În precedentele trei articole am analizat evoluția tuturor companiilor active în România din perspectiva veniturilor, profiturilor și a impozitelor plătite, constatând trenduri care nu contribuie la creșterea competitivității generale ale companiilor românești. Pe de o parte, veniturile companiilor cresc cu preponderență în sectoare ciclice din comerțul cu amănuntul sau ridicata (în special segmentul online), produse de lux, servicii medicale sau diferite activități recreative. Industria este foarte slab reprezentată, atât din perspectiva veniturilor, cât și a profiturilor. Anumite sectoare se prăbușesc în lipsa investițiilor și în contextul scăderii cererii, precum construcțiile de infrastructură publică, industria textilă (producție, distribuție, retail) sau industria extractivă. Din perspectiva impozitării, microîntreprinderile (care reprezintă 94% din companiile active în România) plătesc un impozit dublu relativ la cifra de afaceri prin comparație cu marile companii. Practic, prin această analiză am surprins cele mai importante componente ale contului de profit și pierdere al oricărei companii: venitul (top line) și rezultatul net (bottom line).
În acest articol mi-am propus să înțeleg mai mult structura celor mai importante cheltuieli ale companiilor active în România și evoluția structurii acestora în ultimul deceniu. În acest sens, am analizat structura cheltuielilor din exploatare și financiare în funcție de principalele destinații, pentru a vedea pe ce cheltuie cel mai mult banii companiile active în România. Cifrele rezultate sunt prezentate în tabelul următor, împreună cu principalele concluzii personale.
ponderea cheltuielilor privind materia primă și mărfurile a rămas relativ stabilă (aproximativ 60%) pe durata intervalului analizat. În ciuda acestui fapt, ponderea cheltuielilor cu materia primă a crescut semnificativ, de la 22%, în anul 2007 la 27% în anul 2017, fiind compensate parțial de scăderea ponderii cheltuielilor privind mărfurile, de la 41% în anul 2007 la doar 30% în anul 2017. Aceasta înseamnă faptul că mărfurile finale sunt mai ieftine, în timp ce materia primă devine din ce în ce mai scumpă, alimentând practic presiuni asupra profitabilității companiilor;
ponderea cheltuielilor cu personalul a crescut de la 8% în anul 2007 la 14% în anul 2017, pe fondul creșterii salariului minim pe economie de aproape cincisprezece ori în ultimii zece ani. Astfel, ponderea salariului minim (impus prin lege) în salariul mediu pe economie (care reflectă capacitatea mediului de afaceri de a plăti resursa umană) a crescut de la 27% în anul 2007 la aproape 40% la finalul anului 2017, indicând faptul că majorarea repetată a salariului minim pe economie a fost realizată într-un ritm mai accelerat decât poate fi susținut de mediul de afaceri, din perspectiva evoluției productivității. Cel mai mult au suferit companiile mici, care au înregistrat un nivel stabil al veniturilor în ultimul deceniu, la 0,11–0,12 mil. lei pentru fiecare angajat, în timp ce salariul mediu nominal net a crescut de la 1.700 lei (anul 2007) la 2.700 lei (anul 2018). Astfel, deși creșterea salariilor este un proces de ajustare necesar pentru temperarea fenomenului emigrării, întoarcerea în țară a românilor care lucrează în străinătate și implicarea în câmpul muncii a populației inactive (aproape 4 milioane de persoane cu vârstă cuprinsă între 15 și 60 de ani), dozajul și momentul sunt elemente esențiale care pot decide sustenabilitatea acestor măsuri pe termen lung;
cheltuielile cu amortizarea activelor imobilizate au scăzut marginal pe durata intervalului analizat, de la 5% (anul 2007) la doar 3% (anul 2017), ceea ce reflectă o scădere a investițiilor pe termen lung în active imobilizate corporale amortizabile (mașini, echipamente) care sunt depășite de evoluția crescătoare a cifrei de afaceri. Aceasta reflectă faptul că avansul veniturilor companiilor este alimentat de o stimulare a consumului produselor existente obținute fără investiții semnificative (top-down), mai mult decât de inovarea produselor noi în urma investițiilor în cercetare-dezvoltare;
cheltuielile financiare au crescut la 8% în anul 2009, pe fondul creșterii dobânzilor din piața interbancară cauzate de impactul crizei financiare. Ulterior, pe fondul creșterii lichidității din piața interbancară și al scăderii dobânzilor aferente creditelor nou contractate, ponderea cheltuielilor financiare a scăzut la doar 1% în anul 2017. Cred că trendul se schimbă în anul curent, în contextul creșterii dobânzilor din cauza presiunilor inflaționiste;
Într-un domeniu al vârstelor măsurate în secole – cel al creșterii și valorificării economice a lemnului – este absolut normal ca Regia Națională a Pădurilor – Romsilva să celebreze secolul care se împlinește de la Marea Unire prin semne durabile, folositoare dincolo de festivități și purtând peste timp marca oamenilor care le-au lăsat în urmă. Așa este Pădurea Centenar, plantată de Ministerul Apelor și Pădurilor, de Romsilva și de silvicultori din Republica Moldova pe ambele maluri ale Prutului în aprilie, pentru a marca centenarul unirii Republicii Democrate Moldovenești cu Regatul României. În această toamnă, a fost deschisă expoziția jubiliară „100 de ani de silvicultură în România” și a fost inaugurat obiectivul geografic, turistic și cultural Punctul Frăției Neamului Românesc.
