În Marea Britanie, Brexitul se transformă în lupta de clasă

Victor Popa
-
0
În Marea Britanie, Brexitul se transformă în lupta de clasă

În Marea Britanie campania a început contondent. Pentru conservatorii de la putere, liderul laburist Jeremy Corbyn este „răzbunător precum Stalin când îi persecuta pe culaci”. Comparația a fost făcută chiar de Boris Johnson în paginile oficiosului conservator „Daily Telegraph”. Culacii Imperiului Țarist erau țărani înstăriți, cărora bolșevicii și mai cu seamă „Koba”, așa cum era poreclit în tinerețea revoluționar-infracțională cel care avea să-i urmeze lui Lenin la cârma Uniunii Sovietice, le purtau sâmbetele. Ce s-a ales de soarta culacilor este binecunoscut. Odată ajuns „țarul roșu”, ca să păstram titulatura popularizată de istoricul Simon Sebag Montefiore, fie i-a executat, fie i-a făcut pierduți în nesfârșitul nicăieri rusesc.


Bine, bine, dar dacă Jeremy Corbyn este „Stalin”, cine sunt atunci „culacii”, o să vă întrebați. Deocamdată nu este foarte clar. Cu siguranță că „superbogații” nu scapă, după cum o spune chiar liderul Labour. Aici intră miliardarii, 150 după ultima lui numărătoare postată pe Twitter: „În UK sunt 150 de miliardari în timp ce 14 milioane de britanici trăiesc în sărăcie”. Dintre cei câțiva pe care i-a amintit, cel mai cunoscut ar fi mogulul media Rupert Murdoch. 150 de miliardari nu reprezintă însă 5% din populație, procentul pe care tot Corbyn l-a invocat: „Planurile noastre în ceea ce privește taxarea afectează 5 procente din populație”. Așadar, un segment mult mai larg. Dar dacă plasa pe care Labour o întinde „culacilor” este chiar mai mare decât atât? În programul electoral prezentat la anterioarele alegeri anticipate, din 2017, partidul avea de gând să majoreze semnificativ impozitul pe venit la persoane fizice. Ar fi reintrodus taxa de 50% pentru veniturile anuale de peste 123.000 de lire, un prag psihologic al taxării de care au fugit mai toate guvernele. Prin comparație, nivelul maxim se situează în prezent la 45 de procente, aplicat veniturilor care depășesc 150.000 de lire anual.


Acesta ar fi doar unul din motivele pentru care Jeremy Corbyn este noul Stalin în viziunea lui Boris Johnson. N-am mai pus la socoteală programul amplu de naționalizare care cuprinde distribuția de apă, de curent electric, poșta, căile ferate sau Royal Bank of Scotland. La RBS ar fi oricum floare la ureche, având în vedere că instituția se află în proprietatea statului încă de la debutul crizei financiare, cu 11 ani în urmă. Din motive ideologice, conservatorii n-au vrut s-o transforme în bancă de dezvoltare cu accent pe impactul social. Labour n-are asemenea rețineri.


Așadar, dacă ar fi să aplicăm standardele relaxate și metaforice, Boris ar avea argumente ca să-l facă pe Corbyn „Stalin”. Cu atât mai mult cu cât eticheta de „marxist bătrân” nu pare să-l deranjeze pe liderul laburist. Până la urmă, „marxismul”, în diverse dozaje, i-a călăuzit întregul parcurs politic. Pe deasupra, Corbyn își ascunde cu greu disprețul față de oamenii bogați. Mulți au considerat totuși că primul-ministru a sărit calul. A fost tras de mânecă inclusiv de câțiva membri Tory care sunt de părere că paralela cu unul dintre cei mai sângeroși dictatori din istorie este cam mult. În general, Boris nu ratează nicio ocazie ca să-și facă rivalul cum îi vine la gură.

Ultima etichetă memorabilă a fost cea de „chlorinated chicken” sau „pui de găină spălat în clor”, o analogie la strategia Tory cu privire la schimburile comerciale cu America, strategie care presupune eliberarea de sub jugul standardelor de calitate europene. „Chicken” mai înseamnă și „fricos”: „Aici nu văd decât un singur pui spălat în clor… cel care stă pe banca de vizavi”, tuna Boris pe 4 septembrie în Camera Comunelor, arătând cu degetul spre Corbyn. Liderul laburist îi reproșa premierului că vrea să facă un acord preferențial cu americanii prin care să umple galantarele supermarketurilor cu mâncare plină de hormoni și chimicale.

În replică, Boris îl făcea pe Corbyn „fricos” pentru că nu acceptă alegerile anticipate (le-a acceptat opt zile mai târziu). Un duel specific parlamentului de la Westminster în care se flutură vorbe prețioase și se discută pe lângă subiect. Primul-ministru este, fără îndoială, un maestru al metaforelor și știe să jongleze cu ele mai ceva ca Eminem, rapperul său preferat.
Însă, fie că vorbim despre „puiul spălat în clor”, fie că vorbim despre „Stalin”, relația cu SUA marchează profund campania electorală. Spuneam că Boris îl face pe Corbyn cum îi vine la gură, însă atacul din „Daily Telegraph” a fost neobișnuit de dur. Ceva l-a scos din sărite pe premier. Prigoana corbinistă împotriva „culacilor” n-avea cum să-l surprindă pentru că nu este o temă nouă. De fapt, a fost discutată și răsdiscutată de patru ani de zile, din clipa în care Jeremy Corbyn a preluat șefia Labour. Ce l-a iritat atunci?


În preziua publicării articolului semnat de Boris, în cadrul unui eveniment electoral, Corbyn a pomenit despre șase întâlniri secrete pe care oficiali ai guvernului le-au avut cu reprezentanți ai companiilor americane din industria farmaceutică. Miza ar fi privatizarea NHS (National Health Service/Sistemul Național de Sănătate – n.r.), cel mai mare tabu din punct de vedere politic. Pentru context, NHS a fost înființat în urma celui de-al doilea război mondial, în perioada în care britanicii de rând și-au dat seama că țara lor a câștigat războiul dar a pierdut pacea. Altfel spus, considerau că în ciuda imenselor sacrificii depuse, ei nu s-au ales cu nimic. Sistemul public de sănătate și-a propus să ofere asistență medicală gratuită fiecărui locuitor din Regat „from cradle to grave” („din leagăn și până în mormânt” – n.r.). Mai în glumă, mai în serios, despre NHS se spune că ar fi singura „religie” pe care toți britanicii o recunosc. A scăpat ca prin minune de urgia privatizărilor thatcheriste din anii ‚80. Mai recent, fostul premier conservator David Cameron a încercat să deghizeze privatizarea în „reformă”, dar n-a convins pe nimeni. Nu că NHS n-ar avea nevoie de reforme, dimpotrivă. Este o mostră de management defectuos, cu un deficit de 517 milioane de lire pentru anul fiscal 2018/2019 și timpi de așteptare care, în anumite zone, se numără în luni.


Temerile legate de privatizare au fost reaprinse în contextul discuțiilor pe marginea noului tratat comercial cu Statele Unite care ar urma să fie negociat imediat cum Marea Britanie părăsește Uniunea Europeană. Președintele Donald Trump n-a făcut un secret din faptul că SUA sunt interesate de NHS, ceea ce i-a speriat pe mulți: „Da, absolut, NHS este în discuție (on the table pe masă – n.r.). Multe lucruri sunt în discuție când e vorba despre un acord comercial”. Asta era pe 4 iunie. Patru luni și ceva mai târziu și-a schimbat radical părerea, o evoluție atât de ciudată încât a alimentat neliniștile în loc să le calmeze: „Nu, n-avem niciun plan cu sistemul vostru de sănătate… Nici nu știu de unde a apărut ideea asta, probabil de la Corbyn”, a încercat președintele să-i asigure pe britanici într-o intervenție telefonică la postul de radio LBC, în cadrul emisiunii moderate de bunul său prieten Nigel Farage. Din Downing Street 10 se aude același lucru: „NHS nu este în discuție (off the table / a fost luat de pe masă – n.r.)”.
Nimic nu aprinde beculețe roșii mai rapid decât un mesaj transmis de tripleta Trump – Farage – Boris. Reporterii emisiunii de investigație Dispatches de la Channel 4 n-au stat mult pe gânduri. Dacă David Cameron a încercat să deghizeze privatizarea în „reformă”, Boris Johnson a găsit alt nume: „acces”. Adică accesul companiilor americane pe piața de sănătate britanică. Termenul este preluat chiar de la reprezentanții industriei farma din SUA. Aceeași lobbyiști care, potrivit investigației Dispatches, s-au întâlnit cu oficiali ai cabinetului de șase ori, în secret. Sunt întâlnirile pe care le-a evocat și Jeremy Corbyn și care, cel mai probabil, l-au scos pe premier din sărite suficient de tare încât l-a comparat cu „Stalin la vânătoare de culaci”.


