Gabriel Biriș este invitatul meu și al lui Daniel Apostol în acest nou episod EM360TALK. Vorbim despre situația și actualitatea politică și economică, despre populism, dezinformare și importanța raportării la cifre și valori reale, indiferent de subiect – asta dacă vrem să contracarăm fake news și tentaivele tot mai disperate ale unora de a manipula. Vorbim și despre resursele României, despre proiectele de gaze offshore din Marea Neagră, despre OUG114 și 19, despre ultimul studiu făcut de Gabi, dar și despre recomandările EMERTON. Nu lăsăm la o parte nici povestea cu COTA UNICĂ.
EM360 TALK: Dragoș Anastasiu, antreprenor
Antreprenorul Dragoș Anastasiu (AHK/RBL) este față-n față, în studiourile EM360, cu Adrian Măniuțiu și Daniel Apostol, la această ediție a EM360 TALK.
Mai mult decât o simplă discuție, facem previziuni, analizăm prezentul și prognozăm evenimentele și evoluțiile posibile/probabile din anul care urmează. Un dialog captivant despre economie, business și politică în România de azi și de mâine, un dialog care nu ocolește însă nici contextul european și global în care urmează să trăim din 2020 și mai departe.
EM360 TALK este rezultatul editorial al colaborării dintre realiazatorii Adi Măniuțiu și Daniel Apostol, sub forma unei co-producții EM360 / ECONOMISTUL.
SALUBRITATEA MARILOR ORAȘE – O PROBLEMĂ ÎN CREȘTERE
Monitorul Social, proiect al Friedrich-Ebert-Stiftung România, lansează un nou infografic despre reciclarea deșeurilor din România.
Uniunea Europeană a setat drept țintă pentru 2020 ca fiecare țară să recicleze minimum 50% din deșeurile produse de municipiile sale. România va rata acest obiectiv, capacitatea de reciclare crescând extrem de puțin în ultimii ani. La nivelul Uniunii Europene, România este penultima în clasamentul eficienței din acest punct de vedere, reciclând doar 14% din deșeurile municipale. Doar Malta reciclează un procent mai mic din totalul deșeurilor municipale generate (6%). Spre deosebire de România, alte state din regiune reușesc să recicleze în jur de o treime din deșeurile municipale – Polonia 34%, iar Bulgaria și Ungaria 35%. Campioana Uniunii Europene la reciclare este Germania, cu 68% rată de reciclare.
Îmbunătățirea ratei de reciclare fiind lentă, cantitatea de deșeuri nereciclate este din ce în ce mai mare începând cu 2015. În ultimii ani aceasta a ajuns la cote fără precedent, România producând potrivit celor mai recente date 4,58 milioane tone de deșeuri municipale nereciclate pe an – adică 12.500 de tone pe zi.
Antidotul inechității încă e căutat
Rolul științei economice și al învățământului de profil în evoluția societății a fost reliefat, din nou, cu ocazia Zilei Economiștilor și a Zilei Profesorului de Economie – 23 noiembrie, sărbătorite sub egida Asociației Generale a Economiștilor din România (AGER), a Asociației Facultăților de Economie din România (AFER) și a Societății Române de Statistică (SRS). Sesiunea științifică desfășurată cu acest prilej a abordat, în workshopurile ei, teme privind „Dezvoltarea de competențe antreprenoriale pentru economia viitorului”; „Industria 4.0 și șansele României în contextul locurilor de muncă ale viitorului”; „Economia circulară în contextul îndeplinirii obiectivelor de dezvoltare durabilă”; „Impactul tehnologiilor blockchain asupra economiei”.
În plenul reuniunii, prof. univ. dr. Gheorghe Zaman, membru corespondent al Academiei Române, directorul Institutului de Economie Națională, președintele Asociației Generale a Economiștilor din România, a susținut următoarea expunere:
„A devenit o tradiție ca, de Ziua Economistului, sărbătorită în fiecare an la 23 noiembrie, să adresăm urările noastre de succes profesional, prosperitate și bunăstare națională și personală. Tot tradiție a devenit, cu această ocazie aniversară, dezbaterea unor probleme actuale teoretico-metodologice și practic aplicative ale științei și cercetării economice ca țintă, prioritate și urgență pe termenele scurt, mediu și lung. Voi încerca să vă supun atenției câteva probleme cu care se confruntă și se va confrunta știința economică, în prezent și în perspectivă, pentru care noi, economiștii, avem obligația profesională și morală de a ne implica într-un fel sau altul, în funcție de domeniul de activitate și capacitatea profesională. Nu doresc să dau exemple, care sunt cu duiumul, vreau să afirm cu tărie că o astfel de situație trebuie să ne mobilizeze, să ne îngrijoreze, nu doar în a le identifica, dar și în a încerca să găsim soluții pentru stoparea și eventual reducerea lor. Pe plan mondial, se manifestă de mai mulți ani o tendință de adâncire a decalajelor economice și sociale intra și interțări. Potrivit calculelor economistului american Rodrik Dany, în cadrul decalajului total mondial, decalajul intrațări ar reprezenta 75%, iar cel interțări 25%. De aici rezultă concluzia că strategia diminuării decalajelor trebuie focusată pe cele intrațări, ceea ce vizează implicarea cu prioritate a primatului intern al factorilor de influență și al politicilor la nivel național, racordat desigur la acțiuni, mecanisme și factori de influență pe plan internațional, dar mai ales pentru România la oportunitățile și rigorile funcționale ale Uniunii Europene.
Strategia ONU 2030 marchează o schimbare de paradigmă a dezvoltării durabile în sensul situării în prim-planul preocupărilor a reducerii decalajelor de venit și implicit a sărăciei. Cunoașterea cauzelor decalajelor și ale sărăciei, inechităților și inegalităților este o condiție sine qua non pentru diminuarea acestora prin acționarea directă și imediată asupra cauzelor respective. Strategia dezvoltării durabile a României până în 2030 este elaborată ținând seama de cele 17 obiective ale Strategiei ONU 2030, cu adaptare și particularizări specifice cazului economiei noastre. Cea de a patra etapă a Revoluției Industriale, bazată pe digitalizare, robotizare, automatizare, inteligență artificială, internetul lucrurilor, platformele colaborative, va substitui munca necalificată sau slab calificată cu mașini, roboți etc. Pe cale de consecință, este de presupus că disponibilizarea forței de muncă va conduce la dezechilibre pe piața muncii și la creșterea șomajului, care presează asupra inechităților sociale. Ce politici vor fi în măsură să atenueze astfel de presiuni sociale? După părerea mai multor economiști, capitalismul și piața concurențială nu pot reglementa excesele inerente acestora, liberalizarea financiară sau financiarizarea excesivă, creșterea puterii pieței, managementul defectuos al globalizării, informația imperfectă, asimetrică, rent seeking, corupția etc. De aceea este nevoie de recurgerea la parteneriat public-privat, întrucât piața nu produce suficiente bunuri publice.
Încercările de a găsi soluții la situația de creștere a inechităților și inegalităților se află într-o stare incipientă. Între aceste încercări, aplicarea principiului de dezvoltare durabilă pentru toți este insuficient operațional. Introducerea formulei de echivalență (mutualitate) a eficienței în sensul corelării dintre câștig (output sau rezultat), pe de o parte, și contribuție (efort, input), pe de alta, oferă elemente de echitate economico-socială. Ca măsuri concrete posibil de aplicat în ceea ce privește atenuarea decalajelor și disparităților de venit, menționăm ocuparea activă, salariul minim pe economie, redistribuirea de venit prin fiscalitate (taxe și impozite), transferurile bănești, transformarea salariaților în acționari, impozitarea progresivă, diferențiată etc.
J. Stiglitz, laureat al premiului Nobel, afirma că legile care permit abuzuri ale puterii monopolului corporațiilor sau care favorizează CEO să-și însușească pentru sine părți mari ale venitului conduc la mai multă inegalitate și mai puțină creștere. Întotdeauna transmiterea unui anumit avantaj între generații are loc în condițiile în care inegalitățile excesive de venit și avuție ale generației prezente se vor transforma în inegalități de nivel și mai înalt la veniturile și avuția generațiilor viitoare. Modelarea actuală a identităților noastre individuale și naționale se produce, afirma același J. Stiglitz, într-o manieră aflată în contradicție cu valorile noastre perene, având ca rezultat lăcomia, egoismul, turpitudinea morală, disponibilitatea de a exploata pe alții și lipsa de onestitate, care se manifestă cu precădere în sectoarele financiar-bancare și care subminează încrederea, coeziunea socială și performanța economică.
Foto Cornel Constantin
Este criza economică mondială un pericol real?
Conform părerii lui David Solomon, președintele consiliului de administrație al băncii americane Goldman Sachs, nu este vizibil un catalizator susceptibil să declanșeze o criză financiară majoră în 2020, chiar dacă va avea loc o încetinire a creșterii mondiale. Această opinie este împărtășită și de alți oameni de afaceri și analiști financiari.