Ioan Deneș, Ciprian Pahonțu și sugestii din evoluția silviculturii românești
Și silvicultorii, prin sacrificiul lor, se numără printre cei care au făcut posibilă Marea Unire, la 1918. Zbaterea lor de a lăsa urmașilor o pădure frumoasă într-o țară mai puternică, în consonanță cu alte conștiințe unite de aceleași idealuri de libertate și întregire, este o înaltă dovadă de patriotism pentru noi, cei de astăzi.
IOAN DENEȘ,ministrul apelor și pădurilor
Silvicultura românească la centenar
Inițiată și organizată de Romsilva sub egida Ministerului Apelor și Pădurilor în colaborare cu Asociația Administratorilor de Păduri din România, expoziția „100 de ani de silvicultură în România” întregește Muzeul Cinegetic al Carpaților Posada, de pe Valea Prahovei. Într-o formă modernă, interactivă, sunt reconstituite cu mijloacele sugestiei și din peste 600 de piese, elemente și cadre ale universului silvic: amenajamente silvice, hărți, aparate de măsurare terestră sau a arborilor, uniforme, publicații de specialitate, filme, produse rezultate din exploatarea pădurii. Sunt evocate personalități ale silviculturii românești, emblematic fiind Marin Drăcea (1885-1958). Își găsesc ilustrare conexiuni ale pădurii cu cercetarea științifică, cu artele, cu literatura.
Ratingurile de țară ale României nu au excelat niciodată. Nici în termeni absoluți, nici în termeni relativi în comparație cu alte țări din regiune. În aceste condiții, au fost destule voci care în diferite momente au întrebat dacă nu cumva România este discriminată de către agențiile de rating. O temă care văd că este reluată astăzi. (http://www.zf.ro/profesii/reevaluarea-romaniei-curaj-standard-poor-s-fitch-si-moody-s-17391036)
Să amintim faptul că, în prezent, ratingul României pentru datoria în valută pe termen lung este BBB minus atât de la Standard & Poor’s, cât şi de la Fitch, în timp ce ratingul agenției Moody’s este Baa3. O primă constatare aici: pentru toate cele trei agenții de rating cu notorietate maximă în lume, România este la limita inferioară a „investment grade”, adică a categoriei recomandate pentru investiții. În această categorie România se află alături de Ungaria şi, în evaluarea S&P, alături şi de Bulgaria.
Dar este România discriminată de toate trei agențiile la unison prin plasarea ei pe cea mai de jos poziție investment grade? Ar merita ea să fie urcată pe scara ratingurilor, astfel încât să ajungă alături de Polonia, doar două trepte mai sus conform S&P?
Făcând prin absurd abstracție de cei zece ani de dezvoltare care separă România de Polonia, diferență nerecuperată în niciun moment din ultimele două decenii, România tot ar înregistra în ochii agențiilor de rating un handicap semnificativ în raport cu o țară precum Polonia. Şi acesta nu este legat de gazele lacrimogene folosite recent în Piața Victoriei, așa cum sugera recent un articol din ZF. (http://www.zf.ro/opinii/analistii-externi-agentiile-rating-pietele-iubesc-deloc-guvernarea-psd-crestere-economica-romaniei-taxata-ar-urma-criza-gazele-piata-victoriei-puternice-datele-economice-17445996)
Academia Română a inițiat din proprie inițiativă, la începutul anului 2018, un proiect de cercetare intitulat „Consolidarea convergenței economice și monetare a României cu statele membre ale Uniunii Europene – Un demers necesar”, argumentat ca atare din mai multe considerente interne, naționale, și externe, geopolitice. De asemenea, s-a considerat că deținerea președinției rotative a Consiliului Europei în 2019, după 12 ani de la aderarea de jure a României la Uniunea Europeană (UE), la data de 1 ianuarie 2007, este un prilej de a ne angaja în noi pași de integrare, având obligația de adopta moneda euro atunci când vom fi pregătiți să renunțăm la derogare. Conform prevederilor articolului 5 din documentul privind condițiile de aderare a Republicii Bulgaria și a României, precum și din adaptările tratatelor pe care se întemeiază Uniunea Europeană, „România participă la Uniunea Economică și Monetară de la data aderării în calitate de stat membru care beneficiază de derogare în înțelesul articolului 122 din Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene”, devenit articolul 139 din Tratatul de Funcționare a Uniunii Economice (TFUE), adică este stat membru care nu a adoptat încă moneda euro.
Date fiind consecințele și lecțiile crizei financiare internaționale, Uniunea Europeană se află în prezent într-un amplu program de reformare care urmărește atât consolidarea sa prin creștere economică integrată și durabilă, cât și îmbunătățirea arhitecturii sale instituționale, mai ales cea a Uniunii Economice și Monetare. Acest demers impune adâncirea gradului de convergență în zona euro și adaptarea la noile cerințe de stabilitate sustenabilă și reziliență, prin partajarea atât a beneficiilor, cât și a riscurilor, precum și a rezistenței față de posibile noi șocuri. România, în calitate de stat membru cu drepturi depline al UE, a fost chemată să își exprime opțiunea oficială clară pentru viitorul construcției europene, astfel încât interesele ei naționale să fie cât mai bine reprezentate și protejate. De asemenea, în noul context geopolitic european și având în același timp în vedere atât importanța, cât și efectele reformării UE asupra fiecărui stat membru în parte, Academia Română a considerat că este necesar să se implice în sprijinirea autorităților pentru ca deciziile adoptate de acestea să aducă România cât mai aproape de nucleul UE, zona euro, ca o garanție a realizării obiectivelor sociale, economice și de securitate comune ale statelor UE.
