Apogeul Războiului Rece. Noaptea de 31 august spre 1 septembrie 1983. Zborul KAL 007 al Korean Airlines cu 269 de oameni la bord deviază dintr-o eroare de navigație de la cursul normal și intră în spațiul aerian din Extremul Orient al URSS. Mai mult, fără ca piloții să-și dea seama, survolează o zonă extrem de sensibilă, în care armata sovietică pregătea un test cu o nouă rachetă balistică. Boeingul 747 este confundat cu un aparat de spionaj și doborât de către aviația militară sovietică. Inițial, Kremlinul a negat orice implicare. Abia după destrămarea URSS a recunoscut incidentul.
Pe 17 iulie 2014, aeronava Boeing 777, Malaysia Airlines – MH17 – cu 298 de pasageri era doborâtă de o rachetă sol-aer cu doar câteva minute înainte să părăsească Ucraina și să pătrundă în siguranța spațiului aerian al Rusiei. Rezultatele anchetei oficiale conduse de autoritățile olandeze și date publicității pe 28 septembrie 2016 aveau să concluzioneze că avionul a fost doborât de rebelii pro-ruși din Donețk cu ajutorul unei rachete de tip BUK, care le-a fost livrată din Rusia. Demn de menționat este că armata ucraineană deține acest tip de rachetă pentru apărarea antiaeriană. La ce le-ar fi trebuit unor grupări paramilitare, care poartă exclusiv lupte de gherilă urbană, inutilele rachete sol-aer, capabile să doboare ținte la altitudini de peste 10.000 m chiar și la viteze supersonice, asta nu explică din păcate raportul oficial.
Impresionantul convoi mortuar ce poartă rămășițele pământești ale pasagerilor zborului MH17, victime ale tensiunilor dintre Vest și Est, ale unui Război Rece care nu este lăsat să moară.
Momentul în care omenirea a scăpat la mustață de un război nuclear
Astfel de incidente sunt provocate de tensiunile extreme care se acumulează în cadrul războaielor reci. Atât în 1983, cât și în 2014, sentimentele anti-rusești, resentimentele mai bine spus, s-au întărit în Occident, dar mai ales în SUA. Astfel, Washingtonul obține suportul popular necesar pentru a continua politica de anihilare a influenței Moscovei. De menționat că la niciuna dintre aceste două tragedii aviatice, produse la decenii distanță, nu s-a ținut cont de punctele de vedere contrare concluziilor oficiale și niciodată nu au fost analizate până la capăt variantele care ar fi condus la alte rezultate. Prin urmare, rapoartele oficiale sunt contestate de anumite grupuri independente care oferă, cel puțin în teorie, explicații complet diferite.
Criza cubaneză a rachetelor din octombrie 1962, atunci când s-a spus că pe Hrușciov îl mâncau degetele să apese pe butonul roșu de frică să nu-l ia prin surprindere un atac nuclear american. Însă, chiar și atunci, URSS-ul a avut un bun pretext de a-și amplasa rachetele balistice la o aruncătură de băț de coasta americană: tentativa de invazie a Cubei din 1961 – de altfel, un eșec lamentabil și de proporții epice al CIA – și amplasarea de rachete balistice americane dotate cu focoase nucleare în Italia și Turcia care vizau direct Moscova. Criza a fost scurtă, doar 13 zile, dar de intensitate maximă, iar negocierile au condus la retragerea rachetelor sovietice și distrugerea rampelor de lansare. Partea secretă a negocierilor a constat în retragerea rachetelor americane din Turcia și Italia.
Octombrie 2016: Rusia amplasează rachete de croazieră de tip Iskander în enclava Kaliningrad, la granița dintre Polonia și Estonia. Aceste rachete balistice cu rază scurtă de acțiune (500 km) sunt capabile să transporte ogive nucleare. Partea rusă spune că sunt doar temporar desfășurate, pentru exerciții militare. Importantă este însă tocmai mobilitatea acestora, oricând pot fi transportate în timp scurt la locurile dorite. Și acesta este un răspuns la desfășurarea scutului antirachetă al americanilor în Europa de Est, inclusiv la Deveselu în România.
În plus mai este și retorica apropiată de cea practicată între NATO și defunctul Tratat de la Varșovia. Cel mai explicit exemplu este dat de Casa Albă, care l-a acuzat cât se poate de oficial pe Vladimir Putin de crime de război. În consecință, Putin riscă să fie adus în fața Tribunalului internațional de la Haga, asemenea lui Radovan Karagici. De altfel, presa occidentală îl acuză pe Putin la această oră de aproape orice: manipularea alegerilor din SUA, lansarea de atacuri cibernetice asupra SUA, tentativa de invadare a Ucrainei și sprijinirea partidelor populiste din Occident.
Să fie toate acestea pure coincidențe? Când mai multe astfel de elemente se înmulțesc și sunt de natură de a defini ostilitatea crescută dintre Vest și Est, chiar dacă nu mai sunt delimitate clar la momentul de față în două blocuri militare antagonice, înseamnă că ne aflăm la debutul celui de Al Doilea Război Rece sau poate că războiul inițial nici nu s-a încheiat vreodată. Faptul că principalii actori sunt tot cele două superputeri nucleare, SUA și Rusia, poate să indice că cei peste 20 de ani scurși de la presupusa încheiere a războiului au reprezentat doar o perioadă de acalmie.