Miza discuțiilor cu americanii o reprezintă prețul la medicamente. În SUA, pacienții plătesc în medie de 2,5 ori mai mult pentru medicamente decât europenii (estimări ale OECD citate de Dispatches – n.r.), realitate care nu le-a scăpat companiilor de peste ocean și nici congresmenilor care le reprezintă interesele la Washington. O realitate care n-ar trebui să scape însă cabinetului de la Londra este faptul că în Europa sau chiar în Marea Britanie există tratamente sau medicații echivalente sensibil, uneori chiar dramatic mai ieftine, oferite deja de NHS. Una peste alta, implementarea pretențiilor americane în varianta maximalistă ar costa sistemul public de sănătate aproximativ jumătate de miliard de lire… pe săptămână.


„O să-i trimitem lui Trump 500 de milioane de lire pe săptămână! O să finanțăm companiile americane din sectorul farma, nu NHS-ul nostru!” aflăm dintr-un mesaj electoral diseminat puternic de Labour, unde textul de mai sus apare pe un autobuz albastru (culoarea Tory), în fața căruia se află Boris Johnson și Jacob Reese-Mogg, liderul parlamentarilor conservatori. Autobuzul își are rolul său. În campania premergătoare referendumului in/out din 2016, Boris bătea țara-n lung și-n lat într-un autobuz pe care scria „Decât să plătim 350 de milioane de lire pe săptămână Uniunii Europene, mai bine finanțăm de banii aceștia NHS-ul!”. S-a dovedit unul dintre cele mai mari neadevăruri legate de Brexit, din aceeași categorie cu: „Dacă nu părăsim UE urgent, 70 de milioane de turci o să vină peste noi pentru că vor fi primiți în Uniunea Europeană”.
Teoria privatizării „pe ușa din dos” a sistemului public de sănătate se potrivește de minune cu arsenalul ideologic laburist: „mari companii versus simpli consumatori”, „bogați versus săraci”, „evazioniști versus oameni cinstiți” și, nu în ultimul rând, „privatizare versus naționalizare”. Mai roșu decât atât nu se poate. Mă rog, se putea pe vremea „culacilor”, însă, slavă Domnului, vremurile respective sunt de mult apuse.


Răspund și conservatorii cu aceeași puritate ideologică? În linii mari, da. La o privire mai atentă, lucrurile sunt ceva mai nuanțate. Boris denunță maniera „stalinistă” a lui Jeremy Corbyn, inclusiv strategia de naționalizare. N-are însă o problemă cu naționalizările atunci când acestea vin din afara țării. Adică din partea altor state care, culmea, de multe ori mai și ridică probleme de securitate națională. Planurile de preluare a British Steel, portdrapelul falimentar al siderurgiei britanice, de către o companie chineză este doar ultimul exemplu dintr-un lung șir de cazuri problematice. Printre acestea se numără Huawei sau centrala nucleară de la Hinckley Point, dezvoltată și codeținută de CGN (China Nuclear General). Să trecem peste politica de dumping practicată de firmele chineze care, peste ani, a adus companii precum British Steel în sapă de lemn. Și trebuie să trecem pentru că, în viziunea Tory, nu China este de vină, ci „mecanismele pieței libere”, nu-i așa? Rămân totuși implicațiile legate de securitate. „Rău am ajuns dacă British Steel va fi acum salvată de investiții venite dintr-o țară neprietenă precum este China. Industria siderurgică are caracter strategic”. Aprecierea din „Daily Mail” îi aparține fostului președinte al comisiei de apărare din Camera Comunelor Julian Lewis, la rândul său conservator. Trebuie precizat că „salvatorul” este o companie privată. Ceea ce, ca de obicei, nu încălzește pe nimeni cu nimic. Una înțeleg britanicii prin „privat” și cu totul altceva înțeleg chinezii.
Și iată-ne ajunși din nou la noțiuni precum „privat” sau „de stat”, fundamente solide pentru un conflict ideologic ca la carte.
Rămâne de văzut ce va cântări mai greu în această campanie electorală: Brexitul sau lupta de clasă?

De unde resurse pentru investiții de stat strategice?

Cornel Almășan
-
0
De unde resurse pentru investiții de stat strategice?

Acționând cu prudență, în condițiile economiei de piață, guvernanții Federației Ruse se confruntă cu insuficiența cronică a investițiilor în economie, întâmpinând dificultăți mai ales în găsirea resurselor de finanțare a marilor proiecte naționale. În scopul realizării obiectivelor stabilite, se urmărește asiduu implicarea întreprinzătorilor privați. Dar, până în prezent, din cauza instabilității din economia țării, precum și a condițiilor nu suficient de atractive oferite de către autorități, interesul capitalului privat, al întreprinderilor mari și mijlocii pentru parteneriate cu statul în proiecte de anvergură a fost modest, rezumându-se mai mult la asocieri pe plan regional sau local.

Deși, în primele trei trimestre ale anului 2019, din cele 12.050 miliarde ruble cheltuite din bugetul federal o importantă parte a fost utilizată pentru finanțarea proiectelor de investiții, respectiv cu 2.400 miliarde ruble mai mult decât în 2018, sectoare de bază ale societății se resimt de pe urma insuficientei finanțări (vezi „Lenta.ru”, din 11 octombrie 2019). Între altele, din lipsă de fonduri stagnează unele proiecte de modernizare a învățământului. În bugetul pentru anii 2020-2022 nu sunt prevăzute sume suficiente, procentul de 1,7 din PIB, preconizat pentru alocări, rămânând, pe mai departe, la nivelul actual, de 1,1 (vezi „Moskovskii Komsomoleț”, din 11 octombrie 2019). Asemănătoare este și situația științelor, unele angajate în proiecte revoluționare, cum este, de pildă, cel privind crearea inteligenței artificiale și utilizarea ei în diferite domenii de activitate.

An de an, exercițiul bugetului federal înregistrează pierderi. În 2018, la venituri de 15.260 miliarde ruble s-au făcut cheltuieli de 16.530 miliarde, în 2019 sunt estimate venituri de15.550 miliarde ruble și cheltuieli de 16.400 miliarde, iar pentru 2020 se preconizează venituri de 16.300 miliarde ruble și cheltuieli de 17.155 miliarde. Este vorba, deci, de un deficit de 1.270 miliarde ruble în 2018, de 850 miliarde în 2019 și de 855 în 2020. Deși s-au căutat cu înverșunare noi surse de alimentare, capitolul venituri a fost mereu neîndestulător.

Așa că s-a pus accentul pe sporirea impozitelor. În 2013, Banca Centrală a Rusiei a fost obligată să contribuie la bugetul federal cu 75 la sută din profitul realizat, față de 50 la sută, cât vărsa înainte.
Pentru a contracara efectele căderii prețului țițeiului pe piața mondială (circa 30 la sută din veniturile bugetare le reprezintă încasările din vânzările de hidrocarburi), s-a creat un fond de rezervă, Fondul Bunăstării Naționale, constituit din surplusul sumelor încasate de stat din vânzarea țițeiului în perioadele când prețul acestuia depășește 40 dolari/baril. Banii economisiți sunt destinați astupării găurilor bugetare produse de scăderea periodică a prețului țițeiului.

Președintele țării, Vladimir Putin, care dispune de utilizarea lor concretă, consideră că ei trebuie utilizați și pentru proiecte vizând relansarea economiei. În 2020, când se va atinge plafonul maxim de creștere a Fondului, respectiv 400 miliarde ruble, se va trece la atribuirea din el a unor sume pentru diferite finanțări de interes național. La ordinea zilei stau proiecte strategice cum ar fi: reabilitarea șoselelor, modernizarea energetică (energie solară, eoliană etc.), digitalizarea proceselor industriale, dotările pentru învățământ și sănătate, cercetările în domeniul inteligenței artificiale, dezvoltarea regională (Siberia, Extremul Orient și Extremul Nord), crearea unui nou model de piață a muncii (stimularea clasei mijlocii) și altele. Pentru asemenea finanțări, în perioada 2020-2021 ar putea fi alocate câte 45-46 miliarde ruble.

S-a stabilit că finanțarea proiectelor economice cu bani din Fondul Bunăstării Naționale se face numai în cazul unor obiective de anvergură, cu efect cumulativ asupra economiei naționale. Prin efect cumulativ se are în vedere și atragerea unor investiții semnificative de capital privat, în caz contrar statul nefiind interesat să se angajeze financiar. După ce proiectele finanțate dau rezultatele scontate, banii investiți din fond pot fi retrași pentru a fi utilizați în alte scopuri sau pot rămâne, în continuare, pe loc, pentru a fi fructificați. Anton Siluanov, ministrul finanțelor, a precizat că finanțarea din Fond a proiectelor de ordin economic se va face în strictă coordonare cu Banca Centrală, pentru a nu avea o influență negativă asupra politicii monetare și de creditare a acesteia (vezi „Rossiiskaia Gazeta”, din 14 octombrie 2019).