Antamarea temei enunțate s-a bazat pe expertiza institutelor de cercetare de profil, sub coordonarea Academiei Române, care au elaborat de-a lungul ultimelor două decenii o multitudine de studii legate de aspectele de integrare de facto a României în UE. Concret, Institutului Național de Cercetări Economice „Costin C. Kirițescu” (INCE), ajutat de Institutul de Economie Mondială, i s-a acordat coordonarea proiectului academic privind convergența. Dezbaterile derulate până în prezent la nivel de directori ai institutelor chemate să își aducă contribuția la diagnoza economiei românești (cu termen luna noiembrie a.c.) au condus către unele concluzii pe care le considerăm utile din punctul de vedere al abordării unei astfel de diagnoze. Pe baza studiilor anterioare nu se va putea realiza o diagnoză exhaustivă, dar, pentru a ne apropia de obiectivitatea și cuprinderea acesteia, este utilă lecturarea documentelor oficiale atât ale UE, cât și ale României care se referă în mod expres la intențiile și, respectiv, la evaluările pașilor necesari a fi făcuți în direcția realizării convergenței pe multiple dimensiuni. Aspectele preocupante din punctul de vedere al realizării cercetării academice, cu relevanță pentru diagnoză, sunt sintetizate prin subtitlurile care urmează.
CONVERGENȚA REALĂ ESTE PRIORITARĂ PENTRU SUSTENABILITATEA CRITERIILOR DE ADERARE LA ZONA EURO
Dezbaterile multiple cu tentă economică aplicată pe tema adoptării euro s-au focalizat pe starea convergenței reale, proces care nu a răspuns nivelului cerințelor unei pregătiri coerente și continue pentru o mai multă integrare europeană a României, cum este apropierea de zona euro. Putem spune despre convergența reală, dacă ea s-a produs satisfăcător la nivelul indicatorului sintetic PIB/loc., că este mai degrabă un „subprodus” natural al preocupărilor, totuși neduse până la capăt, pentru o creștere economică sustenabilă și nu o țintă explicită al acesteia prin politici economice bine orientate și mai ales bine structurate. Chiar intențiile unor reforme structurale cu efecte asupra convergenței reale, din punctul de vedere al stimulării unor nișe de dezvoltare (cum au fost de exemplu sarcinile postprivatizare ale noilor proprietari sau sectorul IT, întreprinderile mici și mijlocii, cercetarea și dezvoltarea) au fost surclasate de interesele de performanță ale noilor investitori naționali și străini din sfera producției și serviciilor, aflați mai mult cu ochii pe oportunitățile pieței și nu pe cele oferite de politicile naționale orientate, în continuă bătălie cu frecventele modificări operate în codul fiscal.
De asemenea, diagnoza convergenței reale denotă o abordare a acesteia fragmentată și inegală, valorificarea oportunităților economice și a provocărilor geopolitice având rezultate excesiv dezechilibrate teritorial (pondere mare a populației la limita sărăciei și a excluziunii sociale, nivel scăzut de dezvoltare economică a unor regiuni, poli de dezvoltare care nu se pot extinde regional, analfabetism în creștere, calitate a infrastructurii de sănătate publică și a celei de educație etc.). De asemenea, menținerea unui grad ridicat de izolare fizică în interiorul țării și mai ales față de exterior (încă nicio legătură continuă cu o autostradă spre Ungaria pentru a se ajunge facil în tot spațiul UE) are în continuare un impact negativ asupra mobilităților necesare funcționării pieței muncii și a localizării facile a investițiilor creatoare de locuri de muncă. Era de așteptat ca timpul irosit pentru o infrastructură fizică care să ne lege cu Europa integrată să fi fost recuperat în cei 10 ani de la aderarea la UE, valorificându-se mai eficient oportunitățile economice ale integrării și absorbția într-un grad mai mare a fondurilor structurale care ne erau alocate cu condiția respectării condițiilor de eligibilitate.
Convergența reală este o condiție care ar trebui să apară cât mai explicit în programele de guvernare elaborate și aplicate de acum înainte ca un capitol care să subsumeze domeniile, obiectivele urmărite și instituțiile care au rol în derularea activităților necesare, mai ales din punctul de vedere al continuității preocupărilor politice printr-o strategie de dezvoltare pe termen mediu și lung, cimentând criteriile care califică România ca stat membru al zonei euro. Preocuparea instituțională pentru adoptarea euro ne va demonstra că stadiul proceselor convergenței reale de până acum a ajuns la o scadență, fiind nevoie în continuare de un consens al partenerilor naționali consemnat printr-o declarație politică de angajare în realizarea ei dincolo de ciclurile electorale. Convergența reală sănătoasă trebuie să devină o preocupare permanentă a guvernărilor pe perioada de pregătire a României pentru adoptarea euro.