„Ceea ce vedem astăzi în ultimele săptămâni, sau luni, este ceva mai mult decât un Război Rece. Nu știu cum să-l denumesc, dar nu este ceva ce ar fi apărut de curând, deoarece consider că Vestul și în special SUA nu au încheiat niciodată Războiul Rece, chiar și după prăbușirea Uniunii Sovietice”, a declarat recent președintele Siriei, Bashar al-Assad pentru „Komsomolskaia Pravda”.
Cei care au cunoscut Războiul Rece își amintesc cu siguranță moartea tacită a acestuia care a survenit dispariției Uniunii Sovietice. Omenirea a urmărit cu sufletul la gură momentul în care sicriul era depus în mormântul pe a cărei piatră funerară apăreau gravați anii „1946-1991”.
Ne place să credem că tratatele de pace țin la nesfârșit. Că acestea au reușit să ne transforme din foști combatanți în vecini uneori morocănoși, însă, per ansamblu, inofensivi. Poate că ne-am bucurat cu toții prea devreme și nimeni n-a suspectat tocmai că sicriul, peste care sărbătoream, era gol.
P.S. Rusia tocmai a dezvăluit noua rachetă nucleară Sarmat capabilă să atingă orice punct de pe teritoriul american. În plus, din primele informații, aceasta este imună la scutul antirachetă construit de Statele Unite.
Hillary Clinton a dat ca exemplu negativ România pe problema avorturilor și interzicerea acestei practici în perioada comunistă. La începutul acestui an, alt candidat la Casa Albă, Bernie Sanders, era revoltat că o țară „ca România” are viteza la internet mai mare decât SUA. Dar dincolo de aceste comparații mai mult sau mai puțin fericite, americanii au avut parte anul acesta de o campanie electorală mai degrabă balcanică, decât una la nivelul așteptărilor și pretențiilor lor.
Campania prezidențială de anul acesta va rămâne mai mult ca sigur drept una dintre cele mai „murdare” din istoria Statelor Unite. Scandal și demagogie. Accentul pus mai mult pe atacul la persoană decât pe propriul program politic. Și opțiunea resemnată a alegătorilor de a alege „răul cel mic”. Ne sună oare cunoscut?
A treia dezbatere – Clinton vs. Trump
În cea de-a treia dezbatere electorală, ținută în Las Vegas la Universitatea din Nevada, Donald Trump a încercat să recupereze procentele pierdute după două înfrângeri clare în primele două confruntări cu Hillary Clinton. Deși a fost poate cea mai bună prestație a lui, candidatul republicanilor și-a ratat și ultima șansă de a lăsa o imagine bună înainte de alegerile din 8 noiembrie a.c.
Temperamentul impulsiv, pierderea controlului și declarațiile controversate precum „femeie obraznică” („nasty woman”) la adresa lui Hillary l-au făcut să se anihileze de unul singur, fără un prea mare efort din partea contracandidatei sale.
Clinton nu s-a lăsat nici ea mai prejos și s-a legat de experiența lui Trump: „Când eu luam parte la colectivul de urgență al Casei Albe, monitorizând raidul împotriva lui Bin Laden, el (Donald Trump) modera un show TV cu celebrități”.
Schimbul de replici a continuat în aceeași notă. Republicanul a precizat că Hillary Clinton ar fi un președinte slab în relațiile externe și că Putin „nu are niciun respect” pentru ea. Aceasta a ripostat că șeful statului rus și-ar dori mai degrabă o marionetă la Casa Albă, ironizând aprecierea pe care nu de puține ori Trump și-a manifestat-o față de Putin.
Dar de departe cel mai delicat moment al serii a fost cel în care Trump nu a oferit un răspuns clar, dacă va accepta sau nu rezultatele alegerilor, în cazul în care le va pierde, ceea ce ridică mari controverse legate de data de 8 noiembrie a.c. „Este înfricoșător!”. Atât a comentat democrata, care s-a menținut într-o ton mult mai echilibrat decât Trump.
Înregistrarea care l-a aruncat în aer pe Trump
„Nimeni nu are mai mult respect pentru femei decât mine” declarase Trump în luna martie a acestui an.
Dar pe 7 octombrie ziarul The Washington Post a dat publicității o înregistrare din 2005 în care republicanul se lăuda în termeni vulgari despre cum a profitat fizic de o femeie măritată pentru că, spune acesta, „când ești un star, ele te lasă s-o faci”. În înregistrarea de trei minute, Trump șochează prin limbajul extrem de licențios. Imediat după apariția materialului în presă, au apărut mai multe mărturisiri ale unor femei care susțin că ar fi fost hărțuite în trecut de către actualul candidat la președinție.
