nu în economia reală, în mediul privat de business.

CONCLUZIE

Vă propunem crearea unui GRUP DE CRIZĂ ECONOMICĂ la care să adere toți cei care pot contribui la soluții (Guvernul României, partidele politice din Parlament, bancheri, mediul de afaceri) și care, luând în calcul propunerea de mai sus să o analizeze în baza cifrelor reale din economie și să dea un răspuns dacă și în ce măsură o „terapie de șoc”, așa cum o vede mediul de afaceri este posibilă și viabilă și în România, similar cu alte state. Suntem conștienți că propunerea noastră va crea dispute și dezbateri și asta ne și dorim să facem, ÎMPREUNĂ ȘI SOLIDARI.

Specialiștii din domeniile strategice împreună cu antreprenori și lideri de companii cu impact în economie ar trebui să colaboreze activ pentru a realiza o strategie națională pentru ca după trecerea crizei medicale să nu avem de-a face cu pagube iremediabile ale economiei românești. Suntem în posesia unor analize detaliate pe care le punem la dispoziția grupului de specialiști pentru trecerea crizei pentru a fi analizate.

Întreg documentul poate fi studiat aici

Economie și geostrategie la Marea Neagră

Florin Antonescu
-
0
Economie și geostrategie la Marea Neagră

Importanța geostrategică și economică a Mării Negre în actualul context european a constituit tema forumului organizat de Financial Intelligence și România Durabilă la Palatul Parlamentului – o investigare concentrică a proximităților, ca și a adâncului, inclusiv cu trimiteri îndepărtate, investigare structurată pe succesiunea panelurilor „Abordarea geostrategică a resurselor Mării Negre” (moderator, Radu Tudor), „Valoarea economică a resurselor Mării Negre” (moderator, Daniel Apostol), „Green Deal: implicații, efecte, abordare bugetară” (moderator, Corneliu Bodea), „Acțiuni politice necesare” (moderator, Radu Magdin).

Un proiect de țară transpartinic

În deschiderea evenimentului, Titus Corlățean, președintele interimar al Senatului României, a apreciat că tema cooperării regionale la Marea Neagră este o prioritate permanent, care poate fi văzută ca un „proiect de țară și este timpul să facem un efort politic transpartinic. Este nevoie de o bună cooperare la nivelul verticalei puterii și trebuie să arătăm viziune, pentru interesul statului”.

Cu referire la gazele natural din Marea Neagră, Virgil Popescu, ministrul economiei, energiei și mediului de afaceri, a accentuat că „fără consens, nu se poate face nimic” și a anunțat lansarea în dezbatere publică a Planul Național Integrat de Energie și Schimbări Climatice, prin care România și-a asumat ținta de 30,7% pentru energia regenerabilă în 2030: „Poate că unii se întreabă de ce este sub media europeană de 32% sau de ce am crescut de la 24% la doar 30%.

Cred că este o țintă foarte ambițioasă și realistă, care poate fi atinsă. România trebuie să-și asume ținte realiste pe care le poate duce la îndeplinire. Dacă ne gândim că în 2027-2028 o parte din capacitățile actuale de regenerabile ies din uz, atunci 30% este o țintă chiar ambițioasă, pentru că trebuie să punem în loc și ce-am avut, și altele. Pentru 2050, UE are o ambiție și mai mare, să atingem neutralitate din punctul de vedere al emisiilor”.

Referitor la modificarea Legii offshore, ministrul s-a pronunțat că nu se poate face decât în Parlament, prin consens politic: „Guvernul nu va modifica Legea offshore”. În ansamblu, Virgil Popescu a reiterat că „trebuie să aducem gazele din Marea Neagră în circuitul economic. Avem nevoie de gaze naturale pentru a îndeplini țintele din Green Deal. Fără gazul nostru, este greu să ne bazăm pe import. Am semnat autorizația de construcție pentru forajele geologice în zona Midia, pentru perimetrul concesionat de Black Sea Oil and Gas. În 2021-2022, probabil vom avea primele gaze aduse la țărm. Sunt optimist că și în cazul perimetrului Neptun vom avea în curând decizia de investiții, iar gazul va ajunge la țărm și va fi procesat în România”. 

În același timp, ca răspuns la întrebarea ce facem cu cărbunele, ministrul economiei a admis că „este o problemă foarte mare cum reușim să facem în așa fel, încât să folosim toți banii europeni, fondul european de tranziție de 750 de milioane de euro, să-l ducem acolo unde este nevoie, în zonele carbonifere, în Valea Jiului, în Oltenia, în Gorj, Mehedinți, Vâlcea, ca tranziția să fie cât mai ușoară și să nu scoatem capacități din uz fără să punem altele în loc. Oricum, vom respecta reducerea de emisii de 50% pe zona de producere a energiei electrice din cărbune, o țintă ambițioasă pe care o putem atinge, însă avem nevoie de gaz, iar România deține rezerve onshore și offshore”.

România, singurul actor care vrea prezență occidentală în zonă

În orizont geopolitic, Iulian Fota, expert în Consiliul Științific al New
Strategy Center, a semnalat că „odată cu 2020, Marea Neagră intră în altă etapă de evoluție, care va însemna un interes vital pentru Rusia, dacă se va face business la Marea Neagră și un interes occidental, pe care, dacă îl vrem, va trebui să îl construim; va trebui să cheltuim mai mult pentru a construi acest intres occidental. Este în creștere interesul Chinei pentru Marea Neagră, deocamdată, pur economic. De asemenea, văd o ușă deschisă din partea SUA. În ce privește Marea Britanie, e posibil să avem ajustări după Brexit”.

La „prezența Chinei în arealul Mării Negre” s-a referit și prof. univ. dr. g-ral (r.) Adriean Pârlog, președinte al Integrated Corporate Security Services (ICSS), care a apreciat și că „prezența factorului rus este naturală la Marea Neagră”.

„China va deveni o putere la Marea Neagră”, s-a pronunțat ferm Liviu Mureșan, președintele executiv al Fundației Eurisc, prefigurând totodată „o nouă axă geopolitică Marea Caspică-Marea Neagră-Marea Mediterană”.
În opinia dr. Dan Dungaciu, directorul general al Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale al Academiei Române, „deocamdată nu avem nicio viziune despre ce vrem să fie Marea Neagră. Noi, în România, credem că trebuie să fie o mare deschisă, bulgarii nu cred așa, turcii nu cred așa. România este singurul actor care vrea prezență occidentală în zonă”.

Ionel Dancă, șeful Cancelariei Prim-Ministrului, a adus în discuție Inițiativa celor Trei Mări, care reunește interese a 12 state ale Uniunii Europene, „un format atipic, original, care tocmai prin această caracteristică se poate dovedi eficient pentru interesele pe care România le are în zonă. Președintele României, Klaus Iohannis, a reușit să dea consistență acestui format în urma summitului de la București din 2018 și rezultatele încep să apară. Anunțul făcut de SUA la conferința de la München, disponibilitatea de a investi un miliard de dolari în proiecte energetice în cadrul Inițiativei, este un semnal care dă consistență și ar trebui să încurajeze participarea și a altor entități la proiecte de investiții. Tot ca urmare a eforturilor la nivel prezidențial, a fost adoptată decizia constituirii unui fond de investiții al Inițiativei celor Trei Mări. România și Polonia contribuie deja la capitalul social pentru proiecte de investiții în zonă, iar prin contribuția celorlalte state membre, este posibilă o capitalizare de până la 5 miliarde de euro. Necesitățile sunt foarte mari. Inițiativa celor Trei Mări se concentrează asupra a trei direcții importante de acțiune: infrastructură de transport, energetică și comunicații”.

Statul să ia 55%-60% din profitul exploatării gazelor

Sub aspect economic, a estimat Răzvan Nicolescu, senior consultant la Deloitte Central Europe, „corect ar fi ca statul să ia mai mult de jumătate din profitul exploatării gazelor din Marea Neagră, 55%-60%, ceea ce ar însemna venituri de peste 20 de miliarde de dolari în 10-12 ani de exploatare”. Fără a se pronunța asupra tergiversării deciziei asupra investițiilor în Marea Neagră, aprecierea sa a fost că „important e ca investițiile să fie reluate pe toate proiectele, să ajungem să avem mai mult gaz și mai multe venituri la bugetul de stat, care să fie folosite mai departe în infrastructură, spitale, școli, autostrăzi. Avem nevoie de bani. Este ca și cum am avea o comoară în grădină și noi stăm lângă gard și tot discutăm”.
Continuând idea, prof. univ. dr. Cristian Păun de la Facultatea de Relații Economice Internaționale a Academiei de Studii Economice a atras atenția că „dotarea cu resurse naturale e valoroasă atunci când le și exploatezi”, iar reglementarea în domeniu este în „regim competitiv, importantă fiind utilizarea resurselor din redevențe”.

La rândul său, avocatul Gabriel Biriș, partener fondator al BirișGoran, a semnalat: „Cât timp nu avem o legislație coerentă, pierdem această fereastră de oportunitate legată de gazele din Marea Neagră”.
„Dacă nu facem toate eforturile în ceea ce ne interesează, rămânem spectator. În 2020 se stabilesc direcțiile pentru 2030”, a completat Marian Năstase, președintele Asociației Marilor Consumatori de Energie din România (ABIEC).

România să fie un câștigător în perspectiva Green Deal

Față de exigenețele Pactului Ecologic European (Green Deal), consilierul de stat László Borbély, coordonatorul Departamentului pentru Dezvoltare Durabilă al Guvernului României, a subliniat: „Intrăm într-o nouă paradigmă, care gestionată eficient poate aduce noi perspective de dezvoltare României. Fondul de Modernizare, Fondul pentru o Tranziție Echitabilă sau alte instrumente financiare de acest tip reprezintă surse de finanțare extrem de importante. România trebuie să fie un câștigător al acestei tranziții. Una dintre provocări va fi să asigurăm o transformare benefică a zonelor miniere. Decarbonificarea afectează pe termen scurt stabilitatea energetică a României. Pe de altă parte, avem șansa să dezvoltăm metode alternative care să ajute la o dezvoltare armonioasă și sustenabilă”.