Pe perioada derogării de la moneda euro, guvernanța a avut dreptul și a acționat în sensul unor libertăți și/sau discreționalități prin prisma suveranității, iar dacă Comisia Europeană și/sau BCE au constatat neajunsuri ale convergenței sau devieri de la disciplina economică mult întărită după criza financiară (PSC, Six Packs, semestrul european, rapoartele de convergență, recomandările specifice de țară etc.) s-au primit întotdeauna termene de ajustare. Un program național de trecere la euro, asumat politic pe domenii de acțiune și cu identificarea instituțiilor responsabile, înseamnă implicit ca guvernanța economică națională să se apropie cât mai mult de rigorile principiilor de federalizare a zonei euro în probleme de stabilitate economico-financiară, cu o formă de buget propriu la care să participe toate statele membre proporțional cu mărimea lor. O ultimă propunere prevede ca un eventual buget al zonei euro să fie cuprins în bugetul integrat de funcționare al UE.
Activarea în plan național a procesului de convergență reală, cu rezultate concrete în perioada de pregătire a României pentru adoptarea euro, are ca punct de plecare fixarea obiectivului de îndeplinire a convergenței reale în centrul preocupărilor de guvernanță. Convergența reală nu se poate realiza în absența reformelor structurale care îi pot conferi rezultate notabile pe termen lung, în primul rând urmărindu-se propriul interes național al unei dezvoltări bine structurate și echilibrate, care să permită circulația euro în România și asimilarea psihologică a funcțiilor acestuia fără șocuri de către populație. Din acest punct de vedere ar trebui să se marșeze mult și pe faptul că populația din România este cea mai optimistă și încrezătoare în trecerea la euro dintre toate statele din zonă care încă nu au adoptat moneda euro, potrivit ultimului Eurobarometru.
Alegerea elaborării diagnozei convergenței reale ca punct de plecare în programul de pregătire pentru adoptarea euro este, în opinia noastră, abordarea normală pentru a trece examenul evaluărilor obligatorii ale pașilor de urmat pentru ca moneda națională să ajungă într-o primă etapă în antecamera euro (Mecanismul cursului de schimb II) și, în final, a României în zona euro. Dacă programul de convergență reală este la latitudinea României din punctul de vedere al identificării domeniilor prioritare, dar nu și a regulilor/politicilor de urmat, ceea ce interesează instituțiile UE, din punctul de vedere al evaluărilor, sunt efectele unui nou stadiu al convergenței reale durabile, măsurate prin stabilitatea prețurilor, sustenabilitatea poziției fiscale, stabilitatea cursului de schimb al leului (fără putința de a fi supus unor tensiuni severe), precum și nivelul dobânzilor pe termen lung, măsurate pe baza randamentului obligațiunilor de stat. Referințele de analiză a tăriei convergenței reale ne conduc în mod natural spre criteriile nominale și nivelul abaterilor admisibile ale acestora, calculate în raport cu performanțele celor mai bune state membre din zona euro.
INTEGRAREA FINANCIARĂ, O PRIORITATE
Potrivit opiniei președintelui BCE, Mario Draghi, zona euro a ieșit din criza financiară mai întărită de cum a intrat. Aceste anunț este încurajator în contextul demersului la care ne-am angajat instituțional, și anume acela de a ne pregăti pentru aderarea la zona euro, având în vedere următoarele două aspecte:
Primul este că propunându-ne să ajungem stat membru al UE, zona euro va fi mai sigură și mai pregătită pentru a rezista la eventuale șocuri.
Al doilea este că pregătirea noastră trebuie să fie una calitativă, pentru a nu aduce zonei euro vulnerabilități în procesul său de reformare a unor factori instituționali și structurali necesari funcționării normale a monedei unice. În discursul lui Mario Draghi susținut la European University Institute (Florența, 11 mai, 2018) suntem (re)atenționați asupra faptului că Uniunea Monetară nu este completă față de principiile funcționării unei zone valutare optime (OCA), această slăbiciune fiind scoasă în evidență în timpul ultimei crize financiare, care s-a manifestat prin repercursiuni economice multiple. Tratarea slăbiciunilor care au dus la vulnerabilități duce la crearea unei Uniuni Monetare robuste, iar modul în care această asanare are loc este important și pentru România, care aspiră să adopte moneda unică.
Problema partajării riscurilor (risk-sharing) în zona euro a devenit de actualitate și a căpătat noi conotații odată cu procesul de reformare deoarece, aplicându-se de acum încolo statelor membre, presupune o mai mare responsabilitate decât cea cunoscută, având în vedere ajustările ce se vor aduce unor posibile mecanisme de transferuri ex-postcriză financiară. În literatura de specialitate cu privire la OCA, se arată că ceea ce o face funcțională este un anumit tip de compromisuri între mecanismele naționale de macrostabilizare și cele comunitare, primele fiind stimulate de o mai largă mobilitate a forței de muncă și a capitalului, o convergență economică structurală și un nivel de integrare fiscală bazat pe alocarea unor resurse mutualizate, care să asigure transferuri financiare între membrii zonei atunci când se manifestă o situație de risc.