Trump a apărut ulterior cu un videoclip în care își cere scuze pentru incidentul din 2005, dar unde schimbă foarte repede tonul și afirmă că toate povestea nu este decât un mod de a distrage atenția de la adevăratele probleme ale prezentului. Despre comentariile jignitoare aduse femeilor, Hillary Clinton a comentat: „Donald crede că înjosirea femeilor îl face pe el mai mare. Le țintește demnitatea, respectul de sine – și nu cred că este vreo femeie undeva care să nu știe cum este să treci prin așa ceva.”
Acesta va rămâne probabil elementul-cheie al finalului campaniei electorale și cel care i-a pecetluit mai mult ca sigur soarta candidatului republican.
Ce spun sondajele despre șansele candidaților
Casele de sondaj din Statele Unite încep să indice în unanimitate victoria democratei Clinton. După o analiză amănunțită a psihologiei de vot, „The Huffington Post”, scrie că Trump mai are doar 3% șanse să câștige alegerile.
„Sondajul sondajelor”, o medie întocmită de CNN a celor mai recente cinci sondaje telefonice la nivel național, anunță o victorie cu 47% pentru Hillary Clinton, urmată de Donald Trump cu 40%.
Donald Trump începuse în forță lupta pentru Casa Albă. Și-a zdrobit oponenții din Partidul Republican și a devenit fără mari probleme candidatul nominalizat la președinție. Cu toate acestea, Hillary Clinton s-a dovedit a fi un contracandidat mult mai solid, și, în mai puțin de o lună, întreaga bulă de popularitate a lui Trump s-a spart în eșecuri pe bandă. Deocamdată, doar o minune îl mai poate trimite pe afacerist la Casa Albă, dar chiar și așa, numai parcursul lui până în această ultimă fază a campaniei ridică semne de întrebare dacă democrația americană mai este așa de stabilă ca altădată și dacă oare acest flagel numit populism nu a ajuns să acapareze chiar și cele mai dezvoltate state ale lumii.
Convorbirea fostului diplomat, publicistului Nicolae Mareş cu Excelența Sa, ministru al Afacerilor Externe, prof. univ. dr. Lazăr ComănescuMesajul pe care îl transmite prin intermediul revistei ECONOMISTUL domnul Lazăr Comănescu, ministru de externe este unul extrem de clar: România este un pol de stabilitate într-o regiune de importanță strategică, marcată de evoluții tot mai complicate.Excelență, cum vede profesorul universitar de la ASE, economist de formație, din postura de diplomat cu ștate vechi, profilul actual al economiei mondiale?
Nu este un truism dacă o spun – chiar de la început – că ne aflăm într-o perioadă marcată de evoluții geo-politice și economice complexe. Știți și dumneavoastră că unii analiști apreciază că economia mondială a depășit o perioadă de criză foarte dificilă, fără a reuși încă să trateze toate efectele acesteia, iar alții consideră că nu am ieșit încă din criză.
Dintre temele care conturează profilul actual al economiei mondiale aș menționa: evoluțiile fluctuante ale economiilor emergente, care au reprezentat în ultimii ani un motor al creșterii economice, inclusiv în perioada post-criză; nevoia sporirii competitivității, temă de interes major pentru UE și implicit pentru România; efectele evoluțiilor contradictorii ale pieței petrolului și derivatelor sale; reacțiile la fenomenul globalizării, în condițiile distribuirii inegale a avantajelor acesteia; o întărire, pe acest fond, a curentului protecționist și de „naționalism economic”, care include și respingerea opțiunilor de liberalizare comercială (cazuri precum TTIP sau TPP). Acest ultim fenomen reprezintă poate provocarea actuală cea mai importantă, având în vedere că noul curent populist și protecționist este în bună parte responsabil inclusiv pentru Brexit și ar putea, în cazul în care rămâne necontrolat, să afecteze baza fragilă a relaționării și relansării comerciale și financiare.
În acest context cum apreciați Summitul G20 de la Hangzhou?
Personal, remarc rezultatele recentului Summit G20 de la Hangzhou (a 11-a reuniune a grupului informal al principalelor economii dezvoltate și emergente), care a înregistrat evoluții pozitive în extinderea coordonării între marile puteri economice, cu folosirea expertizei OCDE, și a reafirmat nevoia de contracarare a tendințelor protecționiste care amenință inițiativele de liberalizare a comerțului mondial.
La acest fundal de conjunctură economică globală se adaugă evoluțiile politice complicate inclusiv din spațiile apropiate României și Uniunii Europene în general – conflictul din Ucraina, cel din Siria, criza migranților, conflictele înghețate din vecinătate ș.a. Credem însă că putem și trebuie să acționăm pentru a transforma dificultățile si provocările existente în oportunități.
Agricultura a fost unul dintre capitolele complexe pe care România le-a avut de negociat pentru intrarea în Uniunea Europeană. Acum, la aproape 10 ani de la momentul aderării, actorii din piață, dar și cei implicați în negocieri apreciază că agricultura românească a înregistrat progrese. Terenurile agricole nu mai sunt atât de fărâmițate cum erau până în 2007, productivitatea la hectar a crescut, calitatea produselor s-a îmbunătățit. Sunt însă și probleme care nu și-au găsit rezolvarea în deceniul care a trecut de la integrare, cum este aceea a exportului de materii prime. Și, pe lângă faptul că exportăm materii prime, continuăm să importăm mai multe produse agricole decât exportăm. „Oricine ar fi urmărit modul în care a negociat România și ce am obținut, comparativ cu alte state precum Polonia, ar fi observat că nu există diferențe și am obținut tot ce se putea obține la acel moment”, a declarat, pentru Economistul, Valeriu Steriu, fost secretar de stat în Ministerul Agriculturii.