Iulian Stana, secretar de stat la Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor: „România are nevoie de o foaie de parcurs clară pentru a putea trece în mod realist către o economie neutră din punct de vedere climatic. Necesităm o evaluare detaliată atât în sectoarele care contribuie semnificativ la formarea PIB-ului (industrie, construcții și agricultură), cât și în cele cu pondere ridicată a emisiilor de gaze cu efect de seră (transporturi și energie), pentru ca România să reușească transformarea profundă a economiei și a societății în contextul implementării viitoarelor politici de mediu ale UE”.

Cerința ca fiecare cetățean, întreprindere, comună, oraș să contribuie la obiectivul de a deveni neutri din punct de vedere al emisiilor de carbon a fost reamintită și de Siegfried Mureșan, raportor al Parlamentului European.

Anca Dragu, director general adjunct al E.ON România, s-a referit la perspectiva liberalizării pieței de energie, în condițiile în care „20% din consumatorii casnici sunt în situație de consumatori vulnerabili”. Totodată, a conturat viitorul rețelelor inteligente și a oferit un exemplu de smart village, comuna Frumușeni, județul Arad.

Cristian Bădescu, reprezentant cu însărcinări speciale pentru securitate energetică în Ministerul Afacerilor Externe, a vorbit despre „dimensiunea energetică în era securității”, cu trimitere la parteneriatele strategice ale României.

Zoltan Nagy-Bege, vicepreședintele Autorității Naționale de Reglementare în Energie (ANRE), a prefigurat introducerea unui „gas release program, prin care să obligăm producătorii, deși cuvântul sună urât, ca doi-trei ani să scoată pe piețe cantități exacte de gaze, pe contracte pe termen lung, pe un an, pe un trimestru, pe o lună, pe o săptămână, pe piețele spot, intraday, la termen, astfel încât toți furnizorii să aibă acces la gaze”.

Senatorul Niculae Bădălău a reafirmat că „gazul este esențial pentru dezvoltarea economică”, observând în același timp că „România nu a reușit să intre pe piețe de nișă europene, să intre în competiție cu țările dezvoltate. Nu am reușit să ne găsim calea. În fiecare an, avem deficit bugetar, ne certăm pe mărirea pensiilor, pe cheltuieli, dar nimeni nu discută de venituri. Anul trecut, toate veniturile statului din redevențe au fost de 450 milioane euro”.

Deputatul Georgian Pop a accentuat că „în 2020, trebuie să spunem explicit, de la nivelul politicienilor, că este momentul ca gazul din Marea Neagră să fie extras. Odata cu Green Deal, va trebui să facem o tranziție energetică. Suntem în ultimul ciclu de dezvoltare energetică în care valoarea gazului e importantă”.

Din perspectiva Energy Policy Group, Radu Dudău, cofondator și director general și Vasile Iuga, expert senior în energie, au prezentat lucrarea „Gazele naturale din apele adânci ale Mării Negre: ultimul tren”, a cărei concluzie este că „pentru proiectul gazelor naturale din apele adânci ale Mării Negre, timpul nu mai are răbdare. Decizia finală de investiții trebuie luată în acest an, altminteri ea devine extrem de improbabilă. Prin urmare, autoritățile competente ale statului român trebuie, în mod non-partinic, să recunoască caracterul de prioritate absolute a temei offshore-ului, să repună de urgență în dezbatere parlamentară cadrul legislativ pentru operațiunile petroliere offshore, în lumina aspectelor critice semnalate de mediul de afaceri și de asociațiile industriei și să decidă în mod responsabil și în cunoștință de cauză dacă România își propune sau nu să prindă acest ultim tren al dezvoltării acestui proiect de importanță națională”.

Galerie FOTO AICI ©Financial Intelligence

Băncile din România au soluționat deja 65% din cele 270.000 de solicitări primite de la clienți

Economistul
-
0
Băncile din România au soluționat deja 65% din cele 270.000 de solicitări primite de la clienți

Băncile din România au soluționat deja peste 65% din cele aproximativ 270.000 de solicitări primite de la clienții persoane fizice și juridice pentru suspendarea obligațiilor de plată lunare din contractele de credit încheiate cu acestea, totalizând astfel 175.000 de soluționări, restul fiind în curs de procesare. Solicitările de suspendare la plata creditelor s-au efectuat atât în baza măsurilor proactive adoptate de bănci pentru a sprijini clienții afectați de pandemia COVID-19, cât și în baza prevederilor OUG 37/2020. Până în prezent, aproximativ 260.000 clienți persoane fizice și până în 10.000 de companii au depus solicitări de suspendare a plății ratelor, ceea ce reprezintă 17% dintre creditele acordate persoanelor fizice și sub 10% din totalul creditelor accesate de persoanele juridice. Clienții ale căror venituri au fost afectate direct sau indirect de situaţia generată de pandemie pot beneficia de acordarea facilităţii de suspendare a obligaţiei de plată a ratelor, dobânzilor şi comisioanelor aferente creditului în baza OUG 37/2020. Solicitările de suspendare la plata creditelor pot fi transmise în termen de 45 de zile de la intrarea în vigoare a prevederilor OUG 37/2020, termenul limită de transmitere a solicitărilor fiind la jumătatea lunii mai. În cazul în care banca a aprobat solicitarea debitorului, prelungirea duratei contractuale produce efecte de la data comunicării de către client a solicitării de suspendare către bancă. În mod voluntar și proactiv, instituțiile de credit s-au mobilizat și au comunicat soluțiile disponibile, la cerere, pentru clienții persoane fizice și companii care întâmpină dificultăți financiare generate de evoluția pandemiei. Considerăm că măsurile de amânare la plată trebuie să se aplice doar debitorilor care înregistrează dificultăți financiare ca urmare a pandemiei COVID-19, astfel încât aplicarea acestora să nu conducă la afectarea lichidității și solvabilității sistemului bancar. Constituirea de provizioane și pierderile băncilor vor avea un impact negativ asupra capitalurilor proprii ale instituțiilor de credit, reducând astfel capacitatea acestora de a continua să-și sprijine clienții aflați în dificultate reală în următorii ani, în cazul unei recesiuni prelungite. Apreciem că se impune responsabilizarea suplimentară a factorilor decizionali în susținerea mediului de afaceri și a consumatorilor fără afectarea stabilității industriei bancare, astfel încât sistemul bancar să poată să răspundă adecvat nevoilor clienților care întâmpină dificultăți din cauza pandemiei de coronavirus și să asigure necesarul de finanțare la nivelul întregii economii.

ROMÂNIA ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ (Perspectiva anilor 2040)

Vasile Pușcaș
-
0
ROMÂNIA ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ (Perspectiva anilor 2040)

Procesul aderării României la Uniunea Europeană a determinat strategic și factual evoluția economico-socială a țării. După intrarea în faza negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, pe baza programului strategic elaborat de guvernul Isărescu (2000), s-a reluat dinamica creșterii economice. Prin pregătirea capitolelor de negociere dedicate pieței interne s-a demonstrat nu doar sensul pe care economia românească l-a adoptat, dar s-a înaintat decisiv către rezultate concrete ale reformelor structurale.
Atât analizele economice pentru durate lungi (a se vedea Liviu Voinea, 2018, cât și cele pentru ultimele trei decenii (Piața Financiară, dec. 2019) constată că aderarea României la Uniunea Europeană a favorizat un proces de creștere economică și de accelerare a recuperării decalajelor față de statele dezvoltate. Anul 2000 este considerat începutul unei etape în care Uniunea Europeană a devenit pentru România catalizatorul principal în domeniul economic, dar și instituțional, legislativ. Și sistemul fiscal a fost mai așezat, după 2000, odată cu elaborarea Codului fiscal (2004) după metodologie europeană. Un astfel de catalizator ar mai putea fi aplicarea determinată a strategiei de intrare în zona euro. Menționăm însă că, după 2004, doar fenomenul contagiunii cu piața internă a Uniunii Europene, și nu atât strategizarea și aplicarea unor politici proprii, a dus la o creștere a convergenței. PIB-ul pe locuitor (la paritatea puterii de cumpărare) a crescut de la 23% în 2000 la 36% în 2006, pentru ca în primul deceniu postaderare să ajungă la 59%, actualmete apropiindu-se de unele state central-europene care au avut evoluții pozitive și în întâiul deceniu post-1989.

Faptul că guvernele României post-2004, indiferent care partide politice le-au format, au preferat să obțină o creștere economică rezultată predominant din orientarea spre prociclicitate și consum, evitând realizarea unor investiții substanțiale, îndeosebi în zona infrastructurii de transport, energetice, mediu, sănătate, educație, cercetare-inovare etc., dar și folosirea fiscalității doar pentru obținerea unor venituri imediate la buget au dat economiei și pieței locale un grad sporit de impredictibilitate, au generat dezechilibre macroeconomice majore. Declinul populațional din România, după 1989, este considerat „cea mai gravă dintre toate schimbările negative pe care le-a cunoscut societatea românească după căderea vechiului regim” (Vasile Ghețău, în PF, dec. 2019, p. 36). Iar motivația economică a fost cea mai importantă pentru amintita situație, acesteia adăugându-se și cauze social-politice, culturale etc. Inechitățile socio-economice sunt un alt element al sporitelor dezechilibre din sistemul economic al României, dând o dimensiune calitativă discutabilă creșterii economice din ultimele decenii. Faptul că peste 40% din săracii Uniunii Europene trăiesc în România arată că este încă mult de lucru pentru ridicarea convergenței reale și a competitivității societale în țara noastră. Aceste realități ne demonstrează că strategiile de dezvoltare sustenabilă elaborate din 2008, ca răspuns la Agenda 2030 a Uniunii Europene, au fost mai degrabă documente pentru birocrații din Bruxelles și nu pentru aplicarea integrală de către societatea românească. În plus, este mai mult decât evident că, după criza economică de acum un deceniu, modelul de dezvoltare adoptat de noile state membre nu mai aducea accelerația necesară pentru apropierea cât mai mare de stadiul de dezvoltare al statelor occidentale. Iar criza profundă declanșată în 2020 găsește România și marea majoritate a statelor membre ale Uniunii Europene cu lecțiile neînvățate de la precedenta criză financiar-economică globală, sporind gradul de impredictibilitate a evoluției social-economice în deceniul următor.