Unii specialiști consideră utilizarea resurselor de stat pentru realizarea de obiective economice ca fiind inadecvată, contravenind rolului principial al statului în societate. În opinia acestora, din moment ce există libertatea inițiativei private, evaluarea oportunității construirii unor asemenea obiective ar fi un atribut exclusiv al oamenilor de afaceri, pe care nu trebuie să-i intereseze utilitatea, ci numai profitul pe care l-ar putea obține de pe urma investiției făcute. Și, de regulă, realizarea multor macroproiecte economice concepute din rațiuni de stat nu este în concordanță cu interesele întreprinzătorilor privați. În acest sens s-a exprimat, la Forumul Financiar de la Moscova, din septembrie 2019, și directorul băncii rusești Sberbank, Herman Gref. Tot la acest Forum, Elvira Nabiullina, guvernatorul Băncii Centrale, a declarat că investițiile de stat în proiecte economice strategice ar trebui evitate, întrucât duc la scăderea veniturilor bugetare și la diminuarea PIB. Cu alte cuvinte, investițiile menite să dea roade peste zeci de ani ar fi de natură să frâneze obiectivul guvernului federal pe termen scurt, de a se ajunge la o creștere economică, de 1,3 la sută în 2019 și de 2-3 la sută în 2020. Chiar dacă admite că, pe termen lung, investițiile de stat conduc la creștere economică, ea insistă asupra faptului că acestea nu sunt recomandabile, deoarece compromițând șansele de creștere imediată, vulnerabilizează și cursul rublei (vezi „Zavtra”, din 23 septembrie 2019).

Oponenții opiniilor de mai sus consideră că rolul investițiilor de stat, strategice, în economie nu poate fi corect evaluat pornind doar de la considerente mercantile, ci numai într-un context mai larg. Chiar dacă, pe moment, ele duc la sporirea cheltuielilor bugetare, în perspectivă sunt de natură să determine dezvoltarea economiei, sporirea locurilor de muncă, a veniturilor bugetare și a veniturilor populației. Dacă în industria petrolieră, în care statul deține importante poziții și care aduce venituri importante bugetului federal, nu se fac investiții pe termen lung, pentru descoperirea de noi zăcăminte de țiței și construirea de sonde, rafinării și infrastructuri corespunzătoare, se va ajunge, la un moment dat, la scăderea producției și, implicit, la reducerea veniturilor bugetare din care, printre altele, se acoperă și cheltuielile pentru protecție socială. Pledând pentru menținerea investițiilor de stat în proiecte economice, susținătorii acestora subliniază că ele nu trebuie făcute hazardat, ci numai pe baza unor studii temeinice de impact, a unor calcule riguroase, pentru a nu irosi resursele financiare disponibile și compromite scopul urmărit.


Poziția Băncii Centrale, potrivit căreia statul nu trebuie să-și cheltuiască banii pentru investiții economice, deoarece provoacă sporirea cheltuielilor bugetare, este criticată și dintr-un alt punct de vedere, oponenții susținând că alternativa nu poate fi acumularea banilor în depozite inerte. Îngroparea unei părți a resurselor naționale în titluri de stat și obligații din diferite țări, în loc să fie folosită pentru finanțarea unor proiecte de utilitate publică, observă aceștia, nu contribuie la dezvoltarea Rusiei, ci la progresul străinătății. Pe de altă parte, în condițiile când statul nu ar face investiții majore în economia Rusiei, întreprinzătorii privați nu ar avea încrederea necesară pentru a participa la proiecte guvernamentale, ci ar prefera să-și învestească banii în off-shore-uri.


În contextul acestor controverse, trebuie ținut seama și de faptul că statul rus deține încă importante poziții în economie, chiar poziții de monopol, cum ar fi cele din industria de armament, energetica nucleară sau industria aero-spațială, fiind proprietarul a numeroase întreprinderi comerciale, companii sau trusturi și controlând, prin pachetul de acțiuni majoritar, activitatea altora, ceea ce face ca el să fie interesat în dezvoltarea acestora, în efectuarea unor investiții benefice pentru sectoarele în cauză. Prin pârghiile administrative pe care le deține, el este în măsură să elaboreze strategii de perspectivă și să le implementeze cu succes. Sceptici în această privință, liberalii intransigenți, al căror reprezentant emblematic este Alexei Kudrin, fost ministru al finanțelor în timpul președinției lui Boris Elțîn, actualmente șef al Curții de Conturi, pun la îndoială șansele de realizare a obiectivelor fixate în proiectul de buget federal pentru perioada 2020-2022, considerând că în intervalul menționat nu vor avea loc nici accelerarea creșterii economice, nici sporirea substanțială a investițiilor (vezi „Vedomosti”, din 15 octombrie 2019).

Fără să țină seama de asemenea pronosticuri, guvernul federal își continuă activitatea pe direcțiile stabilite, acordând 100 miliarde ruble pentru finalizarea unor proiecte de importanță strategică din 10 regiuni mai puțin dezvoltate. Președintele Dumei de Stat, Viaceslav Volodin, a anunțat că, până la finele anului curent, guvernul federal va prezenta un proiect de lege prin care se va da posibilitate ca datoriile administrațiilor regionale pentru credite primite de la centru să fie șterse, cu condiția ca banii în cauză să fie utilizați pentru investiții economice de interes național. Finanțările unor proiecte economice se fac sub diferite forme. Consiliul municipal din Sankt Peterburg a dat în concesie companiei Baltnedvijservisom construirea unei linii de tramvai, în lungime de
21 km, angajându-se ca pe durata amortizării investiției, adică timp de 30 de ani, să compenseze din bugetul său eventualele pierderi suferite de către companie din cauza încasărilor insuficiente din vânzarea biletelor de călătorie.

Consorțiul VTB a întocmit proiecte de modernizare a șoselelor magistrale din diferite regiuni, în valoare de 2.000 miliarde ruble, sperând să atragă la realizarea lor și resurse din Fondul Bunăstării Naționale.
Dorind să sporească interesul întreprinzătorilor privați pentru obiective de importanță națională, guvernul federal a înaintat Dumei de Stat un proiect de lege privind „stimularea investițiilor de capital”, urmând ca aceasta să intre în vigoare la 1 ianuarie 2020. Legea prevede că, în cazul implicării în proiecte guvernamentale, investitorilor privați li se acordă garanții contractuale ferme și compensații pentru eventualitatea unor pierderi datorate înăspririi condițiilor de piață, măririi unor impozite, a tarifelor vamale, modificării condițiilor stipulate în proiectul de investiție ș.a. Intrând în parteneriat cu statul, investitorul privat poate semna un contract-angajament cu firma de stat cu care urmează să colaboreze, precizând suma pe care o investește și cerând partenerului îndeplinirea unor condiții precise. Contractul dă asociaților dreptul ca, în cazul nerespectării de către partener a condițiilor stipulate, să primească despăgubiri corespunzătoare.

În ultimul timp, numărul investitorilor interesați de proiecte guvernamentale este în creștere. Printre aceștia se află și oameni de afaceri din alte țări. Recent, reprezentanții companiei petrochimice naționale Sabic, din Arabia Saudită împreună cu Fondul de Investiții Directe din Rusia, au preluat 50 la sută din finanțările necesare construirii, în Siberia, a unei mari întreprinderi de producere a metanolului. Costul proiectului ar fi de 40-44 miliarde ruble, din care fiecare dintre cei doi parteneri și-a asumat jumătate (vezi „Kommersant”, nr. 187, din 14 octombrie 2019). Compania saudită Aramco intenționează și ea să colaboreze cu o întreprindere de stat rusă la construcția unei mari întreprinderi de producere a gazului lichefiat, în Siberia.

EM360 TALK: Dan Petre, Institutul Diplomatic Român

Economistul
-
0
EM360 TALK: Dan Petre, Institutul Diplomatic Român

În această ediție a EM360 TALK, Dan A. Petre, directorul Institutului Diplomatic Român, este față-n față, în studiourile EM360, cu Daniel Apostol și Adrian Măniuțiu. Mai mult decât o simplă discuție, facem previziuni, analizăm prezentul și prognozăm evenimentele și evoluțiile posibile și probabile din anul care urmează, 2020. Un dialog captivant despre România, despre Europa și despre lumea în care urmează să trăim din 2020 și mai departe.

EM360 TALK este rezultatul editorial al colaborării dintre realiazatorii Adi Măniuțiu și Daniel Apostol, sub forma unei co-producții EM360 / ECONOMISTUL

CLICK & SUBSCRIBE LA CANALUL EM360 de YOUTUBE

Turcia: o geopolitică activă și imprevizibilă într-o zonă dinamică și labilă

Corneliu Vlad
-
0
Turcia: o geopolitică activă și imprevizibilă într-o zonă dinamică și labilă

Aniversarea celor trei decenii care au trecut de la prăbușirea, la 9 noiembrie, a Zidului Berlinului, act simbolic pentru încheierea războiului rece, eveniment istoric celebrat și la summitul anual de la Londra al NATO, are loc într-un moment politic euroatlantic și internațional nu tocmai oportun pentru jubilație. NATO, cea mai puternică alianță politico-militară din istoria lumii, se află la o răscruce esențială.

Între 1989 și 2019, Europa strategică, după ce s-a euforizat cu prilejul dizolvării Tratatului de la Varșovia și al dezmembrării URSS, drept care a crezut, asemenea universitarului american Fukuyama, că asista la „sfârșitul istoriei”, se confruntă astăzi cu un risc de implozie a NATO. Este adevărat că destrămarea blocului estic a fost urmată de o extindere triumfală a alianței nord-atlantice spre est, dar în același timp în fața ei s-au ridicat noi sfidări, ca urmare a „acțiunilor ruse și americane”, după cum apreciază frust politologul francez Pierre Verluise, astfel încât viitorul NATO este tot mai insistent pus sub semnul întrebării.