„Pe zona agriculturii, în cei 10 ani de la aderarea la Uniunea Europeană, lucrurile au evoluat spectaculos. Dacă la momentul 2004, înainte cu câțiva ani de momentul aderării, încercam să convingem oficialii europeni că lucrăm șapte milioane de hectare, în momentul de față lucrăm 10 milioane de hectare. Suprafața lucrată a crescut foarte mult și acum nu se mai poate vorbi de «terenuri pârloagă». De asemenea, aș vrea să menționez faptul că la momentul aderării producțiile erau de circa 2.500 kg/hectar, iar acum ajung la 5.000 de kg/hectar la cereale. Cu siguranță, producțiile vor crește, pentru că UE urmărește reducerea decalajelor dintre țările membre. Lucrurile stau mult mai bine în privința procesului de comasare a terenurilor agricole. Dacă înainte erau foarte multe suprafețe de un hectar, acum suprafața minimă este de trei hectare”, declară Valeriu Steriu, fost secretar de stat în Ministerul Agriculturii.
Momentul 1 ianuarie 2007 a găsit sistemul nostru educațional într-un proces de integrare început de câțiva ani cu diverse programe (Tempus, Phare etc.), cu asumarea Procesului Bologna de organizare unitară a ciclurilor de studii, cu schimburi de publicații la nivel de biblioteci universitare, cu o intensă circulație a studenților, elevilor și profesorilor spre și dinspre alte țări, pentru proiecte comune. Integrarea a adus simplificare în continuitate și oportunități între care accesul la fonduri europene s-a dovedit esențial. Cel mai mare câștig poate fi considerat intrarea în obișnuință a circulației libere pentru pregătire profesională și cercetare, cu acces la surse de informare, dotări și interacțiune cu specialiști în universități și institute europene, la certificări academice recunoscute internațional.
În ansamblul domeniilor economico-sociale de la noi, educația deține supremația cu efecte grave a instabilității legislative și ministeriale. În zece ani, au activat 13 miniștri de resort, inclusiv cu mandat încheiat după o săptămână. Legea educației naționale nr. 1/ 2011 a intrat din primul moment de la adoptare într-o schimbare continuă prin ordonanțe ale Executivului. Prevederi legiferate cum sunt cele privind creșterile salariale în domeniu au fost pur și simplu abandonate, ceea ce a declanșat acțiuni în instanță și eforturi bugetare pentru recuperare întinse pe ani de zile, încă neterminate.
Aproape o jumătate de generație pierdută
Referirea la subfinanțarea sistemului educațional e loc comun în percepția publică și în analize specializate. Alocarea din PIB pe anul în curs este de 3,4 % (media europeană, 5%). Linia este ascendentă din 2012 (de la 2,64), însă, anterior, din 2008, de la nivelul maxim al deceniului de integrare europeană (4,40%), ponderea a tot scăzut. Organizația „Salvați Copiii” asociază nivelul scăzut al cheltuielilor publice pentru educație cu accesul la școală, cu abandonul școlar și cu sărăcia unei părți a populației: „16,4% dintre copiii cu vârste între 7 și 10 ani din mediul rural nu sunt cuprinși în învățământul primar, comparativ cu 9% în cazul copiilor din mediul urban, din aceeași categorie de vârstă”.
Perspectiva patronală la 10 ani de apartenență la UE este sintetizată de Florin Jianu, președintele Consiliului Național al Întreprinderilor Private Mici și Mijlocii din România (CNIPMMR).
Ce a reprezentat pentru IMM-uri aderarea la UE?
Aderarea României la Uniunea Europeană a oferit o oportunitate majoră pentru dezvoltarea IMM-urilor. Analiza percepțiilor în acest sens se regăsește în Carta Albă a IMM-urilor din România, ediția XIV, CNIPMMR, 2016. Din 1.096 întreprinzători intervievați din toate sectoarele de activitate și toate județele, 50,69% consideră integrarea în UE o oportunitate majoră pentru IMM-uri, 43,04% o apreciază fără influență semnificativă, 6,27% o percep ca amenințare majoră. Factorii cu impact pozitiv sunt: acces mai bun pe piețe (45,99%), legislație și regulamente îmbunătățite (38,50%), potențiali furnizori mai buni și/sau mai ieftini (35,95%), acces mai bun la noi tehnologii (21,72%) și la fonduri structurale (15,88%), cooperare mai bună în inovare (11,95%), proceduri de achiziții publice mai corecte (6,02%). Întreprinzătorii evidențiază ca obstacole în finanțare nerambursabilă birocrația excesivă și instabilitatea reglementărilor și documentației (77,46%), informații insuficiente privind fondurile disponibile (44,25%), fonduri proprii insuficiente pentru cofinanțare (38,23%), criterii de eligibilitate nepermisive (coduri CAEN neeligibile, obligativitatea obținerii de profit etc., 36,77%), cost ridicat al creditelor și garanții insuficiente pentru acoperirea cofinanțării (34,40%), lipsă de încredere în firmele de consultanță (17,06%), capacitate managerială (tehnică) de implementare redusă (11,41%).