Cuvinte cheie:
criza economică mondială,
subprimes,
datorii suverane,
titirizare,
lichidități,
relaxare cantitativă
Opinia multor economiști, inclusiv a celor din România, este că anul 2020 va însemna debutul unei crize economice similară cu cea din 2009. Comparând însă cele două situații nu prea există similitudini. La originea crizei mondiale din 2009 au stat creditele ipotecare destinate gospodăriilor americane modeste, denumite în SUA „subprimes”, față de creditele imobiliare clasice, denumite „primes”. Acestea au fost împrumuturi imobiliare acordate începând din anii 2000 gospodăriilor americane care nu îndeplineau condițiile pentru obținerea unui credit imobiliar clasic. Subprimele, care erau garantate prin valoarea bunurilor imobiliare, aveau la bază evaluările de venituri ale gospodăriilor pe care acestea le-ar fi putut realiza.
Îndatorarea gospodăriilor americane și-a atins însă limitele doar după câțiva ani. Prețurile din sectorul imobiliar s-au plafonat înainte de a se prăbuși (cunoscând cea mai mare cădere de peste un secol la mijlocul lui 2006). Concomitent ratele dobânzilor au continuat să crească ajungând la un asemenea nivel încât factorii care contribuiau la succesul subprimelor au ajuns să favorizeze căderea lor. Un număr din ce în ce mai mare de gospodării n-au mai putut să-și onoreze plățile lunare mai ales în cazurile în care ratele dobânzilor erau variabile. Ca urmare, bunurile imobiliare ale unei părți din gospodării au fost scoase la licitație, ceea ce a antrenat scăderea prețurilor pe piața imobiliară. Un cerc vicios infernal. La rândul lor, băncile s-au confruntat cu devalorizarea activelor bazate pe aceste împrumuturi. Începând cu vara lui 2007 ele au contribuit în fiecare trimestru la deprecierea activelor.
La începutul anilor 2000 investitorii au transferat creanțele în titluri financiare (procedeu numit titirizare) a căror valoare a crescut artificial până în momentul în care piața, care a devenit conștientă cu privire la această supraevaluare, a reacționat în consecință, ceea ce a însemnat declanșarea crizei. În plus, diseminarea subprimelor prin titirizare a creat un climat de neîncredere. Din moment ce nimeni nu mai știa exact cine ce deține, băncile nu au mai avut încredere între ele și nici să se împrumute. Aceasta a însemnat criza lichidităților. În total FMI a estimat că criza subprimelor ar fi costat băncile cca 2.200 miliarde dolari. Majoritatea țărilor au fost afectate de criza din 2008. Totuși doar gospodăriile americane au contractat împrumuturi imobiliare problematice acordate de bănci, în principal americane.
Cum doar această scânteie a putut inflama întreaga lume? Subprimele nu erau deținute, în principal, decât de către bănci americane. Totuși unele bănci europene au investit și ele în aceste plasamente incerte. Nu au fost sume foarte mari, dar suficiente pentru a submina încrederea. Pentru a restabili ratele lor de solvabilitate băncile europene au restricționat accesul la credite, ceea ce s-a repercutat asupra economiei reale: gospodăriile au trebuit să-și reducă consumul, iar întreprinderile s-au confruntat cu dificultăți în a investi. Interdependența economiilor prin comerțul mondial a făcut restul. După izbucnirea crizei subprimele au fost eliminate, deci din acest punct de vedere nu mai există riscul de recidivă a unei noi crize. A apărut în schimb criza datoriilor suverane, al cărei epicentru s-a deplasat în Europa. Pentru a-și reanima economiile muribunde și a-și salva băncile, statele au injectat masiv lichidități și pentru asta s-au îndatorat. Conform datelor publicate de firma americană de consultanță în management McKinsey, după criza din 2007 datoria publică mondială a crescut într-un ritm de 9,7% pe an comparativ cu 5,8% înainte de criză. Astăzi 63.000 miliarde de dolari datorii suverane sunt în circulație.
Creșterea îndatorării provoacă îngrijorări asupra solvabilității unor state de la periferia zonei euro (nu și asupra statelor membre din afara zonei euro). Cu toate că intervenția BCE după 2012 a permis calmarea incertitudinilor, ratele îndatorării unor state ca Franța, Spania, Italia și chiar și Marea Britanie rămân în continuare foarte ridicate, constituind o sursă de neliniște. FMI a sunat deja alarma acuzând țările că nu și-au pus ordine în finanțele lor.
Totuși, spre deosebire de SUA, UE a apelat la măsuri de control a deficitului bugetar. În 2012 statele membre ale zonei euro au inițiat un proces de control bugetar la nivel european ale cărui efecte încep să se facă simțite. Cu toate acestea. BCE devine din lună în lună mai puțin capabilă să facă față unei crize care ar putea veni din Italia a cărei datorie ajunge la 131% din PIB, respectiv 2.300 miliarde de euro. În ce privește Japonia, cu tot volumul de îndatorare de 10.450 miliarde dolari reprezentând 253% din PIB, rata dobânzilor la titlurile de stat a stagnat la 0% pentru 10 ani.
Trebuie spus că jumătate din aceste titluri sunt depozitate la banca centrală a Japoniei, reprezentând 80% din bilanțul său. Ne aflăm deci într-un sistem care se autofinanțează prin două mari instituții controlate de guvern și prin încrederea japonezilor care investesc o bună parte din economiile lor în împrumuturi de stat.
Spre deosebire de datoriile statelor, băncile sunt mai curând dezîndatorate (de-indebted). „Fripte” cu criza subprimelor, statele au înăsprit regulile finanțării. Rata fondurilor proprii cerute băncilor a fost majorată, ca și mijloacele alocate autorităților de supraveghere. Un alt obiectiv al acestor noi reguli denumite Basel 3 a fost cel al reducerii puterii marilor bănci considerate „too big to fail” (prea mari pentru a ajunge în faliment) pe care statele au fost constrânse să le salveze în timpul crizei. Transformarea mastodonților financiari în bănci „small and beautiful” este departe de a fi finalizată, dar este deja în curs.
Care sunt perspectivele de creștere pentru 2020?
Conform opiniei lui Kyril Courboin, președintele JPMorgan, economia mondială va continua să înregistreze intervale scurte de încetinire fără o sincronizare adevărată a regiunilor lumii. Mulți analiști economici adepți ai teoriei evoluției ciclice consideră perioada 2018-2019 ca un preludiu al crizei similare celei din 1929, care va atinge apogeul în 2020. Ocuparea integrală a forței de muncă este un semnal în acest sens dat de principalele economii ale lumii. Indicele PMI sau Purchasing Managers’ Index (un indicator ce reflectă sănătatea economică din sectoarele de producție și servicii și totodată încrederea managerilor care lucrează în departamentele de aprovizionare ale companiilor) este oscilant.
Refluxul ratelor dobânzilor pe termen lung confirmă perspectivele de atenuare a presiunilor asupra ofertei și reculul inflației. Amenințările asupra comerțului mondial (un „hard” Brexit și un război comercial extins) au ajuns la cote foarte înalte. Cel mai mare risc imediat este actualul război comercial dintre SUA și China. Dacă toate taxele vamale cu care amenință cele două țări sunt adoptate, până în 2020 se va pierde aproape un procent din PIB-ul global, a estimat FMI. „Aceasta ar fi o rană autoimpusă. Deci este vital un acord durabil între Washington și Beijing care să evite intensificarea sau extinderea tensiunilor.
Dacă nu se va întâmpla asta și se ajunge la un impas, ar putea exista «o fragmentare» nocivă a economiei mondiale care ar putea provoca o scădere a activității economice”, a avertizat oficialul de la FMI. Și Christine Lagarde, directorul general al Fondului Monetar Internațional, a declarat recent că disputa comercială dintre SUA și China ar putea afecta alte părți ale economiei globale. Escaladarea tensiunilor comerciale va avea un impact negativ asupra economiei mondiale și va afecta acele țări numite „martori inocenți”, care nu sunt ținta războiului comercial, dar se întâmplă să facă parte din lanțurile de aprovizionare sau furnizează materii prime.
„Recomandăm cu tărie reducerea tensiunilor și cooperarea astfel încât sistemul comercial global să fie mai solid, corect și să stimuleze avansul economiei”, a afirmat șeful FMI.
Conform apologeților crizei, această conjunctură face ca economia mondială să basculeze într-o recesiune evidentă care se va aprofunda în 2020. Și cum mai bine de 10 ani ne despart de precedenta criză mondială, mulți analiști pariază pe un Big One, o nouă conflagrație financiară, bancară și bursieră. Desigur că aceste fisuri nu pot fi ignorate.
Nu trebuie însă ignorat nici faptul că evoluția ciclică a economiilor nu mai este operantă de la criza din 2007-2008. Un element perturbator major se confirmă de-a lungul anilor. Economiile țărilor dezvoltate au intrat astfel într-un nou regim de durată cu inflație și cu dobânzi foarte scăzute, un fel de blocaj din care nu reușesc să iasă. Ratele dobânzilor nu mai joacă rolul de frână și de regulator al creșterii într-o economie stabilă. La aceasta se adaugă o dinamică a investițiilor și a ocupării care au autonomizat semnificativ cererea. Totuși, din cauza:
- nivelului scăzut al dobânzilor care facilitează finanțarea creșterii interne sau externe;
- sănătății financiare relativ bune a întreprinderilor care s-au aclimatizat la un regim de creștere slabă;
- nevoilor intrinseci de investiții induse de tranziția digitală și ecologică și a rolului proactiv al statelor în investiții structurale, pericolul unei crize de proporții în 2020 nu pare a fi iminent.