Așa cum arătam, un posibil catalizator al dezvoltării economice a României în viitorul apropiat ar putea fi aplicarea consecventă a unei strategii viabile pentru dezvoltare sustenabilă și aderarea la zona euro. Recent adoptata Strategie 2030 pentru dezvoltarea sustenabilă a României este o platformă prospectivă care valorizează stadiul actual al acumulărilor mediului economico-social din țara noastră. Esențială va fi însă atitudinea guvernelor României și a actorilor economici și sociali față de asemenea strategii, fiind deja arhicunoscută conduita predominant conjuncturalistă a liderilor politici și guvernării de la noi. Și mai trebuie adăugat că atât predicțiile guvernamentale cât și cele corporatiste din statele dezvoltate și ariile emergente merg către orizontul anilor 2040-2050. Ceea ce ne obligă să luăm în considerare și posibilele trasee ale zonei euro, precum și ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European. Toate aflându-se în interdependență complexă cu piețele globale și caracteristicile sistemului internațional care se vor reconfigura după enorma criză socio-economică de la începutul deceniului al treilea. Ceea ce pare tot de domeniul evidenței pentru substanța unui nou model de dezvoltare în următoarele două decenii, pentru România și celelalte state membre din Europa Central-Sud-Estică, este marea nevoie de investiții străine, capabilități endogene de dezvoltare care să înlocuiască avantajele veniturilor scăzute, sisteme de cercetare și inovare adecvate obiectivelor de dezvoltare, corelarea eficientă a interacțiunilor între actorul statal, operatorii economici și companiile europene și CMN. Toate acestea și multe alte necesități sunt însă în relație cu procesele guvernării, de care depinde trecerea la un salt calitativ și mai mare al dezvoltării economico-sociale în zona noastră (S. Kinder, Please close the gap!, Kinder.pdf). Căci o mai eficientă exprimare a unui parteneriat public-privat, a sistemelor de educație și sănătate, ca și plasarea companiilor locale într-un mediu de afaceri cât mai favorizant, oprirea efectelor grave ale emigrației forței de muncă etc. sunt în relație cu calitatea procesului de guvernare.

Un grup de cercetători de la Universitatea din Varșovia (World in 2050. Case Study – Romania, 2017, 8) a susținut că, după aderarea la Uniunea Europeană, „cel mai mare motor” al creșterii economice în România a fost industria, care i-a adus cei mai mulți parteneri comerciali și investiționali europeni. Același studiu constata și că cele mai acute insuficiențe vor apărea din situația demografică (îmbătrânire, emigrație etc.), cererea internă, evaziunea fiscală, starea sistemului de sănătate și a celui educațional. Dependența sporită de Uniunea Europeană face ca România să fie legată foarte tare de procesul dezvoltării în Uniune. De felul cum România va ști să joace cartea interdependențelor europene și globale va depinde dacă va fi doar o periferie în Uniunea Europeană sau va intra în
rândul țărilor dezvoltate din regiune. Or deja știm că însăși Uniunea Europeană ar trebui să treacă printr-un proces de transformare structurală pentru care se pregătește de mult prea îndelungată vreme. Iar această transformare va pune accent pe suveranitatea economică europeană, convergență și competitivitate, pe o încercare de repoziționare în globalitate. Alături de aceasta, va avea loc o reconfigurare a procesului guvernării europene. Ceea ce înseamnă că în următoarele 2-3 decenii, România ar putea deveni o țară europeană dezvoltată doar dacă își va crește performanțele convergenței și competitivității în ritmuri și mai accelerate ca până acum, acestea depinzând însă nu doar de operatorii de piață, ci și de calitatea procesului guvernării interne și europene.
Până în 2040, sistemul internațional va înregistra câteva etape tranzitorii agitate, ceea ce înseamnă că vor predomina instabilitatea, tensiunile generate de interdependența globală între state, grupuri, piețe, indivizi, putând apărea chiar și riscul unor modificări sistemice periculoase. Inovarea, cercetarea și tehnologiile vor favoriza viteze accelerate ale schimbării. Procesul rapid de urbanizare (concentrarea urbanizării) va aduce o dinamică nouă în unele regiuni, ceea ce va trebui permanent definit și gestionat, inclusiv din punctul de vedere al guvernării locale și regionale. Problemele energetice și cele rezultate din schimbările climatice se vor amplifica, aducând elemente suplimentare de stres economic, social, politic etc. Actorii statali și nonstatali vor continua o concurență acerbă, cu efecte vizibile chiar din următorul deceniu asupra reconfigurării sistemului de putere la nivel internațional. Într-un astfel de context, e clar că Uniunea Europeană trebuie să se redefinească rapid, iar zguduirile recente ale structurii comerțului liber și crizei pandemice (cu tot corolarul ei economico-social) au arătat vulnerabilitățile unor economii dezvoltate din Uniune, ceea ce poate fi o oportunitate pentru economia României și a altor țări din zonă sau un avertisment îngrijorător. Aceasta cu atât mai mult cu cât infrastructurile critice din România nu au ținut pasul cu ritmul și sensurile pieței unice a Uniunii Europene. Dacă dimensiunea comerțului liber al Uniunii Europene, care este însăși fundamentul ei, sau a zonei euro se vor contracta geografic este posibil ca unele subregiuni europene să fie afectate, motiv pentru care România și celelalte țări din Europa Centrală ar trebui să găsească răspunsuri pentru noile circumstanțe și relaționarea cu noile puteri economice globale care se prefigurează. Pericolul este ca, sub impulsurile extraordinarei creativități care se manifestă din Europa până în China, să fie menținut traseul de fragmentare pe care îl cunoaște acum continentul european, incluzând Uniunea Europeană, ceea ce ar duce la o reducere a relevanței Europei în viitorul sistem internațional (apropo de preocuparea tot mai crescută a instituțiilor europene pentru așa-zisa geopolitică/geoeconomie!). Ca atare, în perspectiva anilor 2040, România ar trebui să evolueze către o economie bazată pe producție manufacturieră intensivă, cu o înaltă tehnicitate și ridicată valoare nouă adăugată, o eficientă utilizare a capitalului pentru creșterea progresului tehnologic și orientarea acestuia cât mai consistentă spre cercetare-inovare-dezvoltare.
Economia Uniunii Europene nu va avea de concurat doar cu economiile dezvoltate, ca până acum. La orizontul anilor 2030-2040 aceasta va trebui să ia în considerare și saltul pe care-l vor efectua economiile emergente și îndeosebi cele din zona asiatică. Motiv pentru care un scenariu rațional ar conduce către o întărire a potențialului întregului spațiu economic european, nu doar a zonei euro sau a unui segment din zona euro. Ca atare, Uniunea Europeană ar trebui să vină cu o strategie realistă pentru accelerarea convergenței europene și sporirea ratei competitivității în toată Uniunea, deci prin intensificarea integrării economice și a integrării europene în general. Totodată, nu trebuie omis scenariul unei integrări euro-atlantice, cu deosebire în ariile economice, financiare, investiționale, comerciale etc. Pentru un astfel de palier predictiv este nevoie de un proces de guvernare care să aibă în vedere intervalul mediu și lung, nu doar cel scurt. Iar guvernarea din România, împreună cu structurile de piață și companiile care au găsit nișe cu avantaje competitive ar trebui să lărgească astfel de culoare, să se înscrie în procesul de intensificare a integrării europene, să aplice cât mai eficient obiectivele politicilor europene de dezvoltare în cadrele financiare perfecționate ale Uniunii Europene, dar și în cele ale pieței internaționale de capital. Într-un astfel de model de creștere, se impune ca România să fie atentă la câțiva factori critici cărora va trebui să le facă față: cel demografic (structura populației aptă a munci), calitatea forței de muncă (respectiv, capitalul uman), stocul de capital fizic (investiții), progresul tehnologic (productivitate).

Creșterea economică și a locurilor de muncă nu este un scop în sine. Rememorând mereu că trăim într-o lume a interdependențelor complexe globale și a interconectivităților în toate planurile, să reținem că Uniunea Europeană are un avantaj competitiv în reducerea inegalităților sociale și dezvoltarea clasei de mijloc. Aici, din păcate, România nu se înscrie decisiv în respectivul megatraseu de evoluție europeană. Rezolvând acest aspect, în țara noastră își vor găsi soluții și alte probleme, precum sistemul de pensii și sistemul de sănătate. Iar aplicarea unor reforme economice care să țină cont de importantele teme sociale va obliga și la o reformă solidă a instituțiilor și guvernării, la orientarea masivă a investițiilor către educație, cercetare, infrastructură, tehnologie. În toate aceste domenii digitalizarea va trebui susținută intens și accelerat, dacă Uniunea Europeană și, desigur, România doresc să facă față viitoarelor ritmuri ale competitivității globale economice și societale.

Strategiile de dezvoltare ale Uniunii Europene, pentru următoarele două decenii, vor fi influențate de crizele regionale și globale tot mai frecvente și la care va trebui să vină cu răspunsuri adecvate. De pe acum putem avertiza asupra ariilor critice în care Uniunea ar trebui să acționeze pentru a evita efecte grave ale crizelor și exprimări extreme: consecințe ale schimbărilor climatice, producerea și consumul energiei, pregătirea forței de muncă pentru întâlnirea cu consecințele progresului tehnologic, adaptarea locurilor de muncă și pentru situația îmbătrânirii populației, utilizarea inteligenței artificiale, o mai bună cooperare și mai multe investiții în C&D, modernizarea sistemului politic și democratic, gestionarea adecvată a crizelor și conflictelor, reducerea inegalităților sociale și economice, perfecționarea și dezvoltarea capacității instituționale și administrative, managementul interdependențelor globale etc. Dar mai înainte de toate, Uniunea Europeană va trebui să-și rezolve propriile slăbiciuni structurale interne (instituționale, decizionale, politice), ale pieței unice, zonei euro etc. și să-și redefinească opțiunile strategice de evoluție. Toate acestea se vor regăsi și pe agenda dezvoltării României în următoarele decenii, desigur în grade și intensități diferite de ale altor state membre ale Uniunii Europene. Este mai mult decât evident că șansa României de a le face față este cu atât mai mare cu cât politici adecvate vor fi elaborate la nivelul Uniunii și la cel național, cu cât procesul integrării europene se va derula mai predictiv și intens, iar noi vom fi prezenți nu doar în procesele decizionale, dar mai ales în elaborarea strategiilor și programelor de aplicare-finanțare ale acestora. Ceea ce ar presupune o atitudine nu doar declarativă a liderilor României în favoarea integrării europene, ci o participare integrală și circumscumscriere realistă a propriilor politici interne în politicile întăririi procesului integrării și construcției europene. În altfel de condiții, România ar rămâne la periferia proceselor de dezvoltare, fiind nevoită să consume foarte multe resurse pentru supraviețuire sau, în cel mai bun caz, pentru a se menține într-o cursă fără orizont de diminuare a decalajelor față de statele dezvoltate și cele emergente.