Un studiu la zi efectuat de IntegralEdu – definit drept „cel mai important consultant educațional din România pentru studii în afara țării” – vine în întâmpinarea incertitudinilor provocate de Brexit și, în general, de evoluția socio-politică la nivelul Europei celor care își doresc să meargă la studii în Marea Britanie, în condițiile în care această țară reprezintă destinația cea mai solicitată de către tineri români pentru diverse forme de pregătire și educație.
După cum precizează Ana Maria Papp, manager al departamentului Universități în străinătate al companiei IntegralEdu, studiul a avut ca subiecți tineri români aflați la studii în alte țări: 48% dintre ei – în Marea Britanie, 34% – în Olanda, 14% – în Danemarca, 4% – în Elveția. Aproape 90% din totalul celor chestionați au declarat că nu s-au confruntat cu situații de discriminare. Potrivit studiului, „77% au afirmat că nu le-a fost dificil să se adapteze, doar 8% afirmând că le-a fost greu să se acomodeze, mai ales din cauza oamenilor”. 79% dintre respondenți au considerat decizia de a studia în străinătate ca benefică pentru lansare în carieră. Din punctul de vedere al acumulărilor, 76% au apreciat aceste studii ca experiență în viață, iar 60%, ca experiență academică; nu s-a înregistrat niciun răspuns negativ.
De la început precizez că nu este vorba de o evaluare a totalității efectelor deceniului petrecut de România în Uniunea Europeană. Mai degrabă doresc să constat unde suntem și unde aș vrea să fim! Această subliniere este datorată câtorva întâmplări, din care voi menționa numai două. Încă din a doua jumătate a anului 2014 am primit numeroase întrebări de la cunoscuți din diferite state membre, dacă și România va sărbători 10 ani de la aderarea la Uniunea Europeană, așa cum au făcut-o cele 10 state care au intrat în Uniunea Europeană, în mai 2004, iar o distinsă personalitate din Berlin a adăugat: „Dacă veți sărbători, ce veți sărbători?”; pe parcursul anului 2016, câteva publicații economice și financiare, precum și structuri de piață interne, au sugerat că ar fi cazul să evaluăm cum ne-am comportat în decada care se încheie curând, etapă în care țara noastră a fost parte/membru al Uniunii Europene.
Europenitate și euro-balcanism?
Observăm că se manifestă un interes al mediilor politice și jurnalistice din anumite state membre ale Uniunii Europene pentru a recepta percepțiile societății românești despre felul în care și-a derulat existența, în primul ei deceniu de apartenență la Comunitatea statelor și popoarelor din Uniunea Europeană. În mod sigur, această așteptare este datorată, în primul rând, dificultăților și provocărilor pe care le întâlnește în fiecare zi Uniunea. Dar câteodată se pune întrebarea dacă România poate fi considerată o plusvaloare pentru Uniune sau abilitățile ei comunitare sunt reale?
Discuțiile europene și apoi rezultatul referendumului pentru Brexit, din acest an, au intensificat sensibilitățile multor națiuni europene față de procesul de extindere a Uniunii, fiind problematizate destul de numeroase aspecte ale evaluării criteriilor de aderare. Și cum se consideră că România a fost un „candidat problemă”, este cel mai ușor de a aduce în prim-plan un astfel de „caz”.
Recent, un fost europarlamentar din Ungaria a rememorat un episod petrecut în anul 2006, deci chiar înaintea aderării țării noastre, afirmând că el a atenționat Comisia Europeană de faptul că România nu va fi pregătită (îndeosebi în domeniul capacității administrative și de absorbție a fondurilor europene), la 1 ianuarie 2007, pentru aderarea la Uniune, dar interlocutorul instituției comunitare amintite și-ar fi declinat competența de a întreprinde ceva. Or, după 10 ani ca membru al Uniunii Europene, cetățenii români continuă să considere, mai mult decât media UE-28, că ceea ce îi unește pe europeni este mai important decât ceea ce îi separă.
Transparența Băncii Naționale a României (BNR) este mai degrabă mimată decât există cu adevărat, în fapt asistăm la campanii de PR a departamentului de comunicare care încearcă să transforme negrul în alb sau cel puțin roz. Să luăm de exemplu controversa legată de rezerva de aur a României. În situațiile financiare auditate ale BNR pentru perioada 2005-2015 găsim structura rezervei de aur a României atât de pe locuri de depozitare (intern-extern), cât și sub forma în care se găsește (monede-lingouri). Constatăm că 59.2% din rezerva de aur a României, respectiv echivalentul a aproximativ 2,165 milioane uncii, este depozitată în străinătate.