Totul se întâmplă ca și cum economiile ar fi animate printr-o mișcare profundă de reconstituire și reînnoire a capacităților lor, lentă, dar constantă de câțiva ani. De asemenea, niciuna din variabilele blocajului tradițional nu indică un blocaj real. Niciuna din marile economii nu se suprapune cu un ciclu de datorii excesiv al agenților privați. Tensiunile generate de supraproducție nu sunt maxime nicăieri, iar anticiparea sfârșitului ocupării complete a devenit tot mai dificilă chiar și pe piețele de muncă aparent tensionate.
Anul 2020 ar trebui deci să armonizeze tendințele contradictorii care vor fi parțial neutralizate fără ca ele să coaguleze într-o dinamică clar descendentă. Pe fundal vor fi un statu-quo al băncilor centrale și un ușor reflux al ratelor dobânzii pe termen lung. De asemenea, o ușoară scădere a prețului petrolului datorită supra capacității structurale în ciuda alarmelor geopolitice care vor crea tensiuni sporadice. Factorii de încetinire vor fi cei mai tangibili în China. Majoritatea datelor parțiale privind cheltuielile agenților economici privați, înmatriculările în zonele defavorizate sau activitatea din construcții în impas nu prea sunt compatibile cu cifrele oficiale privind creșterea PIB. Barierele tarifare americane asupra a 50% din importurile din China afectează comerțul exterior. Iar creșterea economică se bazează doar pe cheltuielile statului în infrastructură. De partea americană impulsul fiscal se stinge încet-încet. Dar repatrierea profiturilor companiilor multinaționale continuă și va continua să susțină investițiile. Ușoara creștere a salariilor pe fondul decelerării inflației va contribui, de asemenea, la susținerea consumului. Încetinirea economiei americane ar trebui astfel, să rămână moderată. Economia europeană va suporta urmările încetinirii comerțului mondial și amenințării sancțiunilor americane.
Dar, ca și în SUA, decelerarea inflației ar putea consolida consumul. Pe scurt, ceea ce se întrevede în acest stadiu pentru 2020 este o economie în „amorțire”. Se vehiculează o creștere de 6% în China, cifră considerată nerealistă, pe care însă guvernul o dorește. Pentru SUA estimările sunt de 1,9% comparativ cu 2,6% în 2019, iar pentru Europa se ia în calcul o ușoară încetinire, de la 1,6% la 1,4%. În SUA pericolele majore le reprezintă volumul datoriei existente (o treime din datoria mondială), reforma fiscală care favorizează veniturile ridicate și care va mări datoria cu 1.000 miliarde și deficitul bugetar în creștere. Chiar dacă volumul datoriei crește dobânzile constituie cea mai mare amenințare. Ajungând la 3% pentru împrumuturile pe 10 ani ele au crescut cu 1,20% de la venirea lui Donald Trump. Pe termen lung este o creștere a cheltuielilor cu dobânzile de peste 300 miliarde dolari, respectiv o dublare în trei ani. Există totuși și un efect pozitiv în creșterea dobânzilor: banca centrală a SUA este din nou capabilă să reducă dobânzile în caz de criză economică și că din 2017 a renunțat la cea de a treia (și inutila) politică de „quantitative easing”[1].
Ca o concluzie reiterăm punctul de vedere al lui David Solomon că nu se anticipează criză financiară majoră în 2020. În acest moment există un efort enorm pentru a susține creșterea în întreaga lume și nu se văd semne că acest efort va fi stopat în viitorul apropiat. În acest context riscul ca să fie înregistrată o inflexiune brutală a creșterii economice pe termen scurt este foarte redus. Desigur că contextul geopolitic poate schimba datele, dar invocarea riscului unei crize financiare nu este relevantă. Scenariul cel mai probabil este acela al încetinirii creșterii mondiale, dar aceasta nu are vocația să se traducă printr-o criză financiară, inclusiv printr-un un scenariu în care SUA ar reintra în recesiune. David Solomon nu subscrie la ipoteza conform căreia sfârșitul așteptat al unui ciclu economic se traduce neapărat printr-o criză financiară și nici nu vede în acest stadiu un catalizator susceptibil să declanșeze o astfel de criză.
Există desigur neliniști provocate de nivelele datoriei publice și de ratele dobânzilor foarte scăzute (chiar negative), în special în Europa. Dacă dintr-un motiv sau altul va fi necesară o corecție aceasta ar pune foarte repede sistemul sub presiune. Problemele geopolitice sunt, de asemenea, o sursă de preocupare. Însă propriu unei crize financiare este un context în care activele supraevaluate și adeseori nelichide sunt susținute de nivele foarte ridicate ale îndatorării. Or pe termen scurt aceste condiții nu sunt întrunite. Nu putem însă ignora faptul că primele turbulențe ale furtunii se fac deja simțite. Este de ales între reducerea cheltuielilor, creșterea sarcinilor fiscale, dar mai ales și cât mai rapid vânzarea de active pe scară mare. Trebuie urgent schimbată politica Băncii Centrale Europene.
Creșterea excedentului BCE de 2.000 miliarde euro trebuie limitată la nivelul de 60 miliarde pe lună. Europa tremură din cauza politicii băncii sale centrale. Și în SUA ar putea apărea pericolul unor perturbări financiare deoarece o treime din datorie este deținută de organizații străine, în principal bănci centrale. Ca recomandare pentru protejarea veniturilor proprii în cazul diminuării activității economice, atât americanii cât și europenii trebuie să se asigure că sunt în măsură să facă față unei scăderi importante a activelor lor și că îndatorarea lor este cu dobândă fixă și pe durată lungă. Nu se poate conta pe negația autorităților politice și monetare și nici pe băncile gâtuite de titluri de stat pentru sume mai mari decât fondurile lor proprii.
Ce se poate întâmpla în România?
Datorită conjuncturii interne (continuarea activității companiilor multinaționale, politica prudentă a băncilor, anul electoral etc.) nu se întrevede un impact semnificativ al unei crize. Va continua politica de îndatorare deoarece chiar dacă regimul colectării taxelor și impozitelor se va îmbunătății (deși în privința gradului de colectare nu sunt mari diferențe comparativ cu majoritatea statelor membre din estul Europei), această îmbunătățire nu va putea acoperi volumul cheltuielilor publice. Alte măsuri care să creeze resurse pentru investiții, cum ar fi disponibilizarea personalului bugetar (greu de crezut într-un an electoral) sau creșterea taxelor și impozitelor (unde ne situăm peste media europeană), sunt doar niște enunțuri fără substanță. Nici investițiile inclusiv cele cu fonduri europene nu se întrevăd să crească spectaculos din multiple cauze (lipsa resurselor pentru contribuția proprie, ținând cont că banii europeni nu acoperă decât în proporție redusă cheltuielile cu implementarea proiectelor de anvergură), interes scăzut pentru parteneriatul public-privat, favorizarea investitorilor din UE, care nu prea se înghesuie să investească în Europa, în dauna celor din China, India sau alte țări.
Concluzia este că așa cum arată și previziunile Comisiei Europene, creșterea economică va continua și în 2020, desigur într-un ritm mai scăzut decât în anii anteriori. Nu se întrevăd creșteri importante de prețuri, poate doar la energie. Consumul, care este motorul principal al creșterii, va continua să se situeze la un nivel ridicat datorită menținerii nivelului veniturilor populației. În această perioadă, investițiile vor rămâne însă la un nivel redus. Deficitul bugetar va continua să crească depășind 3% din PIB. Inflația se va tempera, după cum s-a exprimat și guvernatorul BNR. Așadar, neliniștile referitoare la criza iminentă din 2020 par, cel puțin la ora actuală, nefondate.
***
[1] Programul de relaxare cantitativă sau de cumpărare a activelor (quantitative easing sau asset purchase programme) reprezintă o politică monetară neconvențională în care o bancă centrală cumpără titluri de stat sau alte titluri de valoare de pe piață pentru a reduce ratele dobânzilor și pentru a mări oferta de bani. Relaxarea cantitativă (sau qe) a apărut odată cu criza economică din 2007 – 2008, când banca centrală americană (Fed) a decis demararea unui program de achiziționare a unor active problematice (obligațiuni ipotecare garantate cu active imobiliare riscante) ale marilor bănci comerciale americane, cu scopul de a crește lichiditatea sistemului financiar și a le ajuta să depășească mai ușor problemele pe care le întâmpinau la acel moment.
Servicii financiare la timpul viitor
Competențele profesionale necesare noilor generații de angajați în sectorul financiar au constituit tema ediția a V-a a conferinței internaționale anuale organizate de Institutul de Studii Financiare – director general, prof. univ. dr. Ion Stancu. Educația financiară pentru decizie în cunoștință de cauză și, la un nivel superior, pentru acțiune profesionistă s-a aflat în centrul dezbaterilor, care au abordat subiecte precum „Revoluția din asigurări, bancassurance, inovare și insuretech”, „Optimizarea și transformările digitale din serviciile financiare”, „Sisteme de învățare pentru adulți gata pentru viitor”, „Competențe profesionale financiare recunoscute la nivel internațional”, „Produse financiare pentru generațiile viitoare”.