Căci țărmurile Atlanticului au început să se îndepărteze tot mai mult între ele, președintele Trump a calificat Alianța drept „obsoletă”, fostul consilier al președintelui francez Mitterrand, Jacques Attali, a declarat, la 19 octombrie 2019, că „NATO e moartă (…), Turcia se retrage, nimeni nu reacționează și SUA nu fac nimic pentru a o împiedica”. Peste alte câteva zile, actualul președinte al Franței, Macron, accentua de la înălțimea funcției sale că NATO este „în moarte cerebrală”. În același timp, Rusia a creat Uniunea Economică Eurasiatică și, împreună cu China și alte state, Organizația de Cooperare de la Shanghai, Georgia și Ucraina, state postsovietice, au devenit focare de conflict incomode pentru Occident. Președintele Trump se ridică împotriva multilateralismului și cere aliaților europeni contribuție sporită la bugetul NATO, vest-europenii încep să considere SUA un aliat tot mai imprevizibil și mai nesigur (dacă nu chiar „neliniștitor” pentru unii), după care se gândesc tot mai mult la o apărare și strategie autonomă europeană, Marea Britanie iese sau nu iese din UE, iar Turcia produce o străpungere spectaculoasă, premieră în istoria Alianței, cumpărând sisteme de arme din Rusia.

În incintele NATO, Ankara pledează repetat pentru conlucrarea cu Moscova, dar din motive proprii, și alte state europene, în primul rând Franța, susțin reluarea dialogului cu Moscova. Washingtonul își retrage trupele din nordul Siriei, iar Rusia devine arbitrul și mediatorul incontestabil al crizei siriene și în general al situației din Orientul Mijlociu. UE și mai ales tandemul Berlin-Paris urmăresc cu descumpănire evoluțiile defavorabile lor fără a putea acționa cumva. „Mai sunt Statele Unite aliații noștri?”, se întreba comentatorul francez Jean Daspry în publicația “Les Crises”. “Încotro se îndreaptă Turcia?”, continua și Didier Billon, director adjunct al institutului francez IRIS. Întrebare care a rămas fără răspuns și după recenta vizită a președintelui Turciei, Erdogan, la Casa Albă.

Într-o analiză cuprinzătoare, Jean-Sylvestre Montgrenier, cercetător la Institutul Thomas More, constata că „nu există eveniment în bazinul Mării Negre, în Marele Orient Mijlociu sau în hinterlandul eurasiatic care, într-un fel sau altul, să nu implice Turcia”. Apreciere pe care am atestat-o personal, cu mult înainte, la mijlocul anilor 1990, când am fost invitat de MAE al Turciei și unde, timp de o săptămână, am fost primit zilnic la minister, unde mi s-a vorbit despre proiectele președintelui Turgut Ozal și premierului Suleiman Demirel în zonele geopolitice de interes special pentru Ankara: arealul pontic, zona Balcanilor, Caucazul, Asia Centrală postsovietică, Orientul Mijlociu, estul Mediteranei. Peste câțiva ani, un șef al diplomației de la Ankara avea să lanseze o formulă memorabilă: „Turcia are probleme zero cu vecinii”. Așa și era.

Între timp însă, situația din toate aceste zone s-a schimbat radical. NATO și-a întărit prezența în Marea Neagră prin aderarea României și a Bulgariei la Alianță, dar și Rusia, prin realipirea Crimeei, în Orientul Mijlociu au avut loc războaiele din Irak, agresiunile „statului islamic” și relansarea problemei kurde, urmate de noi regrupări și alianțe, între care, cea mai importantă, Rusia-Turcia-Iran. Au urmat intervențiile militare, iar apoi
dezangajarea treptată a Statelor Unite din regiune, relații tot mai strânse (dar și cu defecțiuni remediate prompt) între Moscova și Ankara, deteriorarea relațiilor turco-americane și ameliorarea lor treptată și precară sub administrația Trump, pericolul latent dar iminent al unor noi valuri de imigranți extraeuropeni pe continent (din taberele în care sunt instalați în Turcia).

Toate acestea confirmă, între altele, importanța geopolitică în creștere evidentă a Turciei în zonă, confirmând aprecierile făcute cu decenii în urmă de renumitul politolog american Zbigniew Brzezinski în cartea sa „Marele eșichier”, care numea Turcia „pivot politic de prim ordin” și „important actor geostrategic în regiunea Balcanilor eurasiatici” (cam improprie formulare – n.n.). „Pivot geopolitic” pentru că Turcia, cu a doua mare armată din NATO, este „santinela orientală a Alianței” pe flancul sudic și „important actor geostrategic” pentru că este „balconul septentrional care monitorizează lumea arabă”.

Politica de „putere globală” imaginată de președintele Erdogan vizează a face din Turcia o țară geopolitic multidirecțională, cu o poziție proprie, capabilă să dezvolte în același timp relații temeinice, motivate, și cu SUA/NATO, și cu Rusia, dar și relații de încredere și conlucrare cu alte puteri semnificative, de la China și Iran până la mult mai complicatele raporturi cu UE/Germania/Franța. Ankara nu intenționează să se retragă din NATO, cum se tem unii experți și politicieni occidentali, după cum nici Statele Unite nu iau în calcul o asemenea eventualitate, dar în același timp dezvoltă imaginativ relații reciproc benefice cu Rusia pe multiple planuri – politico-diplomatic, economic/energetic, militar etc. Ankara joacă ingenios și profitabil pe mai multe tablouri în același timp. „Turcia este un aliat capricios, dar un inamic imposibil” – observa resemnat un comentator vest-european, care lua în calcul atât nemulțumirile tenorilor UE față de politica Ankarei în probleme ca viitorul kurzilor, drepturile omului și situația critică a presei din Turcia, dar și „sabia lui Damocles” a imigranților care pot porni oricând în exod spre țărmurile Europei.

De altfel, și principalii parteneri internaționali ai Turciei, Washingtonul și Moscova, au de gestionat dileme importante în dialogul cu Ankara. SUA sunt nevoite să accepte livrarea de sisteme de apărare antirachetă S-400 Turciei de către Rusia, dar nu pot renunța la principalul lor aliat în flancul răsăritean al NATO, pe teritoriul căruia se află și câteva zeci de ogive nucleare americane la baza Incirlik. Rusia s-a abținut să condamne operațiunile militare ale Turciei în nordul Siriei, căci este preocupată de o eventuală revenire a combatanților caucazieni care desfășoară acțiuni împotriva forțelor „statului islamic”.

Comentam recent într-o publicație electronică faptul că Aliotmanul lumii de azi care este Alianța Atlantică se împiedică tot mai des nu de un ciot, ci de una dintre puterile regionale cele mai semnificative din partea noastră de lume: pivotul său principal în flancul estic, a doua mare armată din NATO și aspirantă (probabil) la propria armă nucleară. Statul care-și proiectează puterea în spațiul pontic, estul Mediteranei, zona Balcanilor, Caucaz, Orientul Mijlociu, Asia Centrală, un stat care dispune așadar de extensii de influență într-un areal care tinde să devină cu repeziciune una dintre cele mai sensibile, vulnerabile și riscante zone de confruntare și conflicte ale lumii. Turcia, căci ea este acest punct nodal, prezintă un interes tot mai pronunțat (pentru Rusia, China, Arabia Saudită, Iran, lumea arabă) și dă migrene geostrategice unor mari centre de putere (SUA, NATO, UE și mari puteri europene, Israel). Căci Turcia urcă vertiginos în topul problemelor acute ale lumii.

Intervenția militară a Turciei în nordul Siriei, retragerea trupelor SUA (dar care își mențin acolo ogive nucleare), livrarea de sisteme militare dar și acțiunile de mediere a Rusiei, perplexitatea NATO și a UE, noile coaliții perfectate sau în curs (Rusia-Turcia-Iran, Rusia-Arabia Saudită-Emiratele etc.) tind să facă inoperante sau caduce alianțele canonice, din timpul războiului rece, din zonă și nu numai. Dar, mult mai grav, pun sub semnul întrebării solidaritatea atlantică și euroatlantică, eficiența, viabilitatea și chiar rațiunea de a fi a NATO și UE, actualele relații Rusia-Occident, raportarea Europei la China, echilibrul și dezechilibrele din arealul arabo-musulman din Orientul Mijlociu și Caucaz.

America s-a retranșat într-o politică de nimeni știută și astfel imprevizibilă, Franța și Germania au poziții diferite și chiar contradictorii, Marea Britanie e blocată de propriile probleme interne, Iranul își reia programul nuclear, Rusia dezvoltă o nouă politică, dinamică, ingenioasă și cu rezultate în zonă, China se abține de la demersuri politice și militare dar își continuă tenace proiectul transcontinental Un Drum, o Centură.
Prilej de evaluare și clarificare pentru unii, de pregătire a unor noi mișcări pentru alții, de stupefacție și căutări mai mult sau mai puțin reușite pentru alții.