În plus, constatăm că această rezervă evaluată la peste opt miliarde lei la sfârșitul anului 2015 nu a produs dobânzi decât în 2005 – 310.000 lei și în 2006 19.000 lei. În rest, conform notelor la situațiile financiare, dobânda este zero. În acest context, este clar că, pe bună dreptate, publicul poate fi nedumerit de ce totuși ținem în străinătate o cantitate atât de mare de aur pentru care se plătesc, în mod cert, sume consistente.
Dacă ar fi să luăm în considerare explicațiile apărute în media prin care reprezentați ai BNR fac o paralelă cu situația unor acțiuni ale Venezuelei (un stat falimentar ale cărui datorii se cumpără cu un discount de 50-60% față de valoarea nominală) ne putem gândi că România este într-o iminentă insolvență și are nevoie de credite urgente bazate pe rezerva de aur. Pe de altă parte, dacă avem în vedere cealaltă explicație, conform căreia rezerva de aur este deținută în străinătate pentru transparență și credibilitate, printr-o interpretare per a contrario, concluzia este a lipsei de credibilitate și transparență a BNR dacă depozitează aurul în propriul seif.
După cum am menționat în numărul anterior al Economistul, criza financiară și noul cadru de reglementare au avut și vor avea în continuare un impact asupra activităților bancare și a modelelor de afaceri; înainte de apariția crizei profitabilitatea multor bănci era augmentată de nivele ridicate de leverage, posibilitatea de a atrage finanțare ieftină (comparat cu marjele activelor) și, în multe cazuri, datorită ori nivelului ridicat al competiției, ori pur și simplu datorită „lăcomiei” de expuneri cu risc extrem de ridicat, dar care generau un flux important de venituri (ex. real estate sau anumite forme de securitizări).
Schimbările recente în piața financiară au negat total viabilitatea unui astfel de model de business bancar și, în contextul macroeconomic, au deteriorat semnificativ, uneori până la pragul de alertă, performanțele financiare ale multor instituții sau grupuri bancare – vezi graficele de mai jos.
Această deteriorare este amplificată masiv și de volumul mare de expuneri neperformante în sistemul bancar – principalele instituții din Zona Euro aveau la finele anului 2015 aproape 950 miliarde euro credite neperformante în bilanțuri (circa 9% din PIB-ul Zonei Euro), reprezentând o proporție NPL (non-performing loan – credit neperformant) de 7,1%, cu mult peste media globală. Totodată, suntem martorii unui proces extrem de lent și greoi de reducere a acestui volum de NPL, datorită unor factori specifici instituțiilor bancare: capacitate operațională limitată, supraevaluarea sistematică a garanțiilor sau lipsa de expertiză la nivel de management, precum și unor factori structurali: cadru legal neadecvat în ceea ce privește falimentul (inclusiv personal), sisteme juridice ineficiente, lipsa unor instrumente de soluționare în afara curților judecătorești sau lipsa unei piețe dezvoltate pentru tranzacționarea NPL (de exemplu piața europeană s-a situat, în anul 2013, la un nivel de 64 miliarde euro, comparativ cu SUA, cu un nivel de 469 miliarde dolari).
Situația reprezentată de volumul excesiv de NPL generează un impact negativ direct asupra profitabilității bancare datorită în principal simplului fapt că o parte importantă a activelor nu generează deloc venituri, însă, atenție, fără a afecta în mod direct solvabilitatea instituțiilor bancare. În acest sens, a apărut în mod eronat percepția că procesul de Asset Quality Review (AQR), precum și testele de stres, ar fi trebuit să elimine NPL din bilanțurile bancare. Aceste teste au de fapt menirea ca, printr-o evaluare corespunzătoare a expunerilor, să se asigure nivele adecvate de capital și provizionare în vederea menținerii unui grad satisfăcător de solvabilitate.
În mod concret, AQR evaluează, utilizând metoda eșantionării, corectitudinea evaluărilor NPL și, dacă este cazul, aduce portofoliile respective la valoarea corectă, creând însă în urma acestui proces un dezechilibru în bilanțul bancar, ce trebuie corectat utilizând provizioane sau aport la capital. AQR este prin urmare un exercițiu static, ce se referă la un anumit moment în timp.
Citiți și: Împrumuturile neperformante – o amenințare la adresa stabilității sistemului financiar bancar I
În mod similar, testele de stres au o abordare statică, ce se bazează pe premisa că bilanțul unei bănci (inclusiv NPL) nu se va modifica pe un orizont de timp de trei ani. Testele de stres se derulează prin aplicarea unui scenariu de tipul Loss Given Default (LGD), modificând în sens negativ o serie de variabile exogene ce au potențial de a genera pierderi și/sau reduceri ale capitalurilor bancare. Similaritatea cu AQR derivă și din faptul că soluția necesară implică majorări de capital, în vederea atingerii unui prag minim prestabilit (5,5% CET1). Testele de stres se derulează cu o frecvență anuală, în vederea verificării capacității unei instituții bancare de a-și menține solvabilitatea la un nivel adecvat, în condițiile unor scenarii adverse. Prin urmare, acest tip de test nu se adresează problemelor legate de profitabilitate, mai ales îmbunătățirii nivelului de profitabilitate prin reducerea cantității de NPL din bilanț; proiecțiile unui test de stres nu numai că se fac pe un orizont de timp relativ scurt, dar, așa cum am precizat, se bazează pe date statice. Pare la prima vedere o abordare greșită, însă este important că un astfel de scenariu pornește de la premisa că o anumită instituție bancară nu va fi capabilă să-și îmbunătățească indicatorii bilanțieri sau de profit prin ajustarea portofoliului de expuneri neperformante. În același timp băncile continuă să depună eforturi, nu numai prin valorificarea garanțiilor, dar și prin restructurarea unor expuneri NPL față de clienți totuși viabili, îmbunătățind prin acest proces indicatorii de profitabilitate. Însă este vorba de un proces complex și de durată, ale cărui efecte pozitive se vor materializa după orizontul de timp presupus de un test de stres.