În plan național, singurul instrument stabilizator rămâne politica fiscal-bugetară, ordonată într-o disciplină care să nu admită deficite interne și externe peste pragurile admise (limita de deficit bugetar structural de -1% în cazul României, având un nivel al datoriei publice sub 60% și un deficit de cont curent sustenabil). Nedepășirea acestor praguri înseamnă absorbția facilă a deficitelor prin efectele viitoare ale creșterii economice și nu simpla rostogolire sau antamare de noi împrumuturi care să afecteze nivelul datoriei publice. Noul mecanism de ajustare a posibilelor dezechilibre pentru statele din zona euro reprezintă o capacitate investițională denumită generic un buget sau un fond comun al zonei, utilizat în anumite condiții de către statul aflat în dificultate. Aceste condiții sunt echivalente unor constrângeri (să zicem un program de reforme) care au menirea de a asigura o creștere economică sănătoasă ca singură cale de a ieși din dezechilibre, precum și acoperirea deficitelor excesive temporare prin eventuale transferuri către acest stat.
Reacția românului „statistic” când aude ideea de a-și investi banii este: „Aaa, dar nu am eu bani de investit” sau „Eu nu joc la bursă”. Ambele reacții sunt pripite și se bazează, în general, pe prejudecăți. Este ceea ce BCR încearcă să „trateze” prin programul de educație financiară Școala de Bani: prejudecățile legate de banii personali.
A spune că nu ai bani de investit este o abordare eronată, pentru că vorbim de investiție în viitorul tău și al familiei tale. De cele mai multe se pleacă de la o neînțelegere: oamenii se gândesc că a avea bani de investit înseamnă că trebuie să ai la îndemână sumele de care dispune un prinț al petrolului.
Greșit. Chiar și 100 de lei pe lună plasați într-o formă sau alta constituie o investiție. Dacă o faceți de la o vârstă tânără, se numește investiție pe termen lung și, în general, aduce cele mai mari și mai sigure beneficii.
„Eu nu joc la bursă” e ca și cum spui „Eu nu joc la loto”. Vădește genul de percepție a investiției pe bursă ca pe o loterie, unde nu ai niciun control, ai pus bani pe câteva numere și te rogi ca cineva să le scoată din cutia magică. Culmea, săptămânal se găsesc câteva zeci, sute de mii de români dispuși să facă o investiție într-un instrument pe care nu-l pot controla în niciun fel, dar „la bursă nu joc”.
Bine, e clar că există diferențe între a „investi” câțiva lei într-un bilet loto și a investi sume de sute sau mii de ori mai mari pe bursă. Dar important este declicul, să se facă delimitarea între a fi în control și a nu avea niciun control. Când investești pe bursă, tu decizi unde îți plasezi banii, chiar dacă apelezi la ajutorul unui broker.
Și, din acest punct, putem începe discuția despre preluarea controlului: a investi banii tăi în viitorul tău și a avea control asupra investiției. Sau, cum o spun mai bine americanii: „Pay yourself first”.Ca să investești banii tăi, trebuie să te asiguri că te poți baza pe ei. Adică să te asiguri că, pe lângă cheltuielile curente cu traiul familiei, pe lângă un fond de rezervă pentru situații neprevăzute, mai dispui de o sumă pe care o poți investi, fără să strici echilibrul celorlalte cheltuieli. Mai ales dacă te orientezi spre investiții pe termen lung.
Pentru ce investești bani? Pentru studiile copiilor? Pentru vacanța familiei? Pentru un trai liniștit la bătrânețe? Sunt obiective pe care trebuie să ți le stabilești clar.
Ce grad de risc îți asumi? Ca să poți dormi liniștit noaptea, este bine să determini ce toleranță la risc ai și în funcție de asta alegi și tipul de investiție (cu grad de risc scăzut, mediu sau ridicat).
Sunt foarte mulți parametri de luat în calcul și tocmai asta arată cât de important este să te documentezi temeinic înainte de a începe să-ți investești banii. Iar de aici mai rezultă un lucru important: cu cât ești mai bine documentat, cu atât elimini mai mult componenta aceea de loterie de care vorbeam la început.
În ce investiți propriu-zis banii? Care sunt produsele de investiții? Ele se împart în două mari clase: acțiuni și obligațiuni. Pe care le alegem? Aici investitorul își poate folosi cunoștințele acumulate sau poate să apeleze la un consultant profesionist de investiții.
Acțiuni
Poți cumpăra acțiuni la o singură companie (single stock), despre care știi că merge bine și e stabilă.
Sau poți investi în fonduri mutuale, care la rândul lor investesc în mai multe companii, mari sau mici. Astfel îți asiguri o diversificare a investițiilor, dacă o parte din acțiuni nu performează, să fie compensate de altele care au randamente bune. Diversificarea asigură stabilitate.
Obligațiuni
Obligațiunile sunt instrumente cu un grad mai mare de stabilitate decât acțiunile, dar randamentele lor sunt plafonate.
Se pot cumpăra obligațiuni pe termen scurt, mediu sau lung. Cel mai apropiat termen de comparație pentru obligațiuni este depozitul bancar: încredințezi banii tăi băncii, care se angajează să ți-i restituie la termenul convenit, plus dobândă.