Un război rece care s-a încheiat (oare?) în coadă de pește, fără ceva de genul tratat de pace, ci doar cu înțelegeri pe sub masă sau pe șervețele de masă, mai precis fără acorduri care să armonizeze interesele rezonabile și legitime ale protagoniștilor (fie ei „învingători” sau „învinși”). Război câștigat sau pierdut numai pe fronturile de luptă, dar urmat de o pace care nu s-a încheiat decât eventual precar și ambiguu, cum nu trebuie, adică așa cum s-a întâmplat și după primul, și după al doilea război mondial. Acest război rece, sui generis, chiar dacă nu s-a soldat cu milioane și milioane de morți, nu este mai puțin dezastruos pentru securitatea și liniștea lumii.

 

CEC Bank, o bancă cu o istorie bogată

Economistul
-
0
CEC Bank, o bancă cu o istorie bogată

În anul 1864, domnitorul Alexandru Ioan Cuza decidea să facă ordine în finanțele țării și, prin decret domnesc, înființa Cassa de Depuneri și Consemnațiuni (CDC), strămoșul actualului CEC. Banca desfășura operațiuni similare trezoreriei statului.
Sarcina tipăririi biletelor ipotecare și a controlului tuturor operațiunilor legate de emisiunea lor a fost, în 1877, încredințată Casei de Depuneri și Consemnațiuni. Realizatorul desenelor de pe biletele ipotecare a fost pictorul Nicolae Grigorescu.

Regele Carol I, ca fondator al primei case de economii naționale, a participat personal la deschiderea primului ghișeu al instituției, la 1 aprilie 1881. Carol I a semnat „manu propria” prima cerere de libret, devenind primul depunător și deținător al unui libret de economii românesc. În libret a fost înscrisă suma de 300 de lei, maximum de depunere dintr-o dată în acea vreme.

În 8 iunie 1897 a fost pusă piatra de temelie a Palatului CEC, în prezența Regelui Carol I și a Reginei Elisabeta, dar și a membrilor guvernului Sturza, printre care Ion C. Brătianu și G. Cantacuzino. Planurile clădirii au fost elaborate de arhitectul Paul Gottereau, iar de construcția propriu-zisă s-a ocupat arhitectul Ion Socolescu.

Între anii 1907 și 1909, Spiru Haret, marele reformator al școlii românești, a încurajat organizarea în școlile românești a caselor de economii școlare.
Nesiguranța care domina în țară în perioada 1917-1918 a dus la retragerea administrației țării la Iași și a determinat strămutarea tezaurului Băncii Naționale a României, al Casei de Depuneri, Consemnațiuni și Economie și al altor instituții publice și particulare la Moscova. Casetele au fost depuse în Palatul Armurilor din Kremlin, într-un compartiment de rezervă al sucursalei Băncii de Stat din Moscova.

Separația Casei de Economie de corpul Casei de Depuneri, Consemnațiuni și Economii a avut loc în 1930. Noul proiect de lege organiza Casa de Economie după modelul caselor de economii poștale din Europa, unde funcționau încă din a doua jumătate a secolului XIX.
Titulatura Casei Generale de Economii s-a schimbat în Casa Națională de Economii și Cecuri Poștale (abreviat CEC, de la Casa – Economii – Cecuri).
Începând cu anul 1937, banca a câștigat o experiență bogată în organizarea Zilei Mondiale a Economiei. De exemplu, la 31 octombrie 1937 a fost inaugurată o frumoasă tradiție – libretul cadou pentru nou-născuți.
Casa Națională de Economii și Cecuri Poștale a dăruit copiilor din municipiile București și Cluj născuți în această zi câte un libret de economie cu o depunere de 100 de lei. În anul următor, Consiliul Superior al Economiei a decis să extindă, tot de Ziua Mondială a Economiei, această formulă de promovare a economisirii pentru toți născuții din 31 octombrie din cele 10 capitale de ținuturi.

Știați că:
Dobânda era fixată la 5%, iar termenul dobânzilor curgea după 61 de zile de la data depunerilor. Restituirile se făceau în cel mult 30 zile de la data cererii de retragere a banilor.
Restituirea depunerilor voluntare se făcea în baza titlului respectiv, fără nicio altă formalitate.

Pentru a populariza în rândul populației spiritul economisirii, Casa Națională de Economii și Cecuri Poștale a organizat conferințe la principalele întreprinderi din București și în școli, unde s-au distribuit buletinul educativ, pușculița muncitorului în 100.000 de exemplare, 30.000 de orare, 14.000 de caiete și 15.000 de sugative, precum și manualul „Probleme de economie”, tipărit în 50.000 de exemplare pentru școlile primare.

La 15 martie 1939, izbucnirea crizei cehoslovace a răsturnat brusc evoluția depunerilor, sub influența zvonurilor de mobilizare și război. Punctul culminant al crizei a fost atins la 22 martie, când într-o singură zi depunerile au scăzut cu 172 de milioane de lei. În această zi au fost înregistrate 3.713 operațiuni de restituire la ghișeele Casieriei Centrale, ceea ce însemna 619 operațiuni pe oră. În medie, un casier servea un depunător în doar un minut și patru secunde.
Până la 1 noiembrie 1939, Cassa de Depuneri a fost administrată pe temeiul legii din 1864 și dacă direcțiunea Cassei nu ar fi înțeles s-o adapteze la nevoile actuale, activitatea Cassei ar fi fost cu mult stânjenită.
Casa Națională de Economii și Cecuri Poștale a devenit, la începutul anilor ’40, cea mai mare bancă de depozite a sistemului bancar românesc. În acest an, banca a înființat case de economii muncitorești în cadrul unor societăți comerciale și mari întreprinderi, precum Malaxa – secția Knor, Arsenalul Armatei, Rudolf Schmidt, Casa Mercur, Pirotehnia Armatei, Cehoslovaca, Unirea sau Phoenix.

Casa Națională de Economii și Cecuri Poștale a lansat, în 1946, un nou produs bancar, carnetul contului de cec la purtător. Clientela avea astfel posibilitatea ca, prin ordine permanente, să poată participa la operațiunile Loteriei de Stat, printr-un oficiu deschis în cadrul serviciului de conturi curente de cecuri poștale al băncii.
Una dintre acțiunile cele mai importante ale anilor 1945 și 1946 a fost aceea a obținerii de către funcționari a dreptului de a contracta credite de la bancă pentru achiziționarea de locuințe proprii.
Principala categorie de depunători, în 1947, era alcătuită din elevi, numărul depunătorilor elevi crescând de la 86.400 în 1938 la 271.823 în 1945 și la 312.600 la 15 august 1947. Dacă în 1938 elevii reprezentau aproape 27% din numărul total al depunătorilor, în 1947 au ajuns să reprezinte peste 43%. Creșterea numărului de depunători în rândurile elevilor se datora campaniei intense de promovare a economisirii în școli.
Începând cu anul 1949, instituția a cunoscut o dezvoltare explozivă a rețelei teritoriale. Casa de Economii, Cecuri și Consemnațiuni a înființat 409 unități, dintre care 63 de sucursale, 38 de agenții cu local propriu, 308 agenții fără local propriu, dar care lucrau pe lângă agențiile Băncii de Stat și 2.100 de ghișee.

Casa de Economii și Consemnațiuni, ca și populația de altfel au fost grav afectate în urma aplicării reformei bănești din 1952. Prin raporturile de preschimbare stabilite, de 20 de lei vechi la 1 leu nou, disponibilitățile în numerar și economiile populației la Casa de Economii și Consemnațiuni au fost reduse în mod substanțial.
1970 este anul în care s-a făcut trecerea la etapa de consolidare și maximă dezvoltare a băncii, când efectele produse de procesele de reorganizare de la sfârșitul anilor ’40 și ’50 și ale reformelor bănești, cu influență negativă în procesul economisirii și în mentalul colectiv, au fost definitiv eliminate.
Anul 1981 înregistrează un eveniment important – aplicarea în totalitate a principiului autofinanțării în activitatea Casei de Economii și Consemnațiuni.

Prin Legea nr. 250 publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 516 din 30 decembrie 1998, Casa de Economii și Consemnațiuni a devenit persoană juridică de drept privat și i s-au adus modificări însemnate în privința obiectului de activitate.
În perioada următoare, Casa de Economii și Consemnațiuni a început activitatea de creditare a persoanelor juridice, prin acordarea de credite în baza programului KFW, iar în ultimul trimestru al anului 1999 a acordat întreprinderilor mici și mijlocii credite din resurse proprii și în baza programului PHARE RO 9711. De asemenea, la sfârșitul anului 2001 a început și creditarea autorităților administrației publice locale.
Începând cu 1999, Casa de Economii și Consemnațiuni este membră a Society for Worldwide Interbank Financial Telecommunication – SWIFT. În acest an, CEC avea 7 milioane de clienți și gestiona circa 11.000 de miliarde de lei vechi, adică aproape o treime din economiile depuse la bănci de populație.

În 1930, din inițiativa Institutului Economic Românesc, sărbătorirea anuală a Zilei Mondiale a Economiei – 31 octombrie – intră și în tradiția țării noastre. Casa Generală de Economii a oferit, în primul an al sărbătoririi evenimentului, premii pentru conducătorii a 160 de case de economii școlare din București în valoare de 78.303 de lei.