Să nu uităm că industria financiară și în special cea bancară nu este pentru continentul european o industrie oarecare, ci unul din principalele motoare de susținere a creșterii economice, dacă mi se permite metafora un adevărat „furnizor de securitate economică și financiară”, prin urmare, problemele survenite la nivelul sectorului bancar se translatează instantaneu în economia reală. Totul datorită lipsei de alternative de finanțare pentru economiile europene – piața de capital, shadow banking etc. Această situație necesită, în opinia mea, o implicare directă și consistentă a statului (parte direct interesată) în rezolvarea fenomenului NPL și, în acest context, din multitudinea de metode și idei de rezolvare (ex. crearea de „bad banks” individuale sau sistemice și scheme de implicare a statului) m-aș opri asupra modelului italian – o combinație de garanții de stat și securitizare – ce se poate reprezenta grafic în modul următor:
Acest model se bazează pe transferul de la bănci către vehicule speciale (SPV) de portofolii NPL, SPV-urile finanțând această achiziție prin emiterea de certificate pe mai multe tranșe – senior, mezzanine (opțional) și junior (tranșa ce poate fi dedicată parțial sau chiar în totalitate băncii vânzătoare). În scopul evitării conflictelor de interese, întreg procesul de administrare a portofoliului de NPL transferat către SPV, în special activitatea de restructurare a activităților viabile sau de recuperare a creanțelor și executare a garanțiilor, este încredințat de către bancă și investitori unor experți independenți. Guvernul va garanta, la cererea băncii, tranșele senior după momentul la care certificatele emise de către SPV vor obține rating (cel puțin Investment Grade) bazat pe analiza cash-flow, calitatea garanțiilor, calitatea documentației aferente expunerilor, volumul tranșei junior și capabilitatea expertului independent ce are în sarcină administrarea portofoliului; banca vânzătoare este totodată încurajată să aplice „credit enhancements” în vederea maximizării ratingului. Costul garanției se calculează ca echivalent al marjei CDS aferentă unui grup de emitenți italieni, având același rating cu certificatele senior emise de către SPV și va putea varia în vederea atât a reflectării cu acuratețe a riscului, cât și pentru a stimula un proces rapid de recuperare.
Citiți și: Împrumuturile neperformante – o amenințare la adresa stabilității sistemului financiar bancar I
Este o schemă simplă și după toate aparențele productivă, având rolul de a minimiza atât riscurile, cât și costurile pentru toate părțile implicate, mai ales banca și investitorii. Nu este însă suficientă pentru rezolvarea în totalitate a problemelor reprezentate de NPL, fiind necesar a fi acompaniată de reforme serioase menite a întări și consolida sistemul financiar bancar, reforme ce necesită mai mult ca oricând o convergență a strategiilor și cooperare strânsă între factorii de decizie politici și financiari. Este necesară totodată și crearea a două piețe critice pentru proces: cea de administratori independenți de portofolii NPL, precum și piața secundară, a certificatelor emise de SPV. Pentru Italia, o piață cu o valoare a expunerilor problema în jurul valorii de 360 miliarde euro, însă cu o structură a NPL extrem de diversificată (comparativ cu alte țări unde marea majoritate a NPL este reprezentată de zona real estate, cum ar fi de exemplu Spania), interesul este extrem de crescut în acest sens. Un bun exemplu este dat de recenta achiziție de către administratorul de fonduri Fortress (SUA), prin subsidiara Eurocastle Investment, a două din principalele companii italiene de administrare NPL – doBank si Italfondiaro, ce administrează la ora actuală un portofoliu cu o valoare de aproape 90 miliarde euro. Să nu uităm că în Spania principalii jucători în administrarea de portofolii NPL au fost deja achiziționați de fonduri private equity din SUA. Iar piața secundară italiană de NPL atrage interesul din ce în ce mai multor fonduri specializate, cum ar fi cel administrat de Algebris Investments.