Sau, ca și în cazul fondurilor de acțiuni, îți poți investi banii într-un fond de obligațiuni, asigurându-ți astfel o diversificare sporită a investiției.
Investiții în aur
Pe lângă acțiuni sau obligațiuni, banii pot fi investiți și în aur (metale prețioase).
Aurul își păstrează valoarea în timp. Nu dă creștere investiției, în schimb aduce stabilitate. Adică, într-un portofoliu cu mai multe instrumente de investiții (din nou, diversificare) poate fi elementul care să asigure stabilitatea investiției.
Și-atunci, cum găsim „proporția de aur”, care aduce randamente și stabilitate maxime? Cât investim în acțiuni, cât în obligațiuni, cât în aur?
Răspunsul stă în monitorizarea portofoliului de investiții. Lucru pe care îl poți face singur, dacă ai timpul și cunoștințele necesare, sau poți apela la un consultant de investiții. Monitorizarea portofoliului se face la interval de 6 luni, se văd rezultatele obținute, se stabilesc direcțiile viitoare de investiții.
E simplu, e dificil? Nici să ajungi până unde ești astăzi nu a fost ușor, dacă te uiți în urmă. Nu trebuie decât să te întorci și să te uiți la viitor.
Problema capitală este că nu prea se știe pentru ce sistem economic, social și politic am ales, iar școala nu ne învață că libertățile pe care le avem înseamnă în primul rând responsabilitatea noastră față de noi înșine. Cei care nu pot să fie responsabili față de ei însuși, din alte cauze decât educația – grupurile defavorizate –, desigur statul trebuie să aibă grijă de ei, dar și aici nu cu aplicarea principiului prime rate, care a demotivat mult munca în țară prin lărgirea principiilor „focalizării” la prea mulți, parte din ei cu posibilități de da ceva societății, în condițiile în care avem o piață a muncii extrem de tensionată prin oferta de muncă și calificare, dar mai ales prin lipsa de mobilitate, locuința privată fiind centrul stabilității noastre în așteptarea ofertei de muncă cât mai aproape de ea. Suntem țara cu cei mai mulți proprietari de locuințe, fără o cultură a mobilității noastre față de locurile unde putem munci și avea un venit. Acest lucru este distorsionant pentru prețurile locuințelor cu alte efecte de escaladare (avans minim, nivelul creditului, al ratelor, al dobânzilor), a costurilor forței de muncă, a excluziunii sociale etc. În lipsa celor menționate ca responsabilitate individuală și reciprocă, orice prime-rate ne duce în final spre mai multe frustrări, dar mai ales la curgerea atâtor tone de cerneală pe comentarii zilnice sau din oră în oră cât mai panicoase, pline de tenebre. „Români, vi se pregătește ceva” și, indiferent de sensul „pregătirii”, nimic nu va fi bine pentru voi! Acesta este mesajul devenit rutină mai în toate domeniile în care se încearcă să se facă ceva, adică ar fi mai bine nimic sau altfel, dar nu se știe cum.
Dar, revenind, la orice ofertă de prime rate cred că sfatul lui Eugen Carada, adresat în egală măsură către creditat și creditor, rămâne și azi valabil: „Să nu datorezi niciodată mai mult de jumătate din ceea ce poți plăti ușor”; „Dacă înșeli un creditor, acesta devine pentru tine o fântână secată”; „Nu făgădui decât jumătate din ceea ce poți face cu ușurință”. Angajamentul pentru o rată ușor suportabilă ne face să ne bucurăm de roadele unui împrumut și să respirăm liniștiți, într-o armonie socială dată de coerența a aceea ce ne dorim să facem cu responsabilitatea libertății noastre. Sunt multe domenii în care ar trebui să funcționeze autoreglementarea, după cum și reglementarea are rostul ei mai ales atunci când banii noștri, ca deponenți, trebuie gestionați corect. Și aici intervin supravegherea macroprudențială, politica monetară, supravegherea instituțiilor financiare prin numeroase pârghii pe care istoria lecțiilor dezastrelor financiare le-a pus într-o ordine crescândă, dar care nu se vor dovedi nicicând suficient de preventive. Economia de piață comportă riscuri, asupra cărora este o aplecare tot mai atentă, de la nivel de țară la nivel global. O fi economia globală prea mare sau actorii ei prea neatenți la cum interrelaționează? Și care ar fi motivele? Un singur lucru ne este vizibil și incredibil: derivatele financiare gândite ca un perpetuum mobile, adică bani mulți din alți bani și nu din funcționarea corectă a economiilor.
Cine citește documente ale BNR, inclusiv minutele ședințelor de politică monetară, constată referiri la gestionarea lichidității. Aceasta din urmă este parte din modul în care o bancă centrală își formulează și aplică politica monetară. Sunt opinii care fac legătura între injecții de lichiditate ale băncii centrale și mersul inflației în ultimii ani la noi, sugerându-se legături cvasimecanice. Sunt și opinii care reproșează BNR că a lăsat ratele de dobândă pe piața monetară (interbancară) să ajungă la peste 3%, cât sunt în prezent. Merită de aceea să evidențiem aspecte privind relația dintre cantitatea de monedă de bază (emisă de banca centrală) și condițiile monetare în economie, dinamica inflației, echilibrele externe și conduita BNR.