România economică riscă să se prăbușească precum un castel de nisip

Economistul
-
0
România economică riscă să se prăbușească precum un castel de nisip

România economică riscă să se prăbușească precum un castel de nisip, în condițiile în care autoritățile întârzie să ofere soluții concrete la criza fără precedent care se instalează odată cu pandemia de COVID-19, arată o analiză realizată de Frames și Agenția de Consultanță pentru Dezvoltarea Afacerilor (ACDA). În ritmul în care efectele economice se amplifică, ne vom trezi rapid cu peste 2 milioane de oameni fără joburi și cu o recesiune severă din care ne va fi greu să ieșim. România riscă să piardă cursa pentru competitivitate în fața țărilor din regiune, precum Polonia, Ungaria și Bulgaria, care vin cu măsuri concrete de susținere a economiei, menite să asigure continuarea businessului dincolo de perioada stării de urgență.

România economică arată precum un pacient ajuns la spital în comă, cu multiple traumatisme, căruia medicii, în loc să îl ducă în sala de operație, îi administrează o aspirină și îi pun pansamente, pentru a-i acoperi rănile grave.
Fără tratamente medicale de specialitate, pacientul România riscă să moară, iar dacă va fi totuși salvat printr-o minune, va rămâne cu dizabilități care nu îi vor mai permite să ducă o viață normală.
Așa arată, potrivit analiștilor, radiografia economiei românești după o lună de „coronacriză economică”.
Estimările Frames, anunțate la începutul crizei, privind numărul de peste 1 milion de persoane ce vor ajunge în șomaj tehnic, considerate la vremea respectivă de politicieni ca fiind hazardate, au fost confirmate de realitate, iar perspectivele sunt, în continuare, din ce în ce mai sumbre.

„Din mediul de afaceri primim semnale că tot mai multe companii își suspendă activitatea și că blocajul financiar se accentuează. Creditul furnizor, cel care alimenta mare parte din businessul din România, a înghețat, iar multe companii au ajuns în prag de faliment, astfel că își vor trimite angajații în șomaj sau îi vor disponibiliza în această lună. În acest ritm, vom ajunge rapid la 2 milioane de angajați fără joburi la finalul stării de urgență”, afirmă analiștii de la Frames.
„25% dintre IMM-uri sau închis sau se vor închide în următoarea perioadă. Sunt peste 1 milion  de oameni trimiși în șomaj tehnic. S-au mai întors minimum 1 milion de români în țară. Cum vor fi absorbiți aceștia în câmpul muncii? Cum vor deveni aceștia contribuabili, nu asistați social?  Este nevoie de un plan de susținere a IMM-urilor”, afirmă Cristian Lungu, managerul Agenției de Consultanță pentru Dezvoltarea Afacerilor.

POLITICA PAȘILOR MĂRUNȚI, PĂGUBOASĂ

Potrivit analizei, România are nevoie de măsuri concrete de susținere a businessului, pe termen mediu și lung, de un adevărat ,,Plan Marshall”, dincolo de cele care vizează starea de urgență.
„În timp ce la noi se vorbește doar de măsurile pe termen scurt, pentru perioada de restricții, în alte țări se pun în aplicare planuri pe termen mediu și lung.  Politica pașilor mărunți, pas cu pas, anunțată de guvernul Orban, generează deja temeri în ochii investitorilor și afectează credibilitatea economică a României. România are nevoie de un plan concret, cu obiective, termene și finanțări asumate, care să creeze încredere pentru cei care vor să investească în România, mai ales pentru cei care vor să își mute facilitățile de producție din China, un fenomen economic pe care autoritățile par să îl ignore în prezent”, afirmă Adrian Negrescu, managerul companiei de consultanță Frames.

În timp ce în România planurile de combatere a crizei vizează doar 2% din PIB și acoperă doar perioada de stare de urgență, în Ungaria, o țară care are o economie cu 40% mai mică decât cea a României, guvernul alocă 30 de miliarde de euro (20% din PIB) pentru compensarea efectelor crizei, printre care și un fond strategic de 1,3 miliarde de euro pentru investiții în infrastructură.
Cehia a anunțat un plan de stimulare a economiei de 18% din PIB (50 mld. euro), Polonia alocă 47 de miliarde de euro (10% din PIB) pentru susținerea economiei, din care 30 mld. de zloți pentru investiții în infrastructură, iar Bulgaria accelerează planurile pentru trecerea la euro.

„În timp ce alte țări profită de relaxarea restricțiilor Pactului de Stabilitate și se împrumută din piețele externe, își rezervă zeci de miliarde de euro pentru investiții în infrastructură, în susținerea mediului de afaceri intern, în România autoritățile abia reușesc să adune bani de la băncile locale și trag de urechi firmele care n-au completat cum trebuie cererile de șomaj tehnic. Dincolo de vânătoarea de produse medicale (măști, combinezoane, aparatură specială), ne aflăm într-o cursă acerbă pentru finanțare la care România pare să fi pierdut startul”, afirmă analiștii.

„Am fi vrut să vedem, precum în Japonia, un program de obligațiuni pentru construcții, emise de stat. Ne asiguram astfel finanțarea pentru lucrările de infrastructură publică”, mai spun aceștia.
Până în prezent, guvernul a promis și încă nu a plătit niciun leu din cei
10 mld. lei pentru șomajul tehnic și
15 mld. lei garanții pentru susținerea creditării IMM-urilor. În rest, după o adevărată bâlbâială privind plata taxelor, a oferit o bonificație pentru cei care își plătesc taxele la timp și a anunțat un proiect de tăiere a reducere a salariilor în sectorul public.

Potrivit experților, tăierea salariilor bugetarilor este, cel puțin așa cum se prezintă acum, doar o măsură de imagine.
„Din cei 1,24 milioane de bugetari, sunt aproape 700.000 care nu vor fi afectați sub nicio formă, pentru că activează în domenii esențiale. În condițiile în care statul alocă 102 mld. lei ca fond de salarii pentru bugetari (s-a dublat în ultimii cinci ani), economia estimată de Orban, de 1,5 mld lei, este ridicolă. Tăierea salariilor bugetarilor se dovedește doar o măsură de imagine, care va avea efecte negative (scăderea consumului, tensiuni sociale etc.). Era mai degrabă nevoie de măsuri de restricții pentru cheltuielile publice. Restructurarea aparatului public este necesară, trebuie pusă în practică imediat după criză, însă nu prin manevre heirupiste care nu fac altceva decât sa amplifice tensiunile dintre angajați (public/privat)”, arată analiza Frames & ACDA.


„Statul poate funcționa cu 50% din angajați, dacă este să ne luăm după planurile de tăieri salariale anunțat de guvern. Este nevoie doar de voință politică, de dorința de a face, în sfârșit, reformele de care economia românească, sistemul public, au nevoie”, a declarant Cristian Lungu.
Potrivit experților de la ACDA, digitalizarea ANAF – măsură care va duce la creșterea colectării din sectoarele cu evaziune ridicată și impozitarea progresivă în sectorul public – trebuie să se afle în prim-plan.

DE CE EXPORTĂM FORȚĂ DE MUNCĂ?

În timp ce alte țări încearcă să își protejeze forța de muncă, să le ofere joburi și să îi țină în țară, România exportă muncitori pe bandă rulantă către Germania și, posibil în lunile următoare, către Italia și Franța, țări care au anunțat, la rândul lor, că vor muncitori români.
Potrivit analiștilor, dincolo de încălcarea flagrantă a regulilor privind starea de urgență, această situație arată lipsa de viziune a autorităților române în privința forței de muncă.

„Continuăm, din păcate, o politică păguboasă, care a afectat economia românească în ultimii 30 de ani. În loc să luăm măsuri pentru a ne conserva forța de muncă, le facilităm plecarea în străinătate. Să nu uităm că, acum câțiva ani, un politician cunoscut spunea că nu avem nevoie de medici. Acum, în această situație incertă, este nevoie, mai mult ca oricând, de un mesaj clar către românii care vor să rămână în țară, un plan concret prin care acești oameni să fie păstrați în țară, nu să-i îngrămădim în avioane charter cu destinația Occident. Să îi implicăm în agricultura românească, în refacerea sistemelor de irigații, în construcțiile de infrastructură (drumuri, cale ferată, spitale, școli etc.)”, a declarat Negrescu.

NEVOIA DE LEADERSHIP

România are nevoie, mai mult ca oricând, de leadership, de politicieni care să uite de interesele electorale și care să ia măsuri drastice, chiar dacă nepopulare.
,,De ce nu s-a apelat încă la banii de la Fondul Monetar Internațional? Pentru că un program de finanțare va veni cu condiționalități clare, precum reducerea aparatului de stat – concedierea a sute de mii de bugetari, privatizarea directă sau pe bursă a companiilor de stat căpușate politic, precum Aeroportul Otopeni, Hidroelectrica, TAROM, SNCFR, SNLO, renunțarea la pseudoprogramul de dezvoltare locală PNDL. Astfel de măsuri vor afecta capitalul electoral al guvernanților. Din păcate, sacrificăm potențialul de revenire al economiei pe altarul intereselor electorale”, afirmă analiștii. Fără măsuri concrete, România va fi condamnată la sărăcie în următorii ani.

„Factura intereselor electorale o vom plăti în următorii ani cu vârf și îndesat. În timp ce alte țări din regiune vor crește economic, noi vom spera, în continuare, că ne vor salva multinaționalele, că mediul de afaceri va plăti taxele și impozitele majorate pe care autoritățile le vor institui, mai mult ca sigur, după examenul electoral din toamnă. Vom avea din ce în ce mai puține șanse să construim drumuri, spitale, școli, pentru că
PIB-ul va continua să fie sufocat de clienții de partid, de interesele politice, de programe fără noimă economică precum PNDL”, arată analiza Frames & ACDA.