Dan Armeanu: „Educația este cea care face diferența între țări”
Locul și rolul educației financiare în ansamblul sistemului educațional, cu importanța corespunzătoare pentru dezvoltarea țării, au fost evidențiate de prof. univ. dr. Dan Armeanu, vicepreședintele Autorității de Supraveghere Financiară: „Educația este cea care face diferența între țări. Calitatea factorului uman este determinată de nivelul de educație, iar acest lucru se întâmplă și în sectorul financiar. De aceea, cea mai valoroasă investiție, atât la nivel micro, pentru întreprinderi, cât și la nivel macro, făcută de către stat, este investiția în oameni. Cererea și oferta pe piața financiară ar trebui să se afle într-un echilibru determinat de gradul de educație financiară încorporat în cerere și ofertă. Ce s-ar întâmpla dacă am avea o cerere educată și o ofertă mai puțin educată sau invers?! Nivelul de educație încorporat în cerere și în ofertă dă și o imagine a pieței financiare. Din păcate, în România, piețele financiare nebancare au o dimensiune mai redusă, deși în creștere, ajungând la 13% ca active în PIB”. De asemenea, a subliniat profesorul Dan Armeanu, „nivelul de educație își pune amprenta și asupra consumatorului”, inclusiv pentru orientare către produse financiare „mai sofisticate, care necesită un anumit nivel de educație care să permită înțelegerea acelor produse, odată cu gestionarea riscurilor”. Cu trimitere directă la viitorul serviciilor de profil, „inovarea financiară este esențială, pentru că generează valoare adăugată mare”, a adăugat vicepreședintele ASF.
Leonardo Badea: „Fintech grupează toate tehnologiile inovatoare care au ca scop îmbunătățirea serviciilor financiare”
Accentuând că „în România avem nevoie de creșterea nivelului de educație financiară”, prof. univ. dr. Leonardo Badea, viceguvernatorul Băncii Naționale a României, a susținut expunerea „Fintech – evoluții recente și implicații pentru stabilitatea sistemului financiar”. În
opinia profesorului Leonardo Badea, bazată pe realitatea evoluției în domeniu, „fintech-urile grupează toate tehnologiile inovatoare care au ca scop îmbunătățirea serviciilor financiare. Trăim într-o lume globală, în care informația circulă cu o viteză amețitoare. Astfel, se demonstrează mai mult ca oricând că timpul costă bani și produce bani”. În aceste condiții, „inovația are un rol important în cadrul tehnologiei, iar sub umbrela fintech putem grupa idei inovatoare, putem îmbunătăți modelele de afaceri și putem dezvolta noi afaceri. La nivel global, rata de adoptare a serviciilor fintech a crescut la 64%, după cum reiese dintr-un studiu efectuat de EY. În acest moment, aproape un sfert dintre IMM-uri utilizează fintech. Cea mai mare rată se înregistrează în China, urmată la distanță mare de Statele Unite”.
Ligia Deca: „Asimetria informațională determină o lipsă de încredere în instituțiile financiare”
În calitate de consilier de stat la Administrația Prezidențială, dr. Ligia Deca a reiterat faptul că „educația financiară reprezintă o prioritate pentru o țară cu dezvoltare rapidă, aflată încă în tranziție, cum este România. Asimetria informațională determină o lipsă de încredere în instituțiile financiare, ceea ce argumentează nevoia de educație financiară de la vârste mici la adulți. În egală măsură este nevoie de autoeducație”. Acestei nevoi îi răspunde în mod specific proiectul „România educată”, axat pe dezvoltarea competențelor transversale. În ansamblu, a subliniat consilierul de stat, „școala nu trebuie să formeze numai buni angajați, ci și buni cetățeni”.
Adrian Marin: „Ne adresăm în special unui public tânăr și din acest motiv ne concentrăm mesajele pe canalele digitale”
Adrian Marin, președintele Uniunii Naționale a Societăților de Asigurare și Reasigurare din România, a prezentat programele prin care UNSAR contribuie la educația tinerilor: campania „#Oamenii din Asigurări” – prezentarea beneficiilor pe care asiguratorii le aduc familiilor, companiilor aflate in dificultate (3,66 milioane de vizualizări); campania „#gatapentruVIAȚĂ” – promovarea utilității asigurărilor de viață pentru tineri (2 milioane de vizualizări); campania „Atent în trafic” – a doua ediție, o platformă pentru probleme de siguranță rutieră, cu genericul „Cei 40.000”, referirea fiind la numărul victimelor accidentelor rutiere de la noi din perioada 2001-2017; cursuri, prezentări pentru promovarea carierei în asigurări; cercetare sociologică prin IRES, unul dintre răspunsurile dominante ale subiecților fiind că o mai bună informare i-ar motiva să încheie o asigurare. Președintele UNSAR a conchis: „Ne adresăm în special unui public tânăr, în ultima perioadă, și din acest motiv ne concentrăm mesajele pe canale digitale”.
Foto ISF
Cetățeanul Turmentat era un votant responsabil
În lipsa educației oamenii votează așa cum ar juca la păcănele. Ei îl aleg nu pe cel pe care și l-ar dori neapărat, ci pe cel care li se pare că ar avea cele mai mari șanse. Dacă ar merge la vot doar cei ce ar fi peste un anumit nivel de educație, prezența la urne ar fi nesemnificativă. În urma unui astfel de periplu ne putem da seama cum au putut fi aleși președinți ce n-au nicio legătură cu aptitudinile necesare unei astfel de demnități.
Dar să nu pornim cu sfârșitul, chiar dacă românilor le plac concluziile și atunci e bine să le zicem de la început, vorba grupului Divertis. Prin preajma alegerilor, se fac auzite voci potrivit cărora una dintre cauzele înapoierii României ar fi votul universal, îndeobște considerat un factor de progres și un pilon de bază al democrației.
Argumentul este că ajung să voteze prea multe persoane lipsite de educație și cultură politică, care, în plus, cel mai adesea, sunt dependente de bani de la stat, sub diverse forme, de la ajutoare sociale la pensii.
În consecință, acești alegători îi votează pe cei mai populiști politicieni, blocând dezvoltarea și modernizarea țării. Ca soluție, se propun diferite forme de selecție. Unii vor de-a dreptul revenirea la votul cenzitar: să nu voteze decât cei cu un anumit nivel de venituri și de avere.
Alții, mai subtili, propun stabilirea unui prag minim de educație pentru acordarea dreptului de vot.
În fine, am auzit și păreri potrivit cărora cetățenii ar trebui mai întâi să treacă un test de inteligență și să dovedească un anumit nivel de IQ și de-abia apoi să li se dea permis de ștampilă electorală.
În mod evident, niciunul dintre argumentele de mai sus nu este valid. A vota cu cel care îți promite bani mai mulți din găleata publică este esența însăși a democrației. Așadar, partizanii limitării dreptului de vot confundă boala cu simptomele ei. Problema este chiar democrația, nu votul universal. Dar fără vot universal nu există democrație.
Când vine vorba însă despre accesul la credite bancare, lucrurile se schimbă. Aici nu mai avem de a face cu bunuri publice, ci cu raporturi comerciale între persoane private, fizice și juridice.
Dreptul la credit (eventual ieftin și foarte ieftin) nu este un drept universal al omului, deși unele voci, de asta data pretins progresiste, și-ar dori asta.
În anii de boom economic, băncile au făcut greșeală de a acorda credit universal în același fel în care democrația garantează votul universal, căci ce altceva au fost faimoasele «împrumuturi doar cu buletinul»?
Rezultatul l-am văzut cu toții, în portofoliile de credite neperformante ale băncilor, așa cum ar spune unii, rezultatul votului universal se vede în neperformanța guvernărilor.
Băncile și-au învățat însă lecția și au devenit mult mai selective în acordarea creditelor după recesiune. S-ar spune că sistemul bancar românesc a trecut de la creditul universal la creditul cenzitar: acordarea împrumuturilor depinde de nivelul, constanța și gradul de siguranță al veniturilor, de istoricul de credit și de bonitate al debitorului, stabilite în urma unei analize de risc. Să fie însă suficient?
Tot creditele acordate prea ușor pe vremea când duduia economia ne demonstrează că nu. Ca și la discuția despre vot, nu e destul să ai bani, trebuie să ai și educație. Mai precis, n-ar trebui să fie suficient să demonstrezi că îți poți rambursa creditul, ar trebui să ți se ceară să demonstrezi și că înțelegi clauzele înainte de a semna contractul de împrumut.
„Opriți grătarele! Vorbește domnul Geoană!”, striga în urmă cu 12 ani primarul PSD al sectorului 5, Marian Vanghelie, făcându-i astfel intrarea triumfală președintelui de atunci al partidului pe scena amenajată în parcul de lângă Palatul Parlamentului, la un eveniment electoral la care zeci de mii de bucureșteni s-au înghesuit să primească gratuit câte patru mititei și o bere. Pe vremea aceea, detestată de mulți, chiar și un maestru al populismului (inventator al celebrelor „vanghelioane”) știa să facă distincția între pomană/circ și discursul politic cel puțin cu aparențe de seriozitate.