În cursul anului 2008, în acord cu strategia de dezvoltare, banca a demarat un amplu proces de rebranding, care a însemnat, pe lângă lansarea noului brand, CEC Bank, și transformarea ghișeului CEC într-o unitate bancară modernă, oameni instruiți mai bine, sedii atrăgătoare și confortabile, un portofoliu nou de servicii și produse.
În prezent, CEC Bank se regăsește în grupul băncilor de elită din România, fiind o bancă comercială universală și competitivă. Clienții băncii au la dispoziție peste 1.000 de unități teritoriale, din care circa 500 sunt amplasate în mediul rural. Conform misiunii asumate, în perioada viitoare banca va susține cu precădere IMM-urile, agricultura și populația. Obiectivul declarat al CEC Bank este de a ajunge în top 5 bănci din România, atât prin creștere organică, cât și prin demararea unei noi etape în procesul de dezvoltare, bazată pe schimbarea modalităților de procesare, dezvoltarea sistemelor tehnologice și digitalizare.

Imagine „Monitorul Oficial” 1864; ©CEC Bank
Imagine „Monitorul Oficial” 1864; ©CEC Bank
Libret emis de casă în 1885; ©CEC Bank
Libret emis de casă în 1885; ©CEC Bank
©CEC Bank
©CEC Bank
©CEC Bank
Articol apărut în presă despre punerea pietrei fundamentale a palatului, 1897; ©CEC Bank
Primul palat al casei, construit în 1875 ©CEC Bank

Piețe la noi maxime istorice. De ce și pentru cât timp?

A. Pissarides Christopher
-
0
Piețe la noi maxime istorice. De ce și pentru cât timp?

de Ionescu Vlad-Mircea, administrator de risc

În ultimii ani ne-am obișnuit, în special în cazul piețelor americane, dar nu numai, să vedem titluri și știri care ne anunță noi niveluri de maxim istoric la care au ajuns piețele bursiere. Recent, principalul indice american, S&P 500, a atins un nou astfel de maxim, închizând săptămâna trecută la o valoare de peste 3.060. Pentru a pune în perspectivă această valoare și a ne forma o idee despre evoluția de-a lungul perioadelor îndelungate de timp, propun să vedem următorul grafic, cu o scară logaritmică a valorilor pe care indicele le-a luat din 1960 până în zilele noastre, iar apoi să încercăm să ne explicăm acest trend general și pe cel al ultimei decade, în special.
Acest trend general de puternică creștere pe termen lung se datorează în primul rând performanței mediului economic și de business american, caracterizat de un număr din ce în ce mai mare de companii competitive, ce aduc multă valoare adăugată, reinvestesc capitaluri semnificative, inovează și se dezvoltă permanent. Atât timp cât societatea va continua să avanseze, să inoveze și să se dezvolte, în primul rând prin aportul companiilor, valorile acestora, deci și ale acțiunilor și a indicilor bursieri, vor menține același trend pozitiv pe termen lung.


Însă aceasta este numai o parte a poveștii din spatele acestei evoluții. Mai există un factor extrem de important care influențează prețurile acțiunilor, ale activelor financiare și ale majorității claselor de active în general. Acest factor este politica monetară a unui stat, cu instrument și pârghie principală dobânda de politică monetară, sau, mai simplu, costul banilor dintr-o economie. Dobânda din economie funcționează pentru prețurile activelor ca gravitația din fizică pentru corpuri. Acționând nevăzut însă puternic, un nivel ridicat al dobânzilor „trage în jos” prețurile activelor, în timp ce un nivel scăzut sau chiar negativ în unele cazuri al dobânzilor lasă prețurile să plutească și să se înalțe, uneori spre niveluri stratosferice.

Este logic și firesc ca lucrurile să funcționeze astfel. Atunci când dobânzile sunt mari, actorii economici preferă să țină mare parte din dețineri în lichidități cu randamente bune și riscuri reduse, neavând motivația de a căuta și investi în active mai riscante, ca atare cererea și prețurile acestora sunt reduse. Atunci când dobânzile sunt mici, lichiditățile au randamente nesemnificative, poate chiar real negative, iar actorii economici se văd nevoiți să caute oportunități generatoare de randament în active mai riscante, iar cererea și prețurile acestora devin mari. În plus, dobânzile fiind mici, există și motivația de a împrumuta capital ieftin pentru a fi investit la randamente superioare dobânzii de finanțare, astfel încât să se genereze profituri suplimentare, fără a pune în joc capital propriu. Bineînțeles că asta duce la o creștere și mai mare a cererii pentru active investiționale și a prețurilor acestora.


După cum știm, mediul economic actual, la nivel cvasiglobal, nu doar american, este caracterizat de dobânzi extrem de scăzute, ba chiar în unele cazuri nule sau negative, datorate politicilor monetare stimulative ale băncilor centrale care au fost desfășurate pe parcursul acestui deceniu ce a urmat crizei din 2008-2009 și care nu par să se încheie prea curând. Acestea au facilitat puternic evoluția pozitivă a acțiunilor și a activelor investiționale în general.


Cât timp va mai continua acest trend, până la o corecție viitoare semnificativă care inevitabil va veni, nimeni nu poate ști cu precizie. Însă ceea ce va declanșa acea viitoare corecție va fi probabil fie apariția inflației, ceea ce va forța băncile centrale să crească dobânzile, fie, mai degrabă, apariția recesiunii, ceea ce va face ca veniturile generate de active investiționale și companii să scadă, iar prețurile de tranzacționare ale acestora să se corecteze corespunzător.


După cum spuneam însă, momentul exact la care un scenariu de acest fel se va produce este cvasiimposibil de anticipat, motiv pentru care majoritatea investitorilor nici nu ar trebui să încerce s-o facă. O soluție mult mai facilă și la îndemâna lor este ceea ce la americani se numește „dollar cost averaging”, însă în funcție de zona geografică putem adapta denumirea la „euro cost averaging” sau, de ce nu, „RON cost averaging”. Acestă strategie presupune pur și simplu investirea unor sume fixe nominal la intervale regulate de timp, eventual indexate cu rata inflației, astfel încât atunci când prețurile activelor sunt ridicate, cantitatea achiziționată a acestora să fie redusă, iar când prețurile activelor sunt scăzute, cantitatea achiziționată să fie mai mare, iar astfel media prețurilor la care achizițiile se realizează să fie cât mai apropiată de valoarea justă.

 

Cifre (deloc) seci

Economistul
-
0
Cifre (deloc) seci
Illustration © Freepik.com

2.000 de companii pentru libertate economică

Economistul
-
0
2.000 de companii pentru libertate economică

„Hiperreglementarea pleacă de la ideea că oamenii sunt lemingi”

„Oamenii de afaceri nu trebuie să fie încurcați de suprareglementare, care nu ajută pe nimeni. Reglementarea trebuie să fie simplă și corectă”, a declarat Sorin Lazăr, președintele Comisiei de buget, finanțe și bănci din camera Deputaților, iar Cristian Păun, profesor la Academia de Studii Economice, a completat: „Între sărăcie și libertate economică există o inversă proporționalitate. Poți să scazi sărăcia prin mai multă libertate economică. Acesta este de fapt panaceul sărăciei!”. Declarațiile au fost făcute la lansarea Coaliției pentru Libertatea Comerțului și a Comunicării (CLCC), care a avut loc recent, la Parlament, în parteneriat cu Comisia pentru buget, finanțe și bănci a Camerei Deputaților. Coaliția reunește aproape 2.000 de agenți economici, cu o cifră cumulată de afaceri de circa 50 miliarde de lei și un total de peste 36.000 de angajați. CLCC devine astfel cea mai mare coaliție de afaceri din România. 

„Reglementarea pleacă de la ideea că oamenii sunt lemingi, lipsiți de educație, nu știu ce fac și au nevoie de un tătuc care să-i lumineze”, crede profesorul Cristian Păun. „Doar libertatea economică pune în valoare avantajele competitive ale unei națiuni. Dacă alte țări suprareglementează, nu trebuie să fim și noi la fel. Ar trebui să fim mai inteligenți, pentru că nu suntem într-o situație care să ne permită să ne jucăm cu economia, cum o fac alții”, a punctat economistul.

De altfel, CLCC a apărut tocmai ca urmare a inițiativelor legislative de reglementare excesivă a anumitor sectoare economice, fără argumente și fără consultări ale mediului de afaceri. Un exemplu recent este proiectul de suprareglementare în domeniul tutunului care prevede, printre altele, interzicerea expunerii produselor din tutun în cele peste 70.000 de magazine din România care comercializează țigarete. Limitarea comerțului cu produse din tutun și ascunderea pachetelor sub tejghea vor determina reducerea cifrei de afaceri și a profitului magazinelor și producătorilor, creșterea cheltuielilor și pierderea de locuri de muncă și va alimenta piața neagră.

Un studiu apărut în 2018, la care s-a referit Cristian Păun, arată că între sărăcie și libertate economică există o proporționalitate inversă. „Să dăm mai multă libertate economică, nu să înglodăm viața oamenilor cu hiperreglementări. Pentru că, dacă facem asta, vom rămâne săraci multă vreme. ”

„În elaborarea politicilor publice, decidenții politici trebuie să ia în considerare toate opiniile și datele disponibile, inclusiv expertiza agenților economici. CLCC susține accesul liber la produsele legale, a căror calitate este garantată de identitatea de marcă și de reputația companiilor membre ale Coaliției”, a declarat la rândul său Constantin Rudnițchi, director executiv al Coaliției pentru Libertatea Comerțului și a Comunicării.  

