de prof. Adrian Ciocănea (foto)

Textul de față reprezintă un punct de vedere asupra unor constrângeri economice tari care alături de transformări culturale și instituționale deja instalate în societatea românească ne vor schimba nu doar stilul ci chiar modul nostru de viață liberal. Așa cum, noile evoluții politice ne vor modifica viziunea despre garanțiile democrației liberale.  

• Chiar dacă nu se mai vorbește la fel de explicit despre policriza pe care încă o traversăm, aceasta s-a diversificat continuu, creând nu numai efecte negative mai mari decât suma părților sale ci și modificări ale dinamicii sociale. Crizele având cauze exogene apărute în UE s-au suprapus peste o serie de inițiative ambițioase ale blocului comunitar producând deja schimbări în așteptările raționale ale cetățenilor europeni. Astăzi discursul public se referă la „recăpătarea încrederii” deși se vorbește despre o „nouă normalitate” în care banii  nu vor mai fi ieftini, despre debutul unei ere în care vom avea de înfruntat noi tipuri de reforme structurale cauzate nu doar de o amplă digitalizare și inteligența artificială ci și de prețurile energiei, reașezarea lanțurilor de aprovizionare, modificarea preferințelor consumatorilor la achiziționarea bunurilor și serviciilor în scopul de a-și proteja economiile personale etc. și desigur despre schimbările climatice. Pe scurt, vom intra într-o „nouă eră”, înrudită cu neoliberalismul actual, dar după unele opinii, încă nu vom avea de-a face cu o veritabilă nouă ordine economică mondială.
• Pe de altă parte, policriza ultimilor ani se suprapune peste efectele postmodernismului care, deși a ieșit din prim planul dezbaterilor literare, artistice, filosofice ori sociologice, nu și-a încheiat și destinul istoric. Există studii recente care pun în discuție: urmările dispariției anunțate a postmodernismului în literatura, arta, cultura, istoria și politica americană[1], populismul în epoca post-adevărului[2], schimbările structurale din societate[3], evoluțiile din sfera managementului educațional[4], premisele filosofice ale antreprenoriatului[5]  etc. Astfel de reluări sunt prezente și în spațiul public românesc[6] după mai mult de douăzeci de ani de la o primă abordare a condiției noastre postmoderne, dincolo de literatură[7]. Totuși, despre efectele în timp ale postmodernismului asupra societății românești încă nu se scrie suficient. Efectele postmodernismului asupra societății nu pot fi neglijate odată cu dispariția interesului intelectual pentru teoriile sale, de vreme ce timp de mai multe decenii, cu interesante intenții bune, acesta a lucrat la relativizarea și fragmentarea percepției asupra realității, creșterea scepticismului față de raționalitatea științei, contestarea ierarhiilor de orice fel, negarea posibilei existențe a marilor narațiuni/proiecte și în final la punerea sub semnul întrebării a unora dintre valorile capitalismului ce „ar trebui temperat” prin reglementări de tip nou. Asistăm la accentuarea limbajului ambiguu în politică, la relativizarea tot mai largă a adevărului în mass-media și la deconstrucție ca model ideologic de lucru în lumea academică. Efectele postmodernismului în cultură, educație, sociologie, economie, administrație etc. se resimt suficient de puternic și influențează, chiar dacă unii nu recunosc aceasta, nu doar deciziile indivizilor, ci și desenul politicilor publice, practic la orice nivel. În fine, postmodernismul occidental a creat culoarul noului progresism – progresismul postmodern – justificându-i reformele revizioniste prin scepticismul față de cunoașterea obiectivă a realității și cauționându-i lupta pentru putere prin legitimitatea contestării radicale a oricărei ierarhii.
• La rândul ei policriza a întărit naționalismele, și nu doar pe cele de natură economică, netezind astfel drumul către noi tipuri de manifestări populiste. Populismul care acuză elita europeană de pierderea legăturii cu oamenii obișnuiți și preocupările lor „a pus pe masă” întrebările fundamentale privind legitimitatea politică, suveranitatea sau identitatea culturală. Principalele elemente ale gândirii partidelor aparținând noii drepte includ bariere stricte în calea imigrației ilegale, migrație legală redusă și ostilitatea față de UE în scopul slăbirii mesajului de solidaritate și încetinirea adâncirii integrării.