Potrivit analiștilor, de vină pentru această situație este întregul spectru politic.
,,Niciunul dintre partide nu a venit până acum cu o viziune legată de depășirea acestei crize. Niciuna dintre formațiuni nu a pus pe masă un plan concret de măsuri, dincolo de critici, de atacuri politice, de mesaje cu caracter electoral. Între timp, mediul de afaceri a înaintat zeci de propuneri, de soluții, de măsuri menite să ofere o relansare rapidă a economiei, după perioada de urgență. Niciuna dintre aceste măsuri nu a fost asumată’’, spun experții.

Între timp, în absența unor măsuri concrete de aplanare a efectelor crizei, situația bugetară a României se înrăutățește pe zi ce trece. Încasările au scăzut cu 12-13 miliarde de lei, iar cheltuielile au crescut cu 20 de miliarde de lei. În esență, în numai o lună, deficitul bugetar s-a adâncit cu 3 procente.

„Sperăm ca rectificarea bugetară să vină cu altă viziune. Nu mai poți funcționa, ca stat, cu aceleași repere ca în anii dezmățului bugetar. Trebuie măsuri concrete, asumate, legate de cheltuielile statului cu aparatul public, trebuie anunțată decizia anulării creșterii pensiilor cu 40% din septembrie și impozitarea pensiilor speciale. Trebuie renunțat la PNDL, programul politic de finanțare pentru baronii locali și trebuie investit masiv în dezvoltarea infrastructurii, de la autostrăzi (Pitești-Sibiu, Comarnic-Brașov, Iași-București, Craiova-Pitești) la cale ferată de mare viteză (București-Cluj-Napoca, București-Craiova, București-Timișoara, București-Iași etc.) și aeroporturi (al doilea aeroport internațional al capitalei, aeroporturi extinse la Brașov, Craiova, Cluj, Iași, Constanța, Sibiu, Timișoara etc.)”, a declarat Adrian Negrescu.

Potrivit experților de la Frames & ACDA, este nevoie, totodată, de dezvoltarea unui program național solid și predictibil de susținere a inițiativei antreprenoriale care să includă toate programele naționale și europene pentru IMM-uri, cu bugete extinse provenite atât din sumele primite de la Uniunea Europeană, cât și din redirecționarea sumelor obținute din reducerea salariilor și pensiilor publice, anularea pensiilor special plus mecanisme de minimis care să cuprindă credite fiscale.
„IMM-urile trebuie să reprezinte coloana vertebrală a unei economii moderne. Noi, din păcate, ne aflăm pe ultimul loc în UE ca număr de IMM-uri la 1.000 de locuitori, iar peste 80% dintre ele sunt slab capitalizate și activează într-un mediu în care creditarea este inaccesibilă, iar blocajul financiar se amplifică. Exact acestea vor fi viitoarele victime ale crizei”, a declarat Cristian Lungu, managerul ACDA.

În domeniul IMM-urilor, este necesar ca statul să adopte un pachet de digitalizare oferit sub forma de voucher de 500 de euro pe primele 12 luni care să includă o licență pentru cloud, site, instrumente de gestionare a unei afaceri – CRM, ERP etc.
Statul ar trebui, de asemenea, să subvenționeze finanţarea costurilor cu achiziționarea unei semnături electronice pentru primii trei ani de la înfiinţare și să încurajeze angajările, prin reducerea cu 50% a taxelor salariale.

De asemenea, este nevoie de o regândire a următoarelor programe naţionale pentru IMM-uri pentru ieșirea din criză, de la extinderea codurilor CAEN compatibile la dublarea sumei maxime alocate/proiect.
,,Creșterea numărului de finanțări anuale de la 10.000 la 30.000 de proiecte, însoțită de o focusare pe proiectele care vizează producția, industriile creative și IT-ul trebuie să se afle în prim-plan”, afirmă Cristian Lungu.
Experții spun totodată că, fără împrumuturi masive care să finanțeze programe naționale de dezvoltare, România va fi condamnată la sărăcie.
,,România, o țară cu un potențial agricol imens, importă alimente. Importăm electricitate deși avem capacități de producție suficiente, importăm gaze deși avem resurse uriașe în Marea Neagră. Importăm bulion deși cultivăm roșii care putrezesc pe câmp. Timpul nu iartă. Cum nu ne-a iertat când ne jucam de-a mineriadele, când alungam medicii din țară, când «nu ne vindeam țara»”, a mai declarat Adrian Negrescu, managerul Frames.

Analiză Frames

Sub bagheta doamnei von der Leyen

Daniel Apostol
-
0
Sub bagheta doamnei von der Leyen

Priorități ale CE și starea Uniunii

Mare parte din ce a fost nu va mai fi! Tot ce va fi nu a mai fost. Politica Uniunii Europene se rescrie din mers și are o altă paradigmă. Epoca Juncker a apus. Brexitul este în curs de desfășurare, iar tocmai când era Von der Leyen dădea să răsară glorios, „călare” pe o nouă promisiune de bunăstare adresată cetățenilor europeni, noul coronavirus a venit să strice tot! Pactul Ecologic European (Green Deal) trebuia să fie umbrela amplă și extrem de ambițioasă sub care să se construiască și să se execute noua guvernanță europeană, dar și viitoarele politici naționale ale statelor membre.

Dar trebuia să fie și linia directoare care dădea cele mai mari bătăi de cap în negocierea bugetului european multianual. În ciuda eforturilor susținute la o primă rundă de negociere, cele 27 de state participante la reuniunea extraordinară a Consiliului European nu au putut ajunge la niciun rezultat privind bugetul multianual al Uniunii Europene pe fondul menținerii diferențelor de abordare. Unele țări solicitau un volum total al bugetului de 1% din venitul național brut, în timp ce altele pledau pentru un buget mai ambițios. Negocierile pentru bugetul multianual al UE, 2021-2027, estimat la 1.000 mld. euro, începuseră să se țină la o masă la care mărul discordiei era gaura de circa 90 de miliarde de euro lăsată în urmă de britanici odată cu plecarea din blocul comunitar.

Dar, cum spuneam în deschidere, nimic din ce a fost nu va mai fi la fel. Nici măcar proiectul de buget multianual. Editorul politic al Euronews, Darren McCaffrey, spunea recent că este cea mai dificilă dintre perioade pentru mulți din Europa. Zeci de mii de oameni au murit, sute de mii au fost infectați, milioane și-au pierdut locul de muncă și multe zeci de milioane au fost, în esență, limitați la casele lor. Bătălia împotriva sănătății este departe de a se termina. Unele părți din Europa au mai mult de o săptămână în urmă în ceea ce privește răspândirea virusului. În Regatul Unit, Irlanda și Suedia, cifrele continuă să crească. Însuși premierul britanic a petrecut o săptămână în spital. Și este clar că multe alte persoane de pe continent se vor infecta în continuare și unele, din păcate, vor muri. Iar la Bruxelles, atenția liderilor europeni se îndreaptă către o strategie de ieșire nu doar dintr-o situație de urgență pentru sănătate, ci și dintr-o profundă criză economică. Zona Euro este deja în recesiune. O recesiune profundă. Cifrele șomajului se ridică la valori maxime fără precedent, iar nivelul datoriei crește. Este o criză economică la scară care nu a fost văzută de la cel de-al doilea război mondial, poate de la Marea Depresiune din anii 1930.
După săptămâni de război, miniștrii finanțelor din UE au reușit să ajungă la un acord: un pachet de peste 500 de miliarde de euro, menit să ajute țările cel mai puternic afectate de pandemie. Ministrul francez al finanțelor, Bruno Le Maire, crede vom avea astfel cel mai important plan economic din istoria UE, iar omologul său italian, Roberto Gualtieri, a numit propunerea „ambițioasă”. Pe de altă parte, într-un interviu exclusiv pentru Euronews, vicepreședintele executiv al Comisiei Europene, Valdis Dombrovskis, susținea că „pachetul de salvare din zona euro nu va dezlănțui mai multă austeritate asupra Europei, iar unele dintre fonduri vor fi deschise țărilor UE din afara zonei monedei unice”, iar ceea ce Eurogrupul a convenit „este practic un alt set de măsuri imediate de reacție la criză. Dar, în același timp, au început discuții și în faza de recuperare”.

În ciuda sumei aparent mari, pachetul este mult mai mic decât ceruse Banca Centrală Europeană: o sumă de până la 1,5 trilioane de euro. Și, desigur, a rămas cumva în discuție deschisă ideea ca Zona Euro să împartă o datorie comună – acele așa-numite „coronabonduri” susținute de Spania și Italia. Spaniolul Pedro Sánchez spunea chiar că Europa are nevoie disperată de un nou Plan Marshall, dar acordul la care au ajuns liderii europeni este departe de a semăna cu planul istoric invocat.

Revenind la Green Deal, o analiză a fostului ministru de externe și vicecancelar german Joschka Fischer arăta recent că, pentru propriile sale interese economice (dar și pentru binele general, al planetei), sarcina actuală a Europei este să-și mențină și să-și extindă poziția de lider în ceea ce privește reducerea efectelor schimbării climatice. „Transformarea politică în derulare este impusă atât asupra integraționiștilor, cât și a interguvernamentaliștilor deopotrivă”, susține Fischer, considerând că marea provocare a mandatului Comisiei Von der Leyen este să transforme Europa într-o mare putere înainte să fie împiedicată „de forțe geopolitice și tehnologice mai mari”. Europa nu își poate permite luxul de a rămâne în urmă din punct de vedere tehnologic sau al puterii geopolitice și este evident că cea dintâi prioritate a Uniunii Europene este să devină o mare putere a politicii climatice.