Așa ceva nu pare să mai existe în ziua de azi. Traian Băsescu a oficializat maneaua politică la propriu, în 2009. După zece ani, PSD a folosit-o din nou. Culmea ironiei, cu același interpret. Politica democratică nu pare să mai cunoască altceva decât pomeni redistributive de la buget, în combinație cu stimularea manipulativă de emoții primare.
Ceea ce repune pe tapet vechea întrebare: în ce măsură democrația poate fi realmente funcțională, dacă o importantă parte din electorat este lipsită de educația, dar și de starea materială necesară pentru a vota liber, cu discernământ și în cunoștință de cauză? Așa se face că în spațiul public se aud din nou voci care cer revenirea la o formă sau alta de vot cenzitar, cu toate că, fără îndoială, acest lucru ar contraveni principiului egalității de drepturi în fața legii și ar reintroduce segregarea în clase privilegiate și clase subordonate. Dar n-ar fi ăsta un rău necesar salvării democrației înseși?
Există însă o întrebare și mai importantă: poate fi salvată democrația de ea însăși, adică de propriile vicii de substanță? Căci, în fond, care este obiectul luptei democratice pentru putere de la urne? Controlul asupra aparatului extractiv-redistributiv și de forță care este statul. În epocile predemocratice, precum și în perioada votului cenzitar, în arenă puteau intra doar unele clase. Diferența e că, astăzi, nu mai există astfel de restricții.
Ceea ce nu înseamnă altceva decât că fiecare grup va vota pentru ceea ce percepe a fi interesul său (deși deseori se înșală) și va fi sensibil la stimularea acelor emoții care îl ranforsează identitar. Iar asta e valabil indiferent de avere sau de gradul formal de educație. Marii agricultori britanici din secolul al XIX-lea erau inculți economic când susțineau restricționarea importurilor de cereale de către stat prin tarife vamale, dar își susțineau propriile interese. Adevăratul salt educațional care ar întări realmente democrația ar fi reducerea la minimum a aparatului extractiv-redistributiv și de forță.
O ultimă idee, pe post de concluzie, venită în contextul ancorărilor maneliste ale electoratului, este aceea că e greu să nu aduci în discuție votul cenzitar când e capacitată exact mulțimea ce n-ar face obiectul acestuia. Tentativa de manipulare este evidentă și cu cât se încearcă câștigarea sufragiilor mai multor persoane ce în trecut n-ar fi avut nici onorabilitate și nici responsabilitate, cu atât abordarea poate fi considerată mai puțin corectă by the book.
Cu riscul de a vă plictisi, o să-l readuc în prim-plan pe Gustave Le Bon, care spune în cartea sa „Psihologia mulțimilor” că civilizațiile sunt create şi îndrumate de către o mică elită intelectuală, niciodată de către mase. Acestea din urmă nu au forța decât pentru a distruge, iar dominația lor reprezintă întotdeauna o fază de dezordine.
Cu forța lor exclusiv distructivă, ele acționează precum microbii asupra cadavrelor. Când edificiul unei civilizații e putred, masele conduc la năruirea lui.
Masele sunt incapabile să aibă alte opinii decât cele care le-au fost sugerate. Regulile decurgând din pura echitate teoretică nu ar putea să le dirijeze. Numai impresiile sădite în sufletul lor pot să le seducă.
De exemplu, dacă un legislator vrea să stabilească un nou impozit, ar trebui el să-l aleagă pe cel mai potrivit din punct de vedere teoretic? În niciun caz. Cel mai nepotrivit va putea să fie, practic, cel mai bun pentru mase, dacă este mascat și aparent cel mai puțin apăsător. Astfel, un impozit indirect, chiar dacă este exorbitant, va fi întotdeauna acceptat de mase.
Prin simplul fapt că aparține gloatei, omul coboară mai multe trepte pe scara civilizației. În mulțime este un instinctual, deci un barbar. Are spontaneitatea, violența, ferocitatea, dar și entuziasmul și eroismul ființelor primitive.
Îşi va reproşa poate, ulterior, uşurinţa cu care s-a lăsat impresionat de cuvinte și imagini. Le Bon adaugă că în timp ce progresul științific a condus elitele cu o mentalitate superioară la cârma mecanismului vieții moderne, progresul ideilor politice le-a oferit mulțimilor cu mentalitate inferioară dreptul de a guverna și de a se deda la cele mai periculoase fantezii, prin intermediul reprezentanților lor.
Și subliniază că adaptarea elitei la guvernarea celor mulți ar fi mai puțin dificilă dacă politicienii, semănătorii de iluzii, n-ar fi sădit în sufletul maselor doar ură și greșeli, singurele proptele ale antagonismului. Acesta va dispărea în ziua în care mulțimile, conștiente de adevăratul lor interes, vor considera că dispariția sau subțierea elitei va conduce rapid la sărăcie, apoi la falimentul întregii societăți.
Poate că vi se pare deplasat, dar cetățeanul turmentat din scrisoarea pierdută a lui Caragiale, cel cu „Vorba e, eu alegător…, eu… apropitar, eu pentru cine votez?” era mai responsabil decât participanții la scrutin din ziua de azi, tocmai pentru că votul era cenzitar.
Prof. dr. Kristin Sobolik, doctor honoris causa al Universității Creștine „Dimitrie Cantemir”
Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir” din București a conferit înaltul titlu de doctor honoris causa doamnei profesor dr. Kristin Sobolik, președinte interimar și rector al Universității din Missouri – St. Louis, SUA. Evenimentul a avut semnificația unui moment istoric, după cum a evidențiat prof. univ. dr. Corina Adriana Dumitrescu, președintele Senatului Universității Creștine „Dimitrie Cantemir”, deoarece „pentru prima oară UCDC a acordat acest titlu unei personalități al lumii academice care întrunește și calitatea de președinte, și calitatea de rector a unei prestigioase instituții de învățământ superior”.
Totodată, evenimentul se înscrie în contextul aniversar al perioadei 1 octombrie 2019 – 1 octombrie 2020, când Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir” celebrează printr-o suită de manifestări științifice și culturale împlinirea a 30 de ani de la fondare.
Laudatio la decernarea înaltului titlul academic a fost prezentat de prof. univ. dr. Cristiana Cristureanu, rectorul Universității Creștine „Dimitrie Cantemir”.
În cuvântul de răspuns, prof. dr. Kristin Sobolik a mulțumit pentru primirea călduroasă și onorantă și a reliefat perspectivele pe care contactele fundamentate între cele două universități le deschid pentru educație, cercetare și cunoaștere reciprocă.
Laudatio în onoarea prof. dr. Kristin Sobolik
Aprecierea de care se bucură în prezent Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir” din București este rezultatul binemeritat al eforturilor pe care comunitatea universitară le-a depus în mod constant în afirmarea prestigiului său pe multiple planuri, atât în lumea academică internă, cât și internațională. Am constatat cu mare plăcere că succesul universității noastre în plan profesional, științific și managerial a avut un ecou larg în zona universităților românești, fiind apreciată, fără nicio rezervă, și de Agenția Română de Asigurare a Calității Învățământului Superior.
În ultimii 29 de ani, numeroase personalități au marcat parcursul științific și educațional al Universității Creștine „Dimitrie Cantemir”, reprezentând adevărate modele de comportament universitar pentru numeroșii membri ai corpului nostru profesoral. Între aceste personalități deține astăzi un loc de onoare doamna prof. dr. Kristin Sobolik, căreia Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir” îi dedică acest eveniment științific de acordare a înaltului titlu academic de doctor honoris causa, la propunerea doamnei prof. univ. dr. Corina Adriana Dumitrescu, președintele Senatului Universității, aprobată fiind de Senatul Universității.
Se pot prezenta și demonstra o multitudine de aspecte legate de activitatea impresionantă și complexă a doamnei profesor Sobolik și de puternica sa personalitate, dar evenimentul deosebit la care asistăm astăzi cu bucurie și entuziasm ne oferă posibilitatea de a prezenta numai o parte din informațiile de care dispunem privind personalitatea și profesionalismul domniei sale. Activitatea științifică remarcabilă în domeniile antropologiei și biologiei a doamnei prof. dr. Kristin Sobolik s-a evidențiat prin interdisciplinaritate și diversitate, antrenând mai multe universități, printre care Universitatea Maine, Wright State University și Universitatea din Missouri – Saint Louis.
O mare parte dintre de realizările doamnei profesor s-au axat pe atragerea și orientarea către instituțiile academice a unor fonduri bugetare solide, pe un plan financiar cu durată de cinci ani în perioada 2018-2023, cu obiective și acțiuni orientate spre succesul studenților, cercetare științifică și dezvoltare economică a comunității academice, spre diversitate, incluziune și funcții administrative sustenabile. Doamna profesor s-a concentrat, de asemenea, pe prioritizarea programelor academice, cu rezultate în consolidarea programatică și recomandări investiționale, în scopul dezvoltării de noi programe de creștere și excelență, cum ar fi cybersecurity, computer technology, sport management, entrepreneurship, organizational leadership, hospitality management, data science etc.
Domnia sa a implementat, de asemenea, Procesul de Aliniere Curriculară prin care s-au oferit cursuri finalizate studenților pentru asigurarea succesului, asigurându-se direcții clare de evaluare. A acordat mare atenție consolidării serviciilor multiculturale și serviciilor de asistență academică pentru studenți și a cooptat personalități de elită în diverse domenii în cadrul învățământului privind artele și știința, studiile internaționale și afacerile educaționale.