Efectele policrizei economice, ale ideologiilor postmoderne și ale populismului se manifestă și în societatea românească, uneori mai accentuat față de alte societăți, alteori contradictoriu, în special din cauza moștenirii comuniste suprapuse peste brusca expunere la capitalismul (târziu) occidental. Am putea spune că avem de-a face cu un tablou al realității sociale dificil de explicat și încă mai greu de acceptat. Lentoarea liderilor politici ori de opinie în abordarea acestui cumul de efecte, alături de o anume auto-suficiență a intelectualilor (raționaliști) atâția câți avem, în a explica originea și, mai ales, amploarea haosului postmodern, au dus la negarea semnificației doctrinelor în asumările politice și, în final, la împiedicarea apariției unei viziuni clare asupra viitorului. Viziune ce ar trebui să se refere la crearea și educarea unei gândiri a complexității cu care să depășim reflexul nostru național, cel al imitației, și evoluția noastră tranzacțională în așteptarea sincronizării.

1. METAcriza – Criza care ne conține pe toți și ne schimbă modul de viață

În ultimii ani crizele interconectate sau suprapuse pe care le-am parcurs au fost definite prin intermediul unor termeni ca permacriză – cuvântul anului 2022 – sau policriză – termen folosit din prima zi a Forumului Economic Mondial de la Davos din anul 2023 și căruia anul acesta i s-a atașat și soluția propusă spre rezolvare: „reclădirea încrederii”. Alături de acești termeni există și un altul: metacriză – având semnificații chiar mai complexe[8]^,[9],[10]. Policriza reprezintă o combinație de riscuri sistemice care interacționează producând efecte negative chiar mai mari decât suma fiecărei crize componente. Metacriza adaugă la efectele policrizei dimensiunea dinamicii sociale și poate provoca tranziții în imaginarul colectiv. Din acest punct de vedere diferența dintre policriză și metacriză rezidă în modul în care societatea reacționează în raport cu soluțiile disponibile.

În cazul policrizei rezolvările aparțin clasei de soluții de tipul așteptărilor raționale, conform cărora deciziile indivizilor se iau în funcție de raționalitatea lor umană, informațiile disponibile și experiențele trecute. În această logică, așteptările și rezultatele se influențează reciproc, oamenii ajustându-și previziunile pentru a ajunge la stabilitatea pierdută prin criză – criza imobiliară din anul 2007 este un bun exemplu de policriză având chiar tiparul economic al teoriei așteptărilor raționale.

În cazul metacrizei așteptările raționale nu mai întâlnesc un tipar de abordare a problemelor, deoarece nu există, sau există doar o slabă o referință din trecut în raport cu care să se furnizeze soluții. Criza pandemică este un astfel de caz dată fiind scara la care s-a manifestat. Deci, rezolvările căutate vor avea caracter de noutate, cu potențial scăzut de credibilitate imediată, iar efectele asupra societății vor induce reacții, la rândul lor, modificate față de cele clasice. Incertitudinile din evoluția crizei pandemice, de la cauze la stabilitatea soluției, au indus deja modificări în dinamica socială.

Un tip special de metacriză, care se dezvoltă permanent, privește schimbările climatice. În acest caz, starea de echilibru referențială nu poate fi stabilită sub nici o formă. Informațiile/datele ce definesc criza schimbărilor climatice sunt de fapt rezultatul unor simulări (teoretice) realizate în scopul extrapolării unei realități de necontestat dar dinamică la rândul său. De aceea  raționalitatea umană a deciziilor este provocată deoarece soluțiile induc (deja) tranziții în comportamentul colectiv. Sau mai direct spus, soluțiile disponibile astăzi la criza climatică solicită afectarea pe termen lung a modului de viață, nu doar a stilului de viață (vom reveni). Suntem parte a unei tranziții care a debutat și care trebuie gestionată. Nu întâmplător reuniunea de la Davos de anul acesta s-a desfășurat sub sloganul: „reclădirea încrederii”. Ceea ce ne face să credem că soluțiile identificate pentru metacriza schimbărilor climatice vor urmări tipare economice de tip „business as usual” dar care nu au nici o verificare precedentă. Nu este o veste prea bună deoarece:

Inadecvarea dintre problemele de factură disruptivă ridicate de metacriza schimbărilor climatice și soluțiile „business as usual” propuse, reprezintă un risc la adresa găsirii unei stări de echilibru între mediu pe de o parte și sistemele sociale și economice pe de altă parte.