Produsele periculoase, închise în cutii

  CLCC cuprinde companii din FMCG, industria ospitalitații, distribuitori en gros, retaileri, mici comercianți, agenții de publicitate și comunicare, ONG-uri, asociații profesionale. Cu toții sunt afectați de multitudinea de reguli, norme, prevederi din legislația națională, suprapuse peste reglementările europene obligatorii, la care se adaugă și cele stabilite de consiliile locale. Feliciu Paraschiv, vicepreședinte al Asociației

Naționale a Comercianților Mici și Mijlocii din România (ANCMMR) și deținător al unei rețele de supermarketuri în județul Vrancea, se confruntă cu excesul de reglementare în fiecare zi. „De exemplu, suntem obligați să facem teste periodice ale apei de la robinet. Avem un contract cu un furnizor de apă care se obligă să ne livreze apă potabilă, la standarde de calitate obligatorii. Dar trebuie să facem teste periodice, deși nu furnizăm noi apa. În domeniul sanitar-veterinar, dintr-un exces de zel al intrepretării legilor europene, noi suntem mai catolici decât Papa. S-au interzis tocătoarele de lemn, cu toate că s-au făcut probe și teste pe tocătoare de lemn și de plastic. În Franța, se toacă pe tocător de lemn fără nicio problemă, pentru că dezvoltă mult mai puțini agenți patogeni. Alt exemplu: conform Legii 249/2015 referitoare la gestionarea ambalajelor, operatorii economici care comercializează produse ambalabile sunt obligați să primească ambalaje returnabile sau să returneze contravaloarea. Sunt peste 10.000 de feluri de ambalaje returnabile pe piață. Cum aplicăm noi legea? Le primim spălate sau nu? Dacă sunt spălate, nu mai știm unde să le trimitem – nu se mai identifică codul de bare. Dacă am patru borcane de muștar de la un producător din străinătate, trebuie să le trimit acolo. Nu avem nici spații mari la dispoziție ca să depozităm atâtea ambalaje. Ar fi trebuit să fie prevăzute centre de achiziții. Legea a fost modificată de șase ori! Doar în 2019 de două ori!”, a povestit Feliciu Paraschiv.

Antreprenorul s-a confruntat și cu problema obținerii avizelor locale: „Dacă stai la casă, nu poți să-ți pui număr la poartă cu două șuruburi, fără autorizație de construire. Ca să scoatem un contor afară, am avut nevoie de autorizare de construcție, pentru montarea pe fațada din spate. Am luat acceptul de la 50 la sută plus unu dintre locatarii blocului – 84 de apartamente, plus avize de la gaze, mediu, ISU, Poliție, 15 avize în total. Vrem să deschidem un magazin și ne chinuim de șase luni să amplasăm o firmă luminoasă. N-am reușit nici acum să scoatem toate hârtiile”. În opinia vicepreședintelui ANCMMR, ar trebui întocmit un singur dosar către primărie, iar primăria să-l distribuie către diversele direcții pentru obținerea avizelor. Feliciu Paraschiv s-a referit și la propunerea legislativă care prevede interzicerea expunerii produselor de tutun. „Nu s-a gândit nimeni ce înseamnă asta pentru noi, cât ne costă să facem niște cutii în fiecare magazin în care să punem țigările. Noi am făcut socoteala, peste 50 de milioane de euro. Asta după ce am trecut prin schimbarea caselor de marcat de patru ori… Potrivit ultimelor suprareglementări, datele ar trebui să fie online, dar nu sunt online și transmit datele tot la finalul lunii. Am avut o mulțime de costuri și de bătăi de cap, pentru că nu e ușor să le fiscalizezi pe cele noi și să le defiscalizezi pe cele vechi. Referitor la tutun, în afară de scăderea traficului din magazine, se îngrădește libertatea de exprimare a unui brand și libertatea clientului de a alege. După cutiile cu țigări, înseamnă că vom face niște cutii și pentru alcool. Urmează apoi să închidem și zahărul în cutii, apoi sucurile acidulate. Să facem o cutie și pentru burgeri și pentru fiecare produs nesănătos. Ce va mai rămâne în rafturi?”, a întrebat retoric Feliciu Paraschiv.  

„Ne apărăm de hiperreglementare prin comunicare”

Cum ne apărăm de excesul de reglementare? Prin dialog și comunicare, atâta timp cât este permis. Puțini știu că în momentul de față sunt industrii pentru care se pune problema excluderii de la consultări publice și a stigmatizării celor care lucrează în respectivele domenii: mai întâi tutunul, apoi companiile de petrol și gaze, după care urmează și alte industrii „nesănătoase” sau ”poluante” – producătorii de dulciuri, băuturi carbogazoase, carne roșie, mezeluri, foie-gras, automobile, plante agricole care reduc stratul de ozon ș.a.m.d.

Coaliția pentru Libertatea Comerțului și a Comunicării, CLCC
2.000 de agenți economici
50 miliarde lei cifră de afaceri cumulată
36.000 angajați

„Peste 700 de legi au intrat în vigoare în 2015. Peste 500 de legi, în 2016. Peste 300 de legi, în 2017. Nimeni nu are capacitatea de a urmări schimbările într-o asemenea viteză de reglementare. Ne apărăm de hiperreglementare prin mai multă comunicare, încercând să-i ajutăm pe decidenții publici, pe politicieni, să înțeleagă și să caute soluțiile reale. Când statul reușește să-și responsabilizeze cetățenii prin investiții în educație, înseamnă că am găsit aceste soluții reale. O națiune devine competitivă atunci când are cetățeni inteligenți și nu când îi tratează ca pe bebeluși”, a subliniat Andreea Paul Vass, președintele Inițiativei pentru Competitivitate.

Conform INACO, Olanda și Germania se regăsesc în top 10 al celor mai competitive state ale lumii, având în același timp un indice foarte scăzut al gradului de reglementare al produselor considerate nesănătoase. Germania are cele mai laxe reguli din UE cu privire la aceste produse, iar în raportul global de profit este cea mai competitivă economie din UE și are unul dintre cele mai reduse grade de consum de tutun dintre statele membre. În România, gradul de reglementare în aceste sectoare „nesănătoase” este de circa două ori mai mare decât în Germania. E varianta corectă? „Există o corelație directă între indicele libertății economice și competitivitatea economică. Competitivitate înseamnă mai mult decât a nu fi sărac. Înseamnă a da calitate vieții cetățenilor. România are o economie mică, reprezentăm sub 0,4% din PIB-ul global, ceea ce ne obligă să fim liberi comercial, liberi economic și competitivi”, a adăugat președinta INACO.

Predictibilitatea, principiul de bază al fiscalității

„Libertatea de a alege în materie de fiscalitate trebuie tradusă în competitivitate, în educație și în creșterea gradului de conformare voluntară. Când vom avea un mediu fiscal funcțional, predictibil, cu legea clară, ușor de interpretat, și cu o administrare fiscală care nu pune jugul pe contribuabil, ci îl ajută să se dezvolte, atunci România va deveni competitivă”,  a punctat Ruxandra Jianu, partener al Biriș Goran Consulting.
Codul fiscal ar trebui să nu poată fi schimbat decât prin lege, publicată cu cel puțin șase luni înainte de sfârșitul anului, și să prevadă modificări doar de la 1 ianuarie următorul an. Un principiu generos,  implementabil de la 1 ianuarie 2004, când a intrat în vigoare primul cod fiscal al României, dar care nu a fost respectat niciodată. Anul 2018 a început cu Ordonanța 79 privind transferul contribuțiilor și alte modificări și s-a terminat cu Ordonanța 114. Între aceste două momente, potrivit consultantului fiscal, au mai fost circa 200 de modificări ale articolelor din Codul fiscal, nu prin 200 de legi, ci printr-un grup de legi care au modificat o serie de articole. „Ordonanța 79 și Ordonanța 114 ar fi avut nevoie de o întreagă dezbatere, de luni de zile de consultare publică, pentru că schimbă total modalitatea de a așeza contribuțiile sociale sau de a suprataxa anumite sectoare majore din economia românească. Sunt schimbări care nu se pot face peste noapte!”, a precizat Ruxandra Jianu.

Referitor la colectare, consultantul a subliniat că veniturile fiscale ale României sunt la recorduri minime, din punctul de vedere al ponderii în PIB, sub media UE. „Îmbunătățirea colectării se face nu prin controale, ci prin informatizare. În acest sens a fost implementată ordonanța privind casele de marcat cu memorie electronică. Mediul de afaceri și-a făcut treaba, are casele de marcat, dar nu avem încă achizițiile de soft. Atâta timp cât datele nu sunt preluate în timp real, ci tot după declarațiile de pe 20 ale lunii următoare, degeaba avem memorie electronică. Scopul acestui jurnal fiscal era ca autoritatea să vadă, la fiecare închidere de zi, tranzacțiile în flux continuu de informații. Facturarea electronică, dosarul fiscal electronic sunt instrumente pe care țările din jurul nostru – Croația, Polonia, Ungaria, Cehia – le-au implementat. Sunt investiții pe care se bazează o viață normală”, a mai spus Ruxandra Jianu.