Viziunea sa asupra învățământului s-a bazat pe un leadership colaborativ și de prestigiu în domeniul academic, în cercetare, în zona administrativă pentru studenți, creând o rețea vibrantă și în permanentă evoluție a partenerilor comunității, a corporațiilor, donatorilor și absolvenților. S-a preocupat în mod profund de participarea în cadrul a numeroase granturi din universitățile în care a activat de-a lungul anilor, pe diverse funcții înalte.
Iată câteva din cele mai reprezentative teme abordate de doamna profesor: Adaptation to Abrupt Climate Change, Increasing Student Satisfaction and Retention, Humanities for the 21st Century, Personalized Leadership Institute and Development Opportunities, Learning Circle Grant for Service Learning etc.
În ceea ce privește activitatea științifică prodigioasă a doamnei prof. dr. Kristin Sobolik, am remarcat o listă impresionantă de publicații în domenii vaste de interes pentru cercetarea științifică, de la arheologie la paleonutriție, sănătatea copiilor, cercetări în zona polenului, folosirea plantelor medicinale preistorice etc. De asemenea, a fost invitată de onoare a mai multor conferințe, congrese, întâlniri și simpozioane la care a participat, prezentând rezultatele lucrărilor sale științifice de mare interes pentru evoluția rasei umane, schimbările climatice, învățământ, leadership, arte liberale, forță de muncă, învățământ academic, viitorul omenirii etc. Recunoscându-i-se remarcabila carieră profesională și științifică atât de vastă, prof. dr. Kristin Sobolik i-au fost acordate importante premii și titluri de membru onorific conferite de diverse instituții oficiale și societăți de elită: Woman Distinction Award, President’s Award for Excellence-Collaborating Unit, Outstanding Graduate Award, W. Frank Blair Award, L.R. Wilson Award și multe altele. Datele menționate în acest laudatio și încă multe altele fac dovada de necontestat a prestigiosului profil al doamnei prof. dr. Kristin Sobolik, în sfera culturală, educațională și științifică.
Prin acordarea înaltului titlu de doctor honoris causa acestei mari personalități, Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir” este extrem de onorată în a continua tradiția sa și a cultiva și promova valorile naționale și internaționale, oferind astfel o generoasă șansă existențială, social-educațională și culturală lumii academice, precum și un model viu, pentru a fi continuat de generația mai tânără.
Foto UCDC
În Marea Britanie, Brexitul se transformă în lupta de clasă
În Marea Britanie campania a început contondent. Pentru conservatorii de la putere, liderul laburist Jeremy Corbyn este „răzbunător precum Stalin când îi persecuta pe culaci”. Comparația a fost făcută chiar de Boris Johnson în paginile oficiosului conservator „Daily Telegraph”. Culacii Imperiului Țarist erau țărani înstăriți, cărora bolșevicii și mai cu seamă „Koba”, așa cum era poreclit în tinerețea revoluționar-infracțională cel care avea să-i urmeze lui Lenin la cârma Uniunii Sovietice, le purtau sâmbetele. Ce s-a ales de soarta culacilor este binecunoscut. Odată ajuns „țarul roșu”, ca să păstram titulatura popularizată de istoricul Simon Sebag Montefiore, fie i-a executat, fie i-a făcut pierduți în nesfârșitul nicăieri rusesc.
Bine, bine, dar dacă Jeremy Corbyn este „Stalin”, cine sunt atunci „culacii”, o să vă întrebați. Deocamdată nu este foarte clar. Cu siguranță că „superbogații” nu scapă, după cum o spune chiar liderul Labour. Aici intră miliardarii, 150 după ultima lui numărătoare postată pe Twitter: „În UK sunt 150 de miliardari în timp ce 14 milioane de britanici trăiesc în sărăcie”. Dintre cei câțiva pe care i-a amintit, cel mai cunoscut ar fi mogulul media Rupert Murdoch. 150 de miliardari nu reprezintă însă 5% din populație, procentul pe care tot Corbyn l-a invocat: „Planurile noastre în ceea ce privește taxarea afectează 5 procente din populație”. Așadar, un segment mult mai larg. Dar dacă plasa pe care Labour o întinde „culacilor” este chiar mai mare decât atât? În programul electoral prezentat la anterioarele alegeri anticipate, din 2017, partidul avea de gând să majoreze semnificativ impozitul pe venit la persoane fizice. Ar fi reintrodus taxa de 50% pentru veniturile anuale de peste 123.000 de lire, un prag psihologic al taxării de care au fugit mai toate guvernele. Prin comparație, nivelul maxim se situează în prezent la 45 de procente, aplicat veniturilor care depășesc 150.000 de lire anual.
Acesta ar fi doar unul din motivele pentru care Jeremy Corbyn este noul Stalin în viziunea lui Boris Johnson. N-am mai pus la socoteală programul amplu de naționalizare care cuprinde distribuția de apă, de curent electric, poșta, căile ferate sau Royal Bank of Scotland. La RBS ar fi oricum floare la ureche, având în vedere că instituția se află în proprietatea statului încă de la debutul crizei financiare, cu 11 ani în urmă. Din motive ideologice, conservatorii n-au vrut s-o transforme în bancă de dezvoltare cu accent pe impactul social. Labour n-are asemenea rețineri.
Așadar, dacă ar fi să aplicăm standardele relaxate și metaforice, Boris ar avea argumente ca să-l facă pe Corbyn „Stalin”. Cu atât mai mult cu cât eticheta de „marxist bătrân” nu pare să-l deranjeze pe liderul laburist. Până la urmă, „marxismul”, în diverse dozaje, i-a călăuzit întregul parcurs politic. Pe deasupra, Corbyn își ascunde cu greu disprețul față de oamenii bogați. Mulți au considerat totuși că primul-ministru a sărit calul. A fost tras de mânecă inclusiv de câțiva membri Tory care sunt de părere că paralela cu unul dintre cei mai sângeroși dictatori din istorie este cam mult. În general, Boris nu ratează nicio ocazie ca să-și facă rivalul cum îi vine la gură.
Ultima etichetă memorabilă a fost cea de „chlorinated chicken” sau „pui de găină spălat în clor”, o analogie la strategia Tory cu privire la schimburile comerciale cu America, strategie care presupune eliberarea de sub jugul standardelor de calitate europene. „Chicken” mai înseamnă și „fricos”: „Aici nu văd decât un singur pui spălat în clor… cel care stă pe banca de vizavi”, tuna Boris pe 4 septembrie în Camera Comunelor, arătând cu degetul spre Corbyn. Liderul laburist îi reproșa premierului că vrea să facă un acord preferențial cu americanii prin care să umple galantarele supermarketurilor cu mâncare plină de hormoni și chimicale.
În replică, Boris îl făcea pe Corbyn „fricos” pentru că nu acceptă alegerile anticipate (le-a acceptat opt zile mai târziu). Un duel specific parlamentului de la Westminster în care se flutură vorbe prețioase și se discută pe lângă subiect. Primul-ministru este, fără îndoială, un maestru al metaforelor și știe să jongleze cu ele mai ceva ca Eminem, rapperul său preferat.
Însă, fie că vorbim despre „puiul spălat în clor”, fie că vorbim despre „Stalin”, relația cu SUA marchează profund campania electorală. Spuneam că Boris îl face pe Corbyn cum îi vine la gură, însă atacul din „Daily Telegraph” a fost neobișnuit de dur. Ceva l-a scos din sărite pe premier. Prigoana corbinistă împotriva „culacilor” n-avea cum să-l surprindă pentru că nu este o temă nouă. De fapt, a fost discutată și răsdiscutată de patru ani de zile, din clipa în care Jeremy Corbyn a preluat șefia Labour. Ce l-a iritat atunci?
În preziua publicării articolului semnat de Boris, în cadrul unui eveniment electoral, Corbyn a pomenit despre șase întâlniri secrete pe care oficiali ai guvernului le-au avut cu reprezentanți ai companiilor americane din industria farmaceutică. Miza ar fi privatizarea NHS (National Health Service/Sistemul Național de Sănătate – n.r.), cel mai mare tabu din punct de vedere politic. Pentru context, NHS a fost înființat în urma celui de-al doilea război mondial, în perioada în care britanicii de rând și-au dat seama că țara lor a câștigat războiul dar a pierdut pacea. Altfel spus, considerau că în ciuda imenselor sacrificii depuse, ei nu s-au ales cu nimic. Sistemul public de sănătate și-a propus să ofere asistență medicală gratuită fiecărui locuitor din Regat „from cradle to grave” („din leagăn și până în mormânt” – n.r.). Mai în glumă, mai în serios, despre NHS se spune că ar fi singura „religie” pe care toți britanicii o recunosc. A scăpat ca prin minune de urgia privatizărilor thatcheriste din anii ‚80. Mai recent, fostul premier conservator David Cameron a încercat să deghizeze privatizarea în „reformă”, dar n-a convins pe nimeni. Nu că NHS n-ar avea nevoie de reforme, dimpotrivă. Este o mostră de management defectuos, cu un deficit de 517 milioane de lire pentru anul fiscal 2018/2019 și timpi de așteptare care, în anumite zone, se numără în luni.