Despre lichiditate
Într-un sens larg, lichiditatea echivalează cu banii emiși de banca centrală și cei creați de bănci comerciale prin multiplicare, prin credit („bani interni”/inside money); banii sunt activele cele mai lichide. Dar această afirmație trebuie relativizată în funcție de „tăria” banilor, întrucât una este să deții USD (sau euro) și altceva monede ale unor economii emergente, ale căror condiții macro pot să fie fragile. Banii nu sunt la fel de tari! Dolarizarea, prezentă în numeroase economii, exprimă această stare. Foarte lichide sunt și obligațiunile suverane ale statelor cu economii foarte puternice (de exemplu: SUA, Germania, Canada etc.).
Este de făcut distincție între masa monetară (ca active lichide), în diversele sale forme, și lichiditatea piețelor; piețe mai puțin lichide (cu bani ce circulă anevoios și cote ale dobânzilor efective înalte) se manifestă când crește apetitul pentru deținere de lichiditate (în condiții extreme se manifestă „capcana lichidității”), când aversiunea față de riscuri urcă. Lichiditatea piețelor scade când are loc dezintermedierea financiară (deleveraging), când se reduce creditarea ca flux și ca stoc; ea apare și când ies bani din economie sub formă de monedă tare (hard currency). În România, după izbucnirea crizei financiare, a avut loc un asemenea proces ilustrat de scăderea creditului privat intern – de la cca 39% din PIB în 2009 la sub 29% un deceniu mai târziu (singura țară din Europa Centrală și de Răsărit cu o dezintermediere similară ca anvergură a fost Ungaria).
O bancă centrală are interesul (obligația) ca piața să fie lichidă, ca băncile comerciale să facă rost de lichiditate la nevoie; la noi rata Lombard privește
nevoi individuale, în timp ce operațiunile repo (licitație) privesc piața în ansamblu. Dacă vorbim despre lichiditatea piețelor, restrângem accepția „lichidității” la circulația banilor. Funcția de „împrumutător de ultimă instanță” este de înțeles și prin operațiuni ce împiedică crize de lichiditate să se transforme în crize de insolvență. Când piețele internaționale „îngheață”, cum s-a produs la declanșarea Marii Recesiuni, rolul băncilor centrale care emit moneda de rezervă este covârșitor pentru deblocarea circuitelor financiare.
O politică monetară mai strânsă (mai tare) are menirea de a controla inflația, ca obiectiv prioritar al unei bănci centrale. Stabilitatea financiară a devenit și ea nu mai puțin importantă în lumina lecțiilor crizei financiare. Uneori, întărirea politicii monetare este necesară pentru a atenua presiuni asupra monedei autohtone, mai ales în economii emergente. Dar „tăria” politicii monetare nu se măsoară automat prin cantitatea de monedă (în sens restrâns ca bază monetară (Mo)) și/ sau în sens larg ca masă monetară) din economie.
Trecerea de la controlul agregatelor monetare (M2.M3) care definea politica monetară cu decenii în urmă (conform doctrinei monetariste/cantitativiste), la folosirea ratelor de politică monetară ca variabilă de control în regimul de „țintire a inflației” a exprimat insatisfacția față de relația dintre cererea de monedă și activitatea economică. Țintirea inflației a dat roade în multe state unde a fost aplicată, deși s-a văzut – mai ales după izbucnirea crizei financiare – că stabilitatea prețurilor nu aduce automat stabilitate financiară.
EFdeN Signature e o casă care trăieşte în funcţie de natură la propriu, nu numai prin sugestia numelui inspirat de funcţia matematică f(n). Este casa solară proiectată și executată de organizația EFdeN, pusă în mişcare de studenți şi cercetători de la Universitatea Tehnică de Construcții din București şi de la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din Bucureşti, susţinuţi de colegi din alte universităţi şi de companii economice.
Definită ca „100% electrică și prietenoasă cu mediul, cu un grad ridicat de confort, sănătate și siguranță pentru ocupant”, casa EFdeN Signature cu toată ştiinţa înglobată în conceperea şi construirea ei reprezintă România la cea mai mare competiție mondială de profil, Solar Decathlon, din Dubai, în noiembrie 2018. De fapt, competiţia a început mult mai devreme.
Conform regulamentului, casa a fost proiectată, ridicată de la zero „pe teren propriu” (în incinta complexului comercial Băneasa Shopping City), pusă pentru o lună la dispoziţia publicului larg, a cercetătorilor, a mediului de business, a celor interesați de tehnologii în domeniu, de eficientizare energetică, producție de energie solară, protecţie asupra mediului etc., apoi demontată până la ultima piuliţă, transportată la locul competiţiei, reconstruită acolo într-un termen dat (15 zile), evaluată (5 probe de monitorizare cu senzori şi 5 probe de analiză de către specialişti), iar desfăcută, adusă înapoi şi repusă pe picioare, funcţional.
În lucrare se analizează tehnici digitale folosite în sprijinul sistemelor de educație și formare profesională. Pornind de la elementele Strategiei Europa 2020, precum și de la strategiile naționale, cum sunt Strategia Națională pentru Competitivitate 2014-2020, Strategia de Dezvoltare a României în următorii 20 de ani ș.a., în lucrare se prezintă soluții actuale și de viitor pentru digitalizarea învățământului românesc, propunându-se noi dezvoltări ce pot constitui baza unei strategii naționale privind digitalizarea învățământului.