GREEN DEAL

Transformarea Europei în primul continent neutru din punct de vedere climatic până în 2050, dar și ocuparea de către UE a poziției de lider global în ceea ce privește politicile climatice și revoluția industrială 4.0 sunt astfel cele mai mari provocări și deopotrivă oportunități ale prezentului. Comisia Europeană a prezentat Pactul Ecologic European (Green Deal) – cel mai ambițios pachet de măsuri care ar trebui să le permită cetățenilor și companiilor din Europa să beneficieze de tranziția către o economie verde și durabilă. Pactul prevede un pachet de măsuri însoțite de o foaie de parcurs inițială a principalelor politici și care variază de la reducerea ambițioasă a emisiilor și investițiile în cercetarea și inovarea de vârf și până la conservarea mediului natural al Europei. Potrivit convingerilor exprimate de membrii noii Comisii Europene, pactul ecologic este de fapt noua strategie de creștere economică a UE, având în colateral măsuri de susținere de investiții în tehnologii ecologice, soluții de dezvoltare durabilă și de creare de noi întreprinderi. Dar succesul Green Deal nu este garantat de simpla prezentare publică a pactului; această amplă politică europeană va depinde într-o foarte mare măsură de modul în care Comisia va reuși să genereze implicarea și angajamentul publicului, dar și al tuturor guvernelor, autorităților, companiilor, organizațiilor europene.

Este evident că schimbările climatice și degradarea mediului afectează fiecare cetățean, din UE sau de aiurea, și tocmai de asta este necesară o soluție globală. Prin Green Deal, Uniunea Europeană vizează de fapt postul de lider global menționat de Joschka Fischer, prin care să reprezinte un model de urmat de către marile puteri economice și politice. Pentru asta trebuie să utilizeze diplomația, comerțul și cooperarea pentru dezvoltare pentru a promova acțiunile din domeniul climei, dar, așa cum susține Comisia Europeană, și „să stabilească standarde pentru o creștere durabilă în cadrul lanțurilor valorice globale”.

În frunte cu Green Deal, Comisia Europeană și-a definit șase priorități călăuzitoare pentru mandatul care se va finaliza în 2024: o economie în serviciul cetățenilor, o Europă pregătită pentru era digitală, un efort susținut de promovare a modului de viață european, o Europă mai puternică pe plan internațional și un nou elan pentru democrația europeană.

Economia în serviciul cetățenilor

Filosofia de la Bruxelles pleacă de la un enunț simplu dar ambițios: economia socială de piață a UE este unică. Ea permite economiilor să se dezvolte și să reducă sărăcia și inegalitatea. Cetățenii și firmele europene nu pot prospera decât dacă economia îi susține. Potrivit Comisiei Europene, când Europa este stabilă, economia poate răspunde pe deplin nevoilor cetățenilor ei. În acest sens, este esențial ca întreprinderile mici și mijlocii, care formează coloana vertebrală a economiei UE, să se dezvolte și mai mult, cu ajutorul CE. De asemenea, este esențial să se finalizeze uniunea piețelor de capital și să se aprofundeze uniunea economică și monetară. În această viitoare economie orientată spre cetățeni, un rol major l-ar avea uniunea economică și monetară, prin care politicile economice ale statelor membre sunt coordonate astfel încât să permită țărilor din UE să facă față unor eventuale noi crize, prin reforme economice și sociale și politici fiscal-bugetare responsabile, să se încurajeze investițiile și competitivitate, să se creeze/ocupe mai multe locuri de muncă și să se determine creșterea nivelului de trai. Comisia Von der Leyen dorește astfel o piață internă europeană „mai profundă și mai echitabilă”, în care accentul să fie pus pe impulsionarea investițiilor și crearea de noi locuri de muncă, iar firmele și consumatorii europeni să fie sprijiniți să facă tranziția către o utilizare mai durabilă a resurselor.

Dezechilibre în scădere

De altfel, chiar analiza din rapoartele de țară reflectă strategia anuală privind creșterea durabilă care a fost prezentată încă din decembrie 2019, axându-se pe durabilitatea competitivă cu scopul de a construi o economie în serviciul cetățenilor și benefică pentru planetă. Rapoartele evaluează, de asemenea, pentru fiecare stat membru, cum au pus în aplicare pilonul european al drepturilor sociale și ce rezultate au obținut în ceea ce privește tabloul de bord social care însoțește acest pilon. Rapoartele de țară se axează pe patru dimensiuni: durabilitatea mediului, creșterea productivității, echitatea și stabilitatea macroeconomică. Pentru prima dată, rapoartele evaluează progresele înregistrate de statele membre în vederea îndeplinirii obiectivelor de dezvoltare durabilă (ODD) ale Organizației Națiunilor Unite, evidențiind politicile macroeconomice și de ocupare a forței de muncă care pot contribui la realizarea acestora. Rapoartele analizează, de asemenea, provocările și oportunitățile care decurg pentru fiecare țară din tranziția climatică și cea energetică. În aceeași ordine de idei, ele identifică domeniile prioritare care ar trebui să beneficieze de ajutor din partea așa-numitului „Fond pentru Tranziție Justă” (de fapt o reintitulare a fondurilor de investiții marca Juncker în anterioara administrație europeană). Valdis Dombrovskis, vicepreședintele executiv pentru o economie în serviciul cetățenilor, a declarat: 
„Vestea bună e că dezechilibrele din UE sunt în scădere. Statele membre ar trebui să valorifice această tendință pozitivă și să continue reformele astfel încât economia noastră să fie viabilă pe termen lung. Ele trebuie să reducă nivelul datoriei, să stimuleze productivitatea și să facă investițiile adecvate pentru a asigura o tranziție justă către o economie durabilă și favorabilă incluziunii”.

La rândul său, Nicolas Schmit, comisarul pentru locuri de muncă și drepturi sociale, a declarat că, în ciuda faptului că rata de ocupare a forței de muncă în Europa este astăzi cea mai ridicată din istorie, inegalitățile persistă. „Trebuie să facem mai mult pentru a garanta o mai mare egalitate consolidând dimensiunea socială a semestrului european și punând integral în aplicare pilonul european al drepturilor sociale, luând măsuri precum propunerea unui cadru privind salariul minim echitabil, consolidarea agendei pentru competențe și îmbunătățirea garanției pentru tineret. Este o condiție de care depinde succesul tranziției noastre ecologice și digitale, în măsură să garanteze faptul că nimeni nu va fi lăsat în urmă”, a mai spus Nicolas Schmit. Și comisarul pentru economie, Paolo Gentiloni, a declarat: „Reducerea nivelurilor datoriei publice și private este inegală și, cu toate că deficitele de cont curent au fost în mare măsură corectate, excedentele mari rămân un motiv de îngrijorare”.

Starea Uniunii

Rapoartele de țară ale Comisiei Europene conțin o analiză consacrată aspectelor de durabilitate a mediului. Ele analizează evoluția reformelor și a nevoilor celor mai stringente în materie de investiții, în sectoare precum cel energetic, al transporturilor și al construcțiilor, iar concluziile lor pot ghida acțiunile de politică întreprinse de statele membre în concordanță cu această prioritate. Rapoartele de țară evidențiază faptul că, în ceea ce privește ratele șomajului, persistă diferențe semnificative de la un stat membru la altul, în timp ce rata sărăciei și a excluziunii sociale continuă să scadă pe fondul condițiilor bune de pe piața muncii. Prin urmare, va fi esențial să se pună în aplicare pilonul european al drepturilor sociale astfel încât tranziția climatică și cea digitală să fie juste și echitabile din punct de vedere social. Creșterea productivității rămâne problematică, mai ales în lumina schimbărilor demografice. Nivelul insuficient al investițiilor, îmbătrânirea forței de muncă, deficitul de personal calificat și neconcordanța dintre oferta și cererea de competențe frânează creșterea potențială. Persistă diferențe foarte mari între statele membre din punctul de vedere al situației datoriei și al provocărilor în materie de durabilitate. Deficitele publice ale țărilor din UE au început, în medie, să fie din nou în creștere, inversând tendința de scădere din ultimii ani. Nivelurile actuale ridicate ale datoriei publice reprezintă o sursă de vulnerabilitate în unele state membre.

Fondul pentru o Tranziție Justă

Tranziția către o economie durabilă și neutră din punct de vedere climatic trebuie să fie echitabilă și justă din perspectivă socială. Rapoartele de țară se concentrează asupra regiunilor și sectoarelor celor mai afectate de tranziția către o economie neutră din punct de vedere climatic. Ele includ o analiză a provocărilor cu care se confruntă statele membre în contextul tranziției și prezintă domeniile prioritare care ar trebui să beneficieze de sprijin din partea Fondului pentru o Tranziție Justă, astfel încât, în eforturile UE de a atinge obiectivul neutralității climatice, nimeni să nu fie lăsat în urmă.

Progresele la reforme

Perspectiva economică incertă subliniază importanța reformelor de consolidare a creșterii potențiale. Rapoartele de țară evaluează progresele înregistrate de statele membre în ceea ce privește punerea în aplicare a recomandărilor specifice adresate fiecărei țări (RST), care sunt orientări personalizate de politică pe care Comisia le oferă în fiecare an statelor membre. Concluziile rapoartelor de țară arată că, mai ales în domeniul serviciilor financiare și al politicilor active pe piața forței de muncă, recomandările adoptate în 2019 au fost în general puse în aplicare. Rata de implementare a reformelor s-a menținut la un nivel scăzut în sectoare precum concurența în domeniul serviciilor și asigurarea sustenabilității pe termen lung a finanțelor publice. În ansamblu, statele membre au realizat cel puțin unele progrese în ceea ce privește punerea în aplicare a aproximativ două treimi din recomandările formulate de când a fost lansat semestrul european, în 2011.

Riscuri pentru previziuni

Deși unele riscuri de evoluție negativă s-au estompat, au apărut altele noi, iar cele mai sumbre sunt legate de impactul economic profund negativ adus de pandemia de COVID-19. În ansamblu, bilanțul riscurilor continuă să fie orientat în sens descendent. „Faza Unu” a acordului comercial dintre SUA și China a contribuit, într-o oarecare măsură, la reducerea riscurilor de evoluție negativă, însă gradul ridicat de incertitudine cu privire la politica comercială a SUA rămâne o barieră în calea unei redresări mai ample a optimismului economic. Tulburările sociale din America Latină riscă să deraieze redresarea economică a regiunii. Tensiunile geopolitice accentuate din Orientul Mijlociu au sporit riscul de conflict în regiune. Deși există în prezent claritate în ceea ce privește relațiile comerciale dintre UE și Regatul Unit în cursul perioadei de tranziție, persistă o incertitudine considerabilă cu privire la viitorul noului parteneriat cu Regatul Unit. Epidemia cu noul coronavirus, care are implicații pentru sănătatea publică, pentru activitatea economică și pentru comerț, în UE și în întreaga lume, este un nou risc de evoluție descendentă. Ipoteza de bază este că epidemia va atinge culmea ei în primul semestru. Cu cât durează mai mult, cu atât este mai dur efectul de domino asupra mediului economic și a condițiilor de finanțare globală. Riscurile legate de schimbările climatice, deși în principal cu efecte pe termen lung, nu pot fi excluse pe termen scurt.