Turismul românesc cere voință politică pentru dezvoltare

Burcea Alin
-
0
Turismul românesc cere voință politică pentru dezvoltare

Târgul Național de Turism are în fiecare an câte două ediții: cea de început de an (februarie) și cea de sfârșit de an (noiembrie). Ediția din noiembrie este cea în care, de obicei, se lansează noutățile pentru anul care vine dar și pentru sezonul de sărbători de iarnă, Crăciun, revelion etc. Dominanți la TNT sunt marii tour operatori, care vând cu precădere oferte externe, cu cele mai mari reduceri de early booking. Pe locul întâi rămâne Turcia, nu numai Antalya, ci și Bodrumul. Bodrumul a crescut foarte mult în ultimii ani, sunt chartere și din București, și din Cluj. Hotelierii din Antalya au venit cu reduceri, ca în fiecare an, deși nu la fel de mari, iar Antalya merge bine, deși tarifele au mai crescut. Există și un charter pe Alanya, din București, în principal pentru stațiunile Alanya și Side, în care s-a construit mult în ultimii ani.


Urcă puternic Egiptul – cred că vor fi 20 de avioane spre Hurghada și Sharm, din toată România, în anul 2020. La fel și Tunisia, deși ceva mai puține zboruri. Către Spania se zboară din București, Cluj, Timișoara, Iași, în general pe Blue Air și Wizz Air.


Ce noutăți au apărut la TNT noiembrie 2019? S-a lansat primul charter către Antalya din Constanța, precum și chartere către Creta din Oradea și Târgu-Mureș. Am văzut plecări săptămânale către Mauritius, Maldive, Seychelles, Oman, Bali. În noiembrie și decembrie se zboară către Hurghada și Sharm și către Dubai.
Sunt foarte multe circuite interesante, în toată lumea. Laponia, țara lui Moș Crăciun, se bucură de un charter în perioada 22-26 decembrie, cu compania Tarom.


Oferte din țară – câteva stațiuni balneo, stațiuni și hoteluri de munte. Doar câteva hoteluri de pe litoralul românesc, care practic nu prea are nevoie de promovare, mai ales dacă se păstrează voucherele de vacanță.
Ministrul economiei a promis că aceste vouchere vor fi păstrate, dar trebuie să așteptăm decizia finală: deficitul este de aproape 4% și, după părerea mea, există probabilitatea ca ele să fie totuși anulate o anumită perioadă. I-am solicitat ministrului, la vizita sa prin târg, să avem și noi, agențiile, același TVA ca la hoteluri, de 5%, față de 19% cât plătim în prezent. Dacă ministrul dorește cu adevărat să crească numărul turiștilor străini în România, trebuie să se apuce de treabă! Dacă nu, vom duce în continuare români în străinătate!


Au fost creșteri de vânzări la principalii tour operatori – peste 15%, deci se zărește un an 2020 bun pentru turism!
Ar fi trebuit să fie ceva mai mulți expozanți – era deschis doar un pavilion, trebuie ca ANAT să se concentreze pe această temă, poate alegerile din februarie vor aduce o notă de prospețime.
Sperăm într-o mai bună organizare la nivelul ministerului și mai sperăm că va exista și voință și decizie politică să schimbăm lucrurile în mai bine! n

Contagiunea din mediul de afaceri

Iancu Guda
-
0
Contagiunea din mediul de afaceri

În articolele anterioare mi-am concentrat atenția asupra pierderii independenței financiare de către companiile active în România, concluziile fiind sintetizate în tabelul A.
În acest articol mi-am propus să analizez evoluția creditului comercial din România, deoarece extinderea termenului de colectare a creanțelor reprezintă una din marile probleme ale companiilor active în țara noastră (mai ales a celor mici).
Legile care guvernează finanțele corporative indică faptul că următoarele situații extreme în ceea ce privește creditul comercial ar trebui să fie întâlnite cu caracter excepțional:

  • un furnizor nu ar trebui să se aștepte la o margine de profitabilitate ridicată și expunere mică (încasare în avans sau la momentul livrării) atunci când vinde unui client cu risc foarte mic. Acesta din urmă, datorită situației financiare solide, va solicita un preț foarte bun, deoarece plătește anticipat și poate obține foarte multe oferte competitive din piață. Conform unui studiu publicat de Coface (singurul furnizor de servicii integrate în managementul riscului de credit din România și una dintre cele mai importante companii în acest domeniu la nivel global), doar 25% din firmele active în România prezintă un risc redus de insolvență în anul 2018. Orice furnizor care se va adresa doar acestui segment probabil că va dezvolta o afacere mică (plaja de clienți potențiali este foarte redusă) și foarte puțin profitabilă (din cauza puterii de negociere foarte mari din partea clienților);
  • un furnizor nu se poate dezvolta sustenabil (formulez astfel pentru a fi diplomat… În realitate, este cu jumătate de picior în faliment) dacă lucrează doar cu clienți riscanți, cu o margine de profitabilitate scăzută și expunere comercială ridicată (limite de credit mari și termene de plată extinse).

Vorba unui prieten, acel furnizor joacă „Minesweeper cu ochii închiși” (Minesweeper este un joc al cărui obiectiv este curățarea unei planșe rectangulare cu mine ascunse, fără ca acestea să fie detonate, folosind indiciile privind bombele aflate în vecinătate). Exact ca în acest joc, indiciile oferite de mediul de afaceri sunt investiția inițială în client (expunerea asumată), fluxurile nete de numerar operațional estimate pentru viitor (așteptările comerciale) și riscul clientului (riscul asumat prin probabilitatea de insolvență a clientului, respectiv rata de actualizare a fluxurilor de numerar estimate în viitor). Depinde de profilul de risc al fiecărui furnizor dacă dorește să joace acest joc „legat la ochi” sau să își asume riscuri calculate.


Și, totuși, suntem în România, țara tuturor posibilităților! Nu întâmplător, cele două extreme descrise anterior nu sunt izolate. Dimpotrivă, le-am regăsit cu frecvență ridicată în mediul de afaceri:

  • pe de o parte, clienți cu risc foarte mic (companii românești cu situații financiare foarte bune) au o putere de negociere foarte mică în fața marilor corporații multinaționale care fac afaceri în România sau exportă în țara noastră. Sectorul produselor farmaceutice, produsele chimice și agricole, industria alimentară sau auto sunt doar câteva exemple în acest sens;
  • pe de altă parte, observ multe companii dispuse să lucreze în condiții foarte avantajoase (prețuri bune și termene de plată extinse) cu o plajă foarte extinsă de clienți riscanți. Motivele sunt:
    • dorința de creștere a cotei de piață, deci o dezvoltare comercială agresivă;
    • concurență foarte agresivă între companii (dacă un furnizor nu oferă condiții comerciale avantajoase, se va găsi un alt furnizor care să „strice piața”);
    • piața B2B este limitată, în condițiile în care România înregistrează doar 26 de companii la 1.000 de locuitori (cel mai scăzut nivel din regiune, respectiv Europa Centrală și de Est) și cel mai amplu proces al regenerării distructive: nivelul maxim de insolvențe la 1.000 de companii active (respectiv 4%, de patru ori peste media regională), numărul minim de reorganizări cu succes din procedura insolvenței (doar 5% dintre companiile insolvente depun un plan în vederea reorganizării și doar jumătate dintre acestea reușesc).

Astfel, relațiile de afaceri s-au dezvoltat foarte mult pe încredere și instinct, cu o viteză amețitoare pentru riscurile din piață, fără ca acestea să fie înțelese proactiv, ci gestionate reactiv atunci când s-au materializat. În acest context, termenul mediu de încasare a creanțelor a crescut semnificativ de la momentul impactului crizei financiare până în prezent, deoarece creanțele au crescut mai accelerat decât veniturile. Conform cifrelor ilustrate în tabelul următor, cel mai mult au avut de suferit companiile mici, a căror putere de negociere cu furnizorii și clienții este mai redusă prin comparație cu firmele mari.

Pe fondul ratei creditelor neperformante din ce în ce mai ridicate din perioada 2009–2013 (vezi tabelul 3), sub presiunea provizioanelor în creștere și a retragerilor liniilor de finanțare de la băncile-mamă, sectorul bancar și-a redus gradual expunerea asupra finanțării companiilor care activau pe plan autohton. Acestea din urmă au fost supuse unui dublu șoc, respectiv: l presiunea din ce în ce mai mare a rambursării creditelor către bănci; l scăderea veniturilor pe fondul contracției cererii, în condițiile reducerii masive a creditării. Astfel, începând cu anul 2008, companiile au fost din ce în ce mai orientate către finanțarea prin extinderea termenelor de încasare și plată în relațiile comerciale cu partenerii de afaceri. În acest context, companiile au jucat progresiv un rol din ce în ce mai semnificativ de „bănci comerciale” pentru clienții acestora, fiind constrânse să accepte termene de încasare extinse. Pe fondul acestor modificări structurale din economie, efectul de contagiune și propagare a unor șocuri negative este mult mai rapid în prezent. Cifrele din tabelul 2 confirmă aportul major al creditului comercial în finanțarea firmelor românești, valoarea acestuia la finalul anului 2018 fiind de 3,4 ori mai mare comparativ cu cea a creditului bancar.

1...1.6251.6261.627...1.955Pagina 1.626 din 1.955