Pornind de la descrierea provocărilor și oportunităților transformării digitale a educației, precum și de la prioritățile de acțiune, concluziile formulate în lucrare au la bază proiecte de digitalizare a învățământului dezvoltate în prezent de Ministerul Educației Naționale.
In this study there are analysed techniques used in support of education and professional training systems. Starting from elements of Europe Strategy 2020, as well as elements from national strategies like National Strategy for Competitivity 2014-2020, Development Strategy of Romania for the next 20 years, in the study there are presented current and future solutions for the digitalization of Romanian education, proposing improvements that can form the base of a National Strategy regarding the digitalization of education.
Starting from the descriptions of the challenges and opportunities of digital transformation in education as well as the priorities of action, the conclusions stated in the study are based on the projects for the digitalization of education currently developed by the Ministry of National Education.
1. Introducere
În ianuarie 2018, la nivelul Uniunii Europene a fost elaborat și difuzat Planul de acțiune pentru educație digitală care, în principal, consideră că educația și formarea profesională sunt cele mai bune investiții în viitorul Europei, cu rol important în crearea unei identități europene, pornind de la culturile și valorile comune.
Planul de acțiune pentru educația digitală se bazează pe cele două comunicări adoptate în mai 2017, și anume O nouă agendă a UE pentru învățământul superior și Dezvoltarea școlilor și calitatea excelentă a predării pentru un început bun în viață. Planul de acțiune sprijină lucrările cu privire la piața digitală și Noua agendă pentru competențe în Europa.
Planul de acțiune vine în sprijinul sistemelor de educație și formare „adecvate pentru era digitală” oferind tinerilor „cea mai bună educație și formare”.
Prevederile planului de acțiune, în concordanță cu cele ale Strategiei Europa 2020, reprezintă sprijin în implementarea mai multor strategii naționale ale României, cum sunt: Strategia Națională pentru Competitivitate 2014-2020, Strategia de Dezvoltare a României în următorii 20 de ani, Strategia Națională a României Orizonturi 2020-2030, Strategia privind modernizarea infrastructurii educaționale ș.a.
În lucrare, pornind de la reperele oferite de toate aceste strategii, se analizează proiectele actuale și de viitor pentru digitalizarea învățământului românesc,
propunându-se noi dezvoltări ce pot constitui baza unei strategii naționale privind digitalizarea învățământului.
2. Provocările și oportunitățile transformării digitale a educației
Transformarea digitală a educației este accelerată de progresul rapid al noilor tehnologii, cum ar fi inteligența artificială, robotica, tehnologiile de tip cloud computing și blockchain. Ca și progresele tehnologice majore din trecut, transformarea digitală afectează modul în care trăiesc, interacționează, studiază și muncesc oamenii.
Este extrem de important ca fiecare om să investească în competențele sale digitale pe tot parcursul vieții. Deși transformarea digitală oferă numeroase oportunități, în prezent cel mai mare risc este ca societatea să nu fie îndeajuns de pregătită pentru viitor.
Persistă problema evidentă a lipsei de interes a tinerelor pentru studii în domeniul tehnologiilor informației și comunicațiilor (TIC) și în domeniile științei, tehnologiei, ingineriei și matematicii (STIM). Din această cauză se pierd oportunități sociale și economice și riscă să se consolideze inegalitatea de gen.
Dezvoltatorul și administratorul pe termen lung de parcuri industriale și logistice premium CTP „traversează în acest moment cea mai bună perioadă de la intrarea pe piața locală”, apreciază Iuliana Bușcă, Commercial & Business Development Manager, argumentând: „Am reușit să ne îmbunătățim performanțele din 2017 și să accelerăm și mai mult dezvoltarea companiei. Majorarea consumului în România, pe fondul creșterii economice de 6,9% din 2017, s-a aflat la baza cererii din ce în ce mai mari din segmentul logistic și industrial, care s-a manifestat și în prima parte din 2018. În următoarea perioadă, efervescența economică se va diminua în plan local, ajungând la circa 4,0%, conform estimărilor Comisiei Europene. Acest lucru nu va afecta în mod negativ segmentul de piață pe care activăm. În prezent se construiește masiv atât în jurul Bucureștiului, care rămâne cel mai important pol de dezvoltare, cât și în alte orașe din țară, cum sunt Timișoara, Cluj-Napoca și Sibiu. În capitală se caută acum zonele unde s-au efectuat lucrări de îmbunătățire a infrastructurii și unde există potențial semnificativ de dezvoltare, cum ar fi Șoseaua de Centură Vest și Șoseaua de Centură Nord, Autostrada A1”.
Din rezultatele la zi, reţinem: un total de peste 130.000 mp de clădiri terminate în S1 2018 în CTPark Bucharest West (100.000 mp pentru companiile NOD, DSV, Quehenberger), CTPark Timișoara II (depozit de aproximativ 9.000 mp), CTPark Pitești (clădire de 20.000 mp); 400.000 mp, în construcție, jumătate cu termene de finalizare în T1 2019; acorduri încheiate pentru construirea a 140.000 mp de spații industriale și logistice; 60.000 mp, tranzacții în pregătire.