La final, Brexitul

„Va trebui să reconstruim un parteneriat cu Regatul Unit, o țară minunată care ne va rămâne prieten, aliat și vecin”, spunea negociatorul UE, Michel Barnier. Dar, având în vedere că relațiile viitoare dintre UE și Regatul Unit nu sunt încă clare, previziunile pentru 2021 se bazează pe o ipoteză pur tehnică de menținere a situației actuale în ceea ce privește relațiile lor comerciale. Ea este utilizată doar în scop de prognozare și nu reflectă nicio anticipare sau previziune a rezultatelor negocierilor dintre UE și Regatul Unit cu privire la relațiile lor viitoare. Relația dintre Uniunea Europeană și Regatul Unit s-a schimbat, acesta fiind acum țară terță. Cu toate acestea, părțile urmăresc să stabilească un viitor parteneriat ambițios, care să reflecte proximitatea politică și geografică și interdependența economică dintre UE și Regatul Unit. Acest viitor parteneriat va include dispoziții de interes direct pentru cetățeni și întreprinderi în domenii precum transporturile, lanțurile industriale de aprovizionare, produsele agricole, pescuitul, serviciile, protecția datelor, condițiile de concurență echitabile, mobilitatea cetățenilor, combaterea infracționalității, spălarea banilor și terorismul, politica externă și de securitate.

Cât de eficient ne gestionăm economiile?

Lolea Iulian
-
1
Cât de eficient ne gestionăm economiile?

Economisirea este unul dintre elementele cele mai importante pe care fiecare dintre noi ar trebui să le aibă în vedere atunci când își construieşte bugetul săptămânal sau lunar. Din perspectiva finanţelor individuale, sumele economisite reprezintă sursa pentru atingerea obiectivelor personale sau pentru realizarea investiţiilor cu scopul de a ne dezvolta sau de a ne creşte nivelul de trai. Pe de altă parte, înclinaţia către economisire sau economisirea în sine reprezintă unele dintre variabilele cele mai importante în orice model economic identificat în literatura de specialitate, atât la nivel macroeconomic, cât şi la nivelul finanţelor personale sau comportamentale.

În zilele noastre există numeroase metode de economisire în funcție de profilul de risc al fiecărui individ, fiind necesară doar o informare corectă pentru utilizarea lor ca instrumente funcționale. În acest fel, mi-am propus să analizez succint comportamentul de economisire al românilor din ultimii ani și să evidențiez care a fost costul de oportunitate și ce s-ar fi putut întâmpla cu banii respectivi. Trebuie să precizez încă de la început că analiza este realizată ținând cont de datele publicate de BNR referitor la avuția populației din sistemul bancar.

Primul pas în direcţia analizei comportamentului de economisire este reprezentat de urmărirea dinamicii stocului de depozite şi a soldului conturilor curente din ultimii ani. În acest sens, am realizat o reprezentare grafică prin care am prezentat ritmul anual de creştere a sumelor deţinute de populaţie în depozite, conturi curente şi conturi de economii. Astfel, este foarte clară tendinţa de creştere a stocului economiilor populaţiei realizate la nivelul sistemului bancar, ritmul mediu anual din ultimii 5 ani fiind de aproximativ 10%, fapt care indică o înclinaţie către economisire bună, peste rata inflaţiei şi apropiată de ritmul de creştere a PIB nominal. Pe de altă parte, se poate observa că această dinamică s-a datorat în special creşterii rapide a sumelor din conturile curente şi din conturile de economii, fiind vorba despre acele sume care produc foarte puţin randament pentru deponenţi, dinamica stocului de depozite la termen revigorându-se doar în ultimii doi ani, pe fondul creşterii ratelor de dobândă practicate de bănci pentru depozitele la termen.

Al doilea pas în sensul dezvoltării problemei aduse în discuţie va fi reprezentat de analiza structurii economiilor populației în funcţie de alocarea între banii deținuți în conturi curente și de economii (cei care produc randamente apropiate de zero) și banii deținuți în depozite la termen. Totodată, am urmărit să prezint această structură în dinamică pentru a ilustra modificarea în comportamentul de economisire al indivizilor.

Este de la sine înțeles că ponderea banilor plasați în depozite a scăzut constant începând cu anul 2013, în detrimentul conturilor curente și al conturilor de economii, fapt care a dus la o pierdere de randament pentru populație și la apariția unui cost de oportunitate.

Există, în ultimii ani, o tendință cât se poate de clară a românilor către păstrarea banilor în conturi curente sau de economii, chiar și în condițiile în care economiile le sunt erodate de inflație. Costul de oportunitate al acestor acțiuni poate fi ridicat, având în vedere că dobânzile pentru depozitele la termen pot fi între 2% și 3,5%/an în funcție de maturitatea pentru care se fac plasamentele. Astfel, apare firesc întrebarea legată de buna gestionare a economiilor și de modul în care populație reușește să „pună banii la lucru” pentru propriul interes. Explicațiile pentru acest comportament pot fi educația financiară precară, informarea insuficientă, încrederea scăzută în sistemul financiar sau confortul oferit de păstrarea lichidităților.

Cu toate acestea, nu trebuie neglijat faptul că resursele financiare ale populației sunt ineficient utilizate. Astfel, apare o întrebare pertinentă legată de dimensiunea costului de oportunitate: cât s-a pierdut în 2019 ca urmare a alocării ineficiente a resurselor din partea populației?
La începutul anului 2019, populația din România avea aproximativ 85,2 mld. lei în conturile curente și de economii. Această poziție a crescut pe parcursului anului 2019 cu 19 mld. lei, adică românii au preferat să țină în conturile curente un plus de 19 mld. lei (aprox. 4 mld. euro). Astfel, putem vorbi despre o sumă medie în conturile curente și de economii de 94,7 mld. lei, aceștia fiind bani care au avut un randament foarte apropiat de zero.
Luând în considerare o dobândă medie la depozitele bancare cu maturitate de peste 6 luni şi sub 12 luni, calculată de BNR, se poate afirma că în 2019 costul de oportunitate al populației deponente pentru sumele păstrate în conturile curente şi de economii a fost de aproximativ 2,2 mld. lei, adică 500 milioane de euro. Această sumă creşte atunci când luăm în considerare alternative de plasare a banilor precum fondurile de investiţii, unde în anul 2019 s-au obţinut randamente începând de la 4-5% (fondurile de obligaţiuni) și până la 30% pentru fondurile de acţiuni. Dacă luăm în considerare un randament mediu de 5% pentru anul anterior, ajungem la un cost de oportunitate de peste 1 miliard de euro, aceasta fiind suma pierdută de persoanele care au economisit în România ca urmare a pasivităţii şi a lipsei de informare. Este mult? Este puţin? Un răspuns concret este dificil de dat, însă, cu siguranţă, 1 miliard de euro nu este de neglijat mai ales în contextul în care o astfel de sumă ar fi putut aduce un plus în economia locală şi în situaţia materială a indivizilor.
Prin urmare, gestionarea resurselor băneşti în cazul românilor se realizează deficitar, aducând prejudicii avuţiei acestora, fiind uneori o piedică în calea dezvoltării sau în calea atingerii unor obiective personale. Astfel, sunt necesare creşterea nivelului de educaţie financiară în România şi realizarea unor campanii ample de informare privind posibilităţile de investire-economisire pentru ca oamenii să îşi poată gestiona mai eficient resursele financiare şi să îşi poată conserva avuţia, dacă nu chiar să și-o sporească.

Îngrijorarea mandarinilor – ce vor face noii lideri ai Uniunii Europene?

Vasile Pușcaș
-
0
Îngrijorarea mandarinilor – ce vor face noii lideri ai Uniunii Europene?

Am revenit curând de la Bruxelles, unde am participat la o conferință despre rolul partidelor europene. Cum experiența mea cu instituțiile europene, începută cu două decenii în urmă, nu a fost de natură să mă facă a fi un simpatizant al oamenilor care le populau, de data aceasta am folosit prilejul vizitei în „Capitala Europei” pentru a conversa cu mai multe personaje angajate în dirijarea procesului de integrare europeană. Spre deosebire de lăudătorii construcției europene, care sunt întorși mai mult către trecutul ei glorios, eu susțin că integrarea europeană este lucrul cel mai bun care i s-a întâmplat unei părți a continentului european de la terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial și până în prezent. Doar că această realizare nu poate trăi la nesfârșit din memoria trecutului, viitorul fiind un important impuls chiar și pentru gestionarea prezentului. Or se pare că Monnet a avut dreptate atunci când spunea că Uniunea Europeană merge doar spre viitorul apropiat prin încercarea de a găsi soluții la crizele prezentului. Și chiar dacă lumea s-a schimbat, iar datorită accelerării evoluției societale cetățenii au nevoie de prescrieri ale viitorului, se pare că Uniunea Europeană preferă a se menține în postura unei frumoase din pădurea adormită care se desprinde greu din încremenire, cel mai adesea doar pentru a răspunde unui nou șoc, altei crize. De aceea, mi s-a părut că trăitorii în/din „bula bruxelleză” sunt acum nu doar niște mandarini, cum îi numea Derk-Jan Eppnik, ci niște mandarini îngrijorați mai mult de soarta lor proprie decât de cea a Uniunii Europene. Mandarinii din Bruxelles-ul actual mi s-au înfățișat mai preocupați să găsească noi îndeletniciri care să le justifice veniturile obținute de la instituțiile europene și foarte puțin interesați să propună căi și mijloace de revigorare a integrării europene. Spun aceasta deoarece în urmă cu două decenii, când relaționam cu personaje de toate rangurile, cuprinse în procesul decizional european și care-mi creau zile și nopți cu gust amar, am întâlnit și eurobirocrați care credeam că au și o credință sinceră în idealul integraționist european. Or, acum, percepția formată în cele câteva zile la Bruxelles a fost că mandarinatul este o stare de spirit puternic înstăpânită în instituțiile europene care, în loc să dea impulsuri pozitive procesului de integrare a celor 27 de state membre, mai mult îndeamnă la utilitarism și mercantilism. Mi-aș dori ca aceasta să fie doar o percepție înșelătoare și fapte ale viitorului apropiat să mă contrazică, să aducă iarăși speranța că idealul european trăiește și progresează!