Temerile legate de privatizare au fost reaprinse în contextul discuțiilor pe marginea noului tratat comercial cu Statele Unite care ar urma să fie negociat imediat cum Marea Britanie părăsește Uniunea Europeană. Președintele Donald Trump n-a făcut un secret din faptul că SUA sunt interesate de NHS, ceea ce i-a speriat pe mulți: „Da, absolut, NHS este în discuție (on the table pe masă – n.r.). Multe lucruri sunt în discuție când e vorba despre un acord comercial”. Asta era pe 4 iunie. Patru luni și ceva mai târziu și-a schimbat radical părerea, o evoluție atât de ciudată încât a alimentat neliniștile în loc să le calmeze: „Nu, n-avem niciun plan cu sistemul vostru de sănătate… Nici nu știu de unde a apărut ideea asta, probabil de la Corbyn”, a încercat președintele să-i asigure pe britanici într-o intervenție telefonică la postul de radio LBC, în cadrul emisiunii moderate de bunul său prieten Nigel Farage. Din Downing Street 10 se aude același lucru: „NHS nu este în discuție (off the table / a fost luat de pe masă – n.r.)”.
Nimic nu aprinde beculețe roșii mai rapid decât un mesaj transmis de tripleta Trump – Farage – Boris. Reporterii emisiunii de investigație Dispatches de la Channel 4 n-au stat mult pe gânduri. Dacă David Cameron a încercat să deghizeze privatizarea în „reformă”, Boris Johnson a găsit alt nume: „acces”. Adică accesul companiilor americane pe piața de sănătate britanică. Termenul este preluat chiar de la reprezentanții industriei farma din SUA. Aceeași lobbyiști care, potrivit investigației Dispatches, s-au întâlnit cu oficiali ai cabinetului de șase ori, în secret. Sunt întâlnirile pe care le-a evocat și Jeremy Corbyn și care, cel mai probabil, l-au scos pe premier din sărite suficient de tare încât l-a comparat cu „Stalin la vânătoare de culaci”.
Miza discuțiilor cu americanii o reprezintă prețul la medicamente. În SUA, pacienții plătesc în medie de 2,5 ori mai mult pentru medicamente decât europenii (estimări ale OECD citate de Dispatches – n.r.), realitate care nu le-a scăpat companiilor de peste ocean și nici congresmenilor care le reprezintă interesele la Washington. O realitate care n-ar trebui să scape însă cabinetului de la Londra este faptul că în Europa sau chiar în Marea Britanie există tratamente sau medicații echivalente sensibil, uneori chiar dramatic mai ieftine, oferite deja de NHS. Una peste alta, implementarea pretențiilor americane în varianta maximalistă ar costa sistemul public de sănătate aproximativ jumătate de miliard de lire… pe săptămână.
„O să-i trimitem lui Trump 500 de milioane de lire pe săptămână! O să finanțăm companiile americane din sectorul farma, nu NHS-ul nostru!” aflăm dintr-un mesaj electoral diseminat puternic de Labour, unde textul de mai sus apare pe un autobuz albastru (culoarea Tory), în fața căruia se află Boris Johnson și Jacob Reese-Mogg, liderul parlamentarilor conservatori. Autobuzul își are rolul său. În campania premergătoare referendumului in/out din 2016, Boris bătea țara-n lung și-n lat într-un autobuz pe care scria „Decât să plătim 350 de milioane de lire pe săptămână Uniunii Europene, mai bine finanțăm de banii aceștia NHS-ul!”. S-a dovedit unul dintre cele mai mari neadevăruri legate de Brexit, din aceeași categorie cu: „Dacă nu părăsim UE urgent, 70 de milioane de turci o să vină peste noi pentru că vor fi primiți în Uniunea Europeană”.
Teoria privatizării „pe ușa din dos” a sistemului public de sănătate se potrivește de minune cu arsenalul ideologic laburist: „mari companii versus simpli consumatori”, „bogați versus săraci”, „evazioniști versus oameni cinstiți” și, nu în ultimul rând, „privatizare versus naționalizare”. Mai roșu decât atât nu se poate. Mă rog, se putea pe vremea „culacilor”, însă, slavă Domnului, vremurile respective sunt de mult apuse.
Răspund și conservatorii cu aceeași puritate ideologică? În linii mari, da. La o privire mai atentă, lucrurile sunt ceva mai nuanțate. Boris denunță maniera „stalinistă” a lui Jeremy Corbyn, inclusiv strategia de naționalizare. N-are însă o problemă cu naționalizările atunci când acestea vin din afara țării. Adică din partea altor state care, culmea, de multe ori mai și ridică probleme de securitate națională. Planurile de preluare a British Steel, portdrapelul falimentar al siderurgiei britanice, de către o companie chineză este doar ultimul exemplu dintr-un lung șir de cazuri problematice. Printre acestea se numără Huawei sau centrala nucleară de la Hinckley Point, dezvoltată și codeținută de CGN (China Nuclear General). Să trecem peste politica de dumping practicată de firmele chineze care, peste ani, a adus companii precum British Steel în sapă de lemn. Și trebuie să trecem pentru că, în viziunea Tory, nu China este de vină, ci „mecanismele pieței libere”, nu-i așa? Rămân totuși implicațiile legate de securitate. „Rău am ajuns dacă British Steel va fi acum salvată de investiții venite dintr-o țară neprietenă precum este China. Industria siderurgică are caracter strategic”. Aprecierea din „Daily Mail” îi aparține fostului președinte al comisiei de apărare din Camera Comunelor Julian Lewis, la rândul său conservator. Trebuie precizat că „salvatorul” este o companie privată. Ceea ce, ca de obicei, nu încălzește pe nimeni cu nimic. Una înțeleg britanicii prin „privat” și cu totul altceva înțeleg chinezii.
Și iată-ne ajunși din nou la noțiuni precum „privat” sau „de stat”, fundamente solide pentru un conflict ideologic ca la carte.
Rămâne de văzut ce va cântări mai greu în această campanie electorală: Brexitul sau lupta de clasă?
De unde resurse pentru investiții de stat strategice?
Acționând cu prudență, în condițiile economiei de piață, guvernanții Federației Ruse se confruntă cu insuficiența cronică a investițiilor în economie, întâmpinând dificultăți mai ales în găsirea resurselor de finanțare a marilor proiecte naționale. În scopul realizării obiectivelor stabilite, se urmărește asiduu implicarea întreprinzătorilor privați. Dar, până în prezent, din cauza instabilității din economia țării, precum și a condițiilor nu suficient de atractive oferite de către autorități, interesul capitalului privat, al întreprinderilor mari și mijlocii pentru parteneriate cu statul în proiecte de anvergură a fost modest, rezumându-se mai mult la asocieri pe plan regional sau local.
Deși, în primele trei trimestre ale anului 2019, din cele 12.050 miliarde ruble cheltuite din bugetul federal o importantă parte a fost utilizată pentru finanțarea proiectelor de investiții, respectiv cu 2.400 miliarde ruble mai mult decât în 2018, sectoare de bază ale societății se resimt de pe urma insuficientei finanțări (vezi „Lenta.ru”, din 11 octombrie 2019). Între altele, din lipsă de fonduri stagnează unele proiecte de modernizare a învățământului. În bugetul pentru anii 2020-2022 nu sunt prevăzute sume suficiente, procentul de 1,7 din PIB, preconizat pentru alocări, rămânând, pe mai departe, la nivelul actual, de 1,1 (vezi „Moskovskii Komsomoleț”, din 11 octombrie 2019). Asemănătoare este și situația științelor, unele angajate în proiecte revoluționare, cum este, de pildă, cel privind crearea inteligenței artificiale și utilizarea ei în diferite domenii de activitate.
An de an, exercițiul bugetului federal înregistrează pierderi. În 2018, la venituri de 15.260 miliarde ruble s-au făcut cheltuieli de 16.530 miliarde, în 2019 sunt estimate venituri de15.550 miliarde ruble și cheltuieli de 16.400 miliarde, iar pentru 2020 se preconizează venituri de 16.300 miliarde ruble și cheltuieli de 17.155 miliarde. Este vorba, deci, de un deficit de 1.270 miliarde ruble în 2018, de 850 miliarde în 2019 și de 855 în 2020. Deși s-au căutat cu înverșunare noi surse de alimentare, capitolul venituri a fost mereu neîndestulător.
Așa că s-a pus accentul pe sporirea impozitelor. În 2013, Banca Centrală a Rusiei a fost obligată să contribuie la bugetul federal cu 75 la sută din profitul realizat, față de 50 la sută, cât vărsa înainte.
Pentru a contracara efectele căderii prețului țițeiului pe piața mondială (circa 30 la sută din veniturile bugetare le reprezintă încasările din vânzările de hidrocarburi), s-a creat un fond de rezervă, Fondul Bunăstării Naționale, constituit din surplusul sumelor încasate de stat din vânzarea țițeiului în perioadele când prețul acestuia depășește 40 dolari/baril. Banii economisiți sunt destinați astupării găurilor bugetare produse de scăderea periodică a prețului țițeiului.