Reducerea NPL, măsuri de la țară la țară
Doresc să accentuez faptul că este absolut necesar ca toate părțile implicate să conștientizeze ideea că o soluție unică și rapidă la problematica expunerilor neperformante este imposibil de identificat; aducerea NPL la un nivel normal necesită o perioadă lungă, de mai mulți ani, de eforturi din partea instituțiilor bancare și autorităților. Măsurile ce se impun diferă în mod major de la țară la țară, de la bancă la bancă („no one measure fits all”), depinzând de natura și seriozitatea problemelor ce trebuie adresate. Este necesară totodată o abordare mai robustă din partea autorităților privind modificări ale cadrului legal și fiscal (ex. „full loan loss deductibility”) care să faciliteze procedurile de insolvență și valorificarea garanțiilor, iar la nivelul fiecărei instituții bancare cadrul procedural trebuie optimizat în vederea recunoașterii timpurii a NPL, mobilizării de provizioane adecvate, aplicarea unor soluții alternative (ex. conversie debt–to–equity), ajustarea apetitului pentru risc într-un mod dinamic, îmbunătățirea aspectelor legate de corporate governance și compliance și, extrem de important, menținerea unui dialog permanent cu clienții neperformanți, în special cei „de bună credință”. Mai accentuez și faptul că cele de mai sus servesc eliminării efectului; în ceea ce privește cauza este clar că standardele privind originarea de noi tranzacții trebuie revizuite în vederea promovării de expuneri solide din punct de vedere al riscului, bazate mai puțin pe structura sau natura garanțiilor și mai mult pe capacitatea clientului de a genera venituri și cash-flow.
Trebuie în același timp să înțelegem și să acceptăm că, indiferent de natura soluțiilor adoptate în vederea rezolvării fenomenului expunerilor neperformante, povara va fi suportată, în diverse proporții, de către clienții bancari, bănci și state. Asigurarea sustenabilității creșterii economice și a stabilității financiare impun implicarea activă a statului și a autorităților de supraveghere și reglementare. Lansarea rezolvării portofoliului de NPL la un nivel „îngust”, ghidat doar de interesele unui grup financiar sau altul, duce la crearea și adâncirea unor vulnerabilități și volatilități, la riscuri economice, financiare și sociale cu efecte negative pe termen lung.
Octombrie 2016: Rusia amplasează rachete de croazieră de tip Iskander în enclava Kaliningrad, la granița dintre Polonia și Estonia. Aceste rachete balistice cu rază scurtă de acțiune (500 km) sunt capabile să transporte ogive nucleare. Partea rusă spune că sunt doar temporar desfășurate, pentru exerciții militare. Importantă este însă tocmai mobilitatea acestora, oricând pot fi transportate în timp scurt la locurile dorite. Și acesta este un răspuns la desfășurarea scutului antirachetă al americanilor în Europa de Est, inclusiv la Deveselu în România.
În plus mai este și retorica apropiată de cea practicată între NATO și defunctul Tratat de la Varșovia. Cel mai explicit exemplu este dat de Casa Albă, care l-a acuzat cât se poate de oficial pe Vladimir Putin de crime de război. În consecință, Putin riscă să fie adus în fața Tribunalului internațional de la Haga, asemenea lui Radovan Karagici. De altfel, presa occidentală îl acuză pe Putin la această oră de aproape orice: manipularea alegerilor din SUA, lansarea de atacuri cibernetice asupra SUA, tentativa de invadare a Ucrainei și sprijinirea partidelor populiste din Occident.
Să fie toate acestea pure coincidențe? Când mai multe astfel de elemente se înmulțesc și sunt de natură de a defini ostilitatea crescută dintre Vest și Est, chiar dacă nu mai sunt delimitate clar la momentul de față în două blocuri militare antagonice, înseamnă că ne aflăm la debutul celui de Al Doilea Război Rece sau poate că războiul inițial nici nu s-a încheiat vreodată. Faptul că principalii actori sunt tot cele două superputeri nucleare, SUA și Rusia, poate să indice că cei peste 20 de ani scurși de la presupusa încheiere a războiului au reprezentat doar o perioadă de acalmie.
„Ceea ce vedem astăzi în ultimele săptămâni, sau luni, este ceva mai mult decât un Război Rece. Nu știu cum să-l denumesc, dar nu este ceva ce ar fi apărut de curând, deoarece consider că Vestul și în special SUA nu au încheiat niciodată Războiul Rece, chiar și după prăbușirea Uniunii Sovietice”, a declarat recent președintele Siriei, Bashar al-Assad pentru „Komsomolskaia Pravda”.
Cei care au cunoscut Războiul Rece își amintesc cu siguranță moartea tacită a acestuia care a survenit dispariției Uniunii Sovietice. Omenirea a urmărit cu sufletul la gură momentul în care sicriul era depus în mormântul pe a cărei piatră funerară apăreau gravați anii „1946-1991”.
Ne place să credem că tratatele de pace țin la nesfârșit. Că acestea au reușit să ne transforme din foști combatanți în vecini uneori morocănoși, însă, per ansamblu, inofensivi. Poate că ne-am bucurat cu toții prea devreme și nimeni n-a suspectat tocmai că sicriul, peste care sărbătoream, era gol.
P.S. Rusia tocmai a dezvăluit noua rachetă nucleară Sarmat capabilă să atingă orice punct de pe teritoriul american. În plus, din primele informații, aceasta este imună la scutul antirachetă construit de Statele Unite. 