În a doua jumătate a anului trecut instituțiile europene – Parlamentul,
Consiliul, Comisia – au fost dotate cu noi lideri. Într-o lume care arată un haos năucitor, se spera că o Uniune Europeană aflată într-o prelungită criză existențială va intenționa să-și oprească propria derivă și să propună o cale de ieșire din starea confuză și nehotărâtă. De la o nouă garnitură de lideri europeni – nu discutăm aici cum a fost decisă – am așteptat să se treacă de la atitudinea business as usual spre o viziune închegată de obiective care să contureze o devenire a Uniunii Europene în acord cu aspirațiile de integrare europeană ale acestei construcții regionale. Desigur, acum se vorbește pe coridoarele decizionale ale instituțiilor amintite că noii lideri nici nu au apucat să-și expună proiectele deoarece a trebuit să procedeze la gestionarea crizelor grave care veneau dinspre antecesorii lor. Altfel spus, revenind iarăși la spusele lui Monnet, liderii europeni nu mai prididesc să facă față crizelor în cascadă cu care se confruntă astăzi Uniunea Europeană. Ceea ce înseamnă că instituțiile europene s-au transformat doar în agenții de asigurare a supraviețuirii Uniunii Europene, fiind nevoite să realizeze un management de criză nu doar a contextului regional și global, dar și a situației generate de abordarea complexă și diferențiată a integrării europene de către statele membre și liderii acestora.

Chiar de la prima Comisie Barroso, cea care a asistat îngroparea proiectului Tratatului Constituției Europene(2005), provenit dintr-o primă consultare mai largă a cetățenilor europeni, liderii comunitari din Bruxelles au susținut un corp de „experți” – propagandiști care trebuia să ridice în slăvi realizările Comisiei Europene, să-i laude inițiativele de guvernanță corporatistă și, prin această direcție de comunicare publică, să tempereze și chiar să oprească glasurile critice la adresa instituțiilor europene, să potolească tendințele eurosceptice din statele membre. Întâlnirea acestor demersuri ale nomenclaturii eurobirocraților cu realitatea cotidiană a cetățenilor și evoluțiile concrete ale procesului integrării europene a dus la dezvoltarea curentului pesimist în Uniunea Europeană, iar pe fondul crizelor succesive și de tot felul s-au favorizat populismul, iliberalismul, xenofobia etc. în multe state europene. Vestul tradițional s-a considerat câștigător de facto al Războiului Rece și a încercat să impună noilor state membre (după 2004) formula elitist-occidentocentristă, neexplorând pe de-a-ntregul potențialul extinderii europene, în sensul creșterii competitivității întregii Uniuni Europene. Menținerea faliei Vest-Est, adăugată celei Nord-Sud, dar și alte diferențieri mai mult sau mai puțin artificiale au făcut să scadă nu doar coeziunea Uniunii, ci și soliditatea interdependențelor benefice ale procesului integrării europene. Or, gândind la viitor, chiar și în termeni de viitor imediat, ar trebui să primim de la noii lideri europeni nu doar promisiuni/strategii sectoriale, ci cu deosebire proiectul amplificării procesului integrării europene, cel pentru care a fost inițiată construcția europeană. Altfel, va fi abandonată însăși rațiunea de a fi a Uniunii Europene, ea putând fi înlocuită de o nouă Sfântă Alianță sau o altă ligă financiar-comercială, unele state membre fiind îndreptate către o asociere destinată doar istoriei.

Noii lideri europeni au sesizat că au preluat conducerea unei organizații astenice și pentru a-și dovedi bunele intenții au preluat inițiativa unei dezbateri privitoare la reformarea Uniunii Europene, idee vehiculată și de Comisia Juncker, de unii lideri precum președintele francez Macron. Au trecut aproape trei luni de când ar fi trebuit să înceapă lansarea acestui proces de consultare publică și încă nu știm nici măcar formatul. În schimb se constată existența unei competiții pentru întâietate între instituțiile europene, fără a avea o propunere tematică de substanță, cu tot efortul președinției Consiliului UE de a menține subiectul pe agenda de lucru a Uniunii. Nu este mai puțin adevărat că noii lideri ai instituțiilor europene a trebuit să constate că reala putere decizională europeană se află la statele membre, iar atmosfera politică din capitalele europene nu degajează optimism față de acest proces. Iar societatea civilă și intelectualii din statele membre, ca și cetățenii europeni încă își amintesc de faptul că în 2002-2004 s-a desfășurat o Convenție privind viitorul Europei și rezultatul consultării publice a fost aruncat la coș de către liderii politici ai vremii și nomenclatura eurobirocratică, ipocrizia lor mergând până acolo încât au proclamat deschis că ceea ce conta era doar voința lor tranzacționată în Tratatul de la Lisabona (2007). Nici partidele europene și cu atât mai puțin partidele politice din statele membre, confruntate cu presiunile locale suveraniste și populiste, nu manifestă un entuziam pentru mobilizarea la o dezbatere publică despre reformarea/refondarea Uniunii Europene. Crizele actuale ale migrațiilor, epidemiilor/pandemiilor, semnalele îngrijorătoare referitoare la situația economico-financiară, care dovedesc faptul că liderii europeni nu au învățat ce trebuia din lecțiile crizei de acum un deceniu, sunt alți factori care arată cât de dificilă, deși foarte necesară, ar fi o dezbatere serioasă și consistentă privind viitorul Uniunii Europene. Doar un leadership european puternic legitimat la nivelul statelor membre și al Uniunii, precum cel de la sfârșitul anilor ’80 ai secolului trecut, ar putea străbate cu succes calea consultării publice europene despre reformarea organizației care a devenit o „bulă la Bruxelles”.

Comisia Europeană condusă de dna Ursula von der Leyen a venit cu anunțul ambițios legat de geopolitica și puterea Uniunii Europene. Îmi amintesc că dnii Solana și Verheugen propovăduiau, în 2003-2004, necesitatea ca Uniunea Europeană să se pregătească pentru a face față unei competiții globale care se anunța a fi foarte provocatoare pentru europeni. Fostul comisar european Verheugen spunea insistent că pentru a intra într-o astfel de competiție era absolut necesară intensificarea integrării europene, ceea ce însemna o pregătire solidă a capabilităților interne ale Uniunii. Actualii lideri constată acum faptul că Uniunea Europeană este obligată să participe la competiția globală dacă nu vrea să aibă doar statut de supraviețuitoare. Numai că modul cum tema geopoliticii și puterii Uniunii a fost enunțată arată că lipsesc o adevărată viziune și o strategie care să treacă dincolo de enunțurile Comisiei din 2016. Deocamdată este vorba mai mult de exprimarea unui deziderat cu un grad sporit de imprecizie. Căci dacă se dorește o înscriere eficace a Uniunii Europene în competiția globală ar fi de mare importanță și acuitate să se insiste pe geoeconomie și geocultură, acestea putând fi susținătoare ale unor obiective geopolitice și geostrategice. Iar în privința statutului de putere al Uniunii, acesta este și mai confuz, nefiind precizate clar căile și mijloacele obținerii ei, durata de timp și scopul. Ceea ce i-ar putea aduce mai mulți neprieteni. Iar dacă avem în vedere atitudinea de Realpolitik pe care o manifestă competitorii Uniunii Europene, atunci Bruxelles-ul și capitalele statelor membre ar face mai bine să insiste asupra procesului integrării europene, la care ar putea adăuga și obiectivul integrării transatlantice, chiar dacă astăzi pare un „pod prea îndepărtat”.

Am întâlnit, la Bruxelles, în mediile academic și politic, câteva persoane îngrijorate de soarta Uniunii Europene, dar care continuau să-și lege o speranță de redresare de liderii noi ai instituțiilor europene. Cei trei președinți sunt într-o competiție impusă de mandarinii fiecăreia dintre instituțiile „triunghiului” puterii europene, ceea ce le consumă multă energie creativă. Este și o consecință a culturii politice instalate în „bula din Bruxelles” în ultimele două decenii, când în locul echilibrului interinstituțional s-a propus o competiție de putere, mult asemănătoare competiției de putere politică de la nivelul statelor membre. Se spune, totuși, că dna Von der Leyen este foarte calculată și are mișcări care trădează o gândire sistematică (la 100 de zile). Președintele Comisiei Europene arată precauție deoarece știe că tagma mandarinilor poate fi periculoasă în ceea ce privește funcționarea mașinăriei de la Berlaymont, dar și pentru că unele state membre, adevăratele deținătoare a puterii în Uniunea Europeană, nu au disponibilitate pentru a susține inițiative integraționiste venite dinspre interesul comunitar. Se pare că aceeași conducătoare a Comisiei este decisă la o mișcare de reformare a Uniunii, dar se împiedică de orgoliile unor politicieni din Parlamentul European și destui lideri de state din Consiliului European nu doresc să îngemăneze deținerea puterii cu responsabilitatea pentru destinele Uniunii Europene. E nevoie ca, până la urmă, Consiliul European să accepte că el a impus formula decizională europeană complexă, greoaie și adesea neoperabilă, iar dacă se dorește menținerea și întărirea Uniunii, pentru a face față diversității și vitezei imenselor provocări ale schimbărilor, va trebui să restaureze echilibrul funcțional între instituțiile europene, care se cer și ele a fi perfecționate, dacă va fi nevoie inclusiv prin modificarea tratatelor. Ceea ce depinde atât de abilitatea liderilor actuali ai instituțiilor europene, cât mai ales de calitatea și voința politică a liderilor statelor membre!

10 martie 2020

1...1.5651.5661.567...1.962Pagina 1.566 din 1.962