Președintele țării, Vladimir Putin, care dispune de utilizarea lor concretă, consideră că ei trebuie utilizați și pentru proiecte vizând relansarea economiei. În 2020, când se va atinge plafonul maxim de creștere a Fondului, respectiv 400 miliarde ruble, se va trece la atribuirea din el a unor sume pentru diferite finanțări de interes național. La ordinea zilei stau proiecte strategice cum ar fi: reabilitarea șoselelor, modernizarea energetică (energie solară, eoliană etc.), digitalizarea proceselor industriale, dotările pentru învățământ și sănătate, cercetările în domeniul inteligenței artificiale, dezvoltarea regională (Siberia, Extremul Orient și Extremul Nord), crearea unui nou model de piață a muncii (stimularea clasei mijlocii) și altele. Pentru asemenea finanțări, în perioada 2020-2021 ar putea fi alocate câte 45-46 miliarde ruble.
S-a stabilit că finanțarea proiectelor economice cu bani din Fondul Bunăstării Naționale se face numai în cazul unor obiective de anvergură, cu efect cumulativ asupra economiei naționale. Prin efect cumulativ se are în vedere și atragerea unor investiții semnificative de capital privat, în caz contrar statul nefiind interesat să se angajeze financiar. După ce proiectele finanțate dau rezultatele scontate, banii investiți din fond pot fi retrași pentru a fi utilizați în alte scopuri sau pot rămâne, în continuare, pe loc, pentru a fi fructificați. Anton Siluanov, ministrul finanțelor, a precizat că finanțarea din Fond a proiectelor de ordin economic se va face în strictă coordonare cu Banca Centrală, pentru a nu avea o influență negativă asupra politicii monetare și de creditare a acesteia (vezi „Rossiiskaia Gazeta”, din 14 octombrie 2019).
Unii specialiști consideră utilizarea resurselor de stat pentru realizarea de obiective economice ca fiind inadecvată, contravenind rolului principial al statului în societate. În opinia acestora, din moment ce există libertatea inițiativei private, evaluarea oportunității construirii unor asemenea obiective ar fi un atribut exclusiv al oamenilor de afaceri, pe care nu trebuie să-i intereseze utilitatea, ci numai profitul pe care l-ar putea obține de pe urma investiției făcute. Și, de regulă, realizarea multor macroproiecte economice concepute din rațiuni de stat nu este în concordanță cu interesele întreprinzătorilor privați. În acest sens s-a exprimat, la Forumul Financiar de la Moscova, din septembrie 2019, și directorul băncii rusești Sberbank, Herman Gref. Tot la acest Forum, Elvira Nabiullina, guvernatorul Băncii Centrale, a declarat că investițiile de stat în proiecte economice strategice ar trebui evitate, întrucât duc la scăderea veniturilor bugetare și la diminuarea PIB. Cu alte cuvinte, investițiile menite să dea roade peste zeci de ani ar fi de natură să frâneze obiectivul guvernului federal pe termen scurt, de a se ajunge la o creștere economică, de 1,3 la sută în 2019 și de 2-3 la sută în 2020. Chiar dacă admite că, pe termen lung, investițiile de stat conduc la creștere economică, ea insistă asupra faptului că acestea nu sunt recomandabile, deoarece compromițând șansele de creștere imediată, vulnerabilizează și cursul rublei (vezi „Zavtra”, din 23 septembrie 2019).
Oponenții opiniilor de mai sus consideră că rolul investițiilor de stat, strategice, în economie nu poate fi corect evaluat pornind doar de la considerente mercantile, ci numai într-un context mai larg. Chiar dacă, pe moment, ele duc la sporirea cheltuielilor bugetare, în perspectivă sunt de natură să determine dezvoltarea economiei, sporirea locurilor de muncă, a veniturilor bugetare și a veniturilor populației. Dacă în industria petrolieră, în care statul deține importante poziții și care aduce venituri importante bugetului federal, nu se fac investiții pe termen lung, pentru descoperirea de noi zăcăminte de țiței și construirea de sonde, rafinării și infrastructuri corespunzătoare, se va ajunge, la un moment dat, la scăderea producției și, implicit, la reducerea veniturilor bugetare din care, printre altele, se acoperă și cheltuielile pentru protecție socială. Pledând pentru menținerea investițiilor de stat în proiecte economice, susținătorii acestora subliniază că ele nu trebuie făcute hazardat, ci numai pe baza unor studii temeinice de impact, a unor calcule riguroase, pentru a nu irosi resursele financiare disponibile și compromite scopul urmărit.
Poziția Băncii Centrale, potrivit căreia statul nu trebuie să-și cheltuiască banii pentru investiții economice, deoarece provoacă sporirea cheltuielilor bugetare, este criticată și dintr-un alt punct de vedere, oponenții susținând că alternativa nu poate fi acumularea banilor în depozite inerte. Îngroparea unei părți a resurselor naționale în titluri de stat și obligații din diferite țări, în loc să fie folosită pentru finanțarea unor proiecte de utilitate publică, observă aceștia, nu contribuie la dezvoltarea Rusiei, ci la progresul străinătății. Pe de altă parte, în condițiile când statul nu ar face investiții majore în economia Rusiei, întreprinzătorii privați nu ar avea încrederea necesară pentru a participa la proiecte guvernamentale, ci ar prefera să-și învestească banii în off-shore-uri.
În contextul acestor controverse, trebuie ținut seama și de faptul că statul rus deține încă importante poziții în economie, chiar poziții de monopol, cum ar fi cele din industria de armament, energetica nucleară sau industria aero-spațială, fiind proprietarul a numeroase întreprinderi comerciale, companii sau trusturi și controlând, prin pachetul de acțiuni majoritar, activitatea altora, ceea ce face ca el să fie interesat în dezvoltarea acestora, în efectuarea unor investiții benefice pentru sectoarele în cauză. Prin pârghiile administrative pe care le deține, el este în măsură să elaboreze strategii de perspectivă și să le implementeze cu succes. Sceptici în această privință, liberalii intransigenți, al căror reprezentant emblematic este Alexei Kudrin, fost ministru al finanțelor în timpul președinției lui Boris Elțîn, actualmente șef al Curții de Conturi, pun la îndoială șansele de realizare a obiectivelor fixate în proiectul de buget federal pentru perioada 2020-2022, considerând că în intervalul menționat nu vor avea loc nici accelerarea creșterii economice, nici sporirea substanțială a investițiilor (vezi „Vedomosti”, din 15 octombrie 2019).
Fără să țină seama de asemenea pronosticuri, guvernul federal își continuă activitatea pe direcțiile stabilite, acordând 100 miliarde ruble pentru finalizarea unor proiecte de importanță strategică din 10 regiuni mai puțin dezvoltate. Președintele Dumei de Stat, Viaceslav Volodin, a anunțat că, până la finele anului curent, guvernul federal va prezenta un proiect de lege prin care se va da posibilitate ca datoriile administrațiilor regionale pentru credite primite de la centru să fie șterse, cu condiția ca banii în cauză să fie utilizați pentru investiții economice de interes național. Finanțările unor proiecte economice se fac sub diferite forme. Consiliul municipal din Sankt Peterburg a dat în concesie companiei Baltnedvijservisom construirea unei linii de tramvai, în lungime de
21 km, angajându-se ca pe durata amortizării investiției, adică timp de 30 de ani, să compenseze din bugetul său eventualele pierderi suferite de către companie din cauza încasărilor insuficiente din vânzarea biletelor de călătorie.
Consorțiul VTB a întocmit proiecte de modernizare a șoselelor magistrale din diferite regiuni, în valoare de 2.000 miliarde ruble, sperând să atragă la realizarea lor și resurse din Fondul Bunăstării Naționale.
Dorind să sporească interesul întreprinzătorilor privați pentru obiective de importanță națională, guvernul federal a înaintat Dumei de Stat un proiect de lege privind „stimularea investițiilor de capital”, urmând ca aceasta să intre în vigoare la 1 ianuarie 2020. Legea prevede că, în cazul implicării în proiecte guvernamentale, investitorilor privați li se acordă garanții contractuale ferme și compensații pentru eventualitatea unor pierderi datorate înăspririi condițiilor de piață, măririi unor impozite, a tarifelor vamale, modificării condițiilor stipulate în proiectul de investiție ș.a. Intrând în parteneriat cu statul, investitorul privat poate semna un contract-angajament cu firma de stat cu care urmează să colaboreze, precizând suma pe care o investește și cerând partenerului îndeplinirea unor condiții precise. Contractul dă asociaților dreptul ca, în cazul nerespectării de către partener a condițiilor stipulate, să primească despăgubiri corespunzătoare.
În ultimul timp, numărul investitorilor interesați de proiecte guvernamentale este în creștere. Printre aceștia se află și oameni de afaceri din alte țări. Recent, reprezentanții companiei petrochimice naționale Sabic, din Arabia Saudită împreună cu Fondul de Investiții Directe din Rusia, au preluat 50 la sută din finanțările necesare construirii, în Siberia, a unei mari întreprinderi de producere a metanolului. Costul proiectului ar fi de 40-44 miliarde ruble, din care fiecare dintre cei doi parteneri și-a asumat jumătate (vezi „Kommersant”, nr. 187, din 14 octombrie 2019). Compania saudită Aramco intenționează și ea să colaboreze cu o întreprindere de stat rusă la construcția unei mari întreprinderi de producere a gazului lichefiat, în Siberia.