În contextul de mai sus putem fi de acord că există o criză a schimbărilor climatice, una de mare anvergură, care a căpătat caracteristicile unei metacrize greu de cuprins, deoarece mai degrabă ea ne cuprinde pe noi; criză gata oricând să modifice fiecare latură a dinamicii sociale. Și aceasta deoarece, indiferent dacă vom crede sau nu în „ideologia de mediu”, ea se manifestă deja în politicile publice și a început să modifice imaginarul colectiv.

S-a încercat aici clarificarea și clasificarea crizelor pe care le traversăm în scopul de a a semnala faptul că există toate condițiile de accesarea constrângerilor ce provin din politicile de mediu. Ca urmare, statele (UE cel puțin) vor trebui să deseneze noile paradigme economice ale dezvoltării. În interiorul acestor paradigme indivizii vor fi provocați să își reproiecteze viitorul raportându-se la prezentul pe care mulți îl trăiesc, fără să îl recunoască drept „mod de viață liberal”. Și aceasta deoarece „liberalismul a devenit, pentru foarte mulți oameni care trăiesc în democrațiile occidentale, o viziune cuprinzătoare asupra vieții bune”[11]. Iată de ce problema la care trebuie găsit un răspuns este cea a dezirabilității noilor politici publice, care până în prezent sunt susținute mai degrabă de o paradigmă a constrângerii – ideologic formulată – decât de una a schimbărilor tehnologice posibile – științific susținută!

Metacriza schimbărilor climatice

Dacă acceptăm ideea conform căreia metacriza actuală se identifică cu schimbările climatice rezultă că toate statele Uniunii Europene sunt conținute în această criză, de vreme ce Comisia Europeană și Parlamentul European nu obosesc să propună noi măsuri destinate contracarării efectelor. Și cum problema este comună, și soluțiile sunt comune la fel ca și obiectivele: (i) obiectivul zero emisii nete pentru gazele cu efect de seră în anul 2050 și reducerea cel puțin cu 55% până în anul 2030, stimulând tehnologiile energetice esențiale, tehnologiile ecologice în economie și economia circulară, dezvoltarea industrială și transportul durabil prin reducerea poluării etc.; (ii) obiectivul de  reducere a amprentei de mediu a sistemului alimentar al UE prin scăderea cu 50% a utilizării pesticidelor chimice până în anul 2030 (obiectiv ce pare suspendat deocamdată), interzicerea utilizării pesticidelor în zone sensibile mai ales urbane, managementul integrat al dăunătorilor etc.; (iii) obiectivul de protejare a naturii și inversarea degradării ecosistemelor, prin extinderea rețelei de zone protejate la 30% din uscat și maritim, și cel puțin 20% până în anul 2030 precum și restaurarea tuturor ecosistemelor grav degradate până în 2050; creșterea finanțării destinate protejării biodiversității în cheltuielile acțiunii climatice cu până la 10% etc. Pentru conformitate trebuie spus că obiectivele majore de mai sus au fost propuse de către Comisia Europeană în virtutea atribuțiilor pe care aceasta le are conform Tratatelor. Dubla tranziție verde și digitală solicită ca UE să învestească suplimentar peste 750 de miliarde de euro anual până în anul 2030 în condițiile în care finanțarea redresării europene se va încheia în 2026. Vom vedea noile cifre ale noii Comisii Europene.

Obiectivele de mediu implică costuri publice ale bugetelor naționale, costuri private ale companiilor și, până la urmă, ale cetățenilor. Politicile pentru mediu sunt costisitoare și justificate constitutiv de amenințarea „punctului fără întoarcere” (point of no return). Această bornă (teoretică) ce odată depășită va face improbabilă oprirea creșterii temperaturii Pământului cu 2⁰C ducând la dezastre globale, va fi atinsă în opinia unor specialiști în anul 2035. Sau deja a fost atinsă, conform unor instituții internaționale, în anul 2022[12]. Totuși, ar exista un grad de relativitate a datelor în funcție de măsurile preventive ce vor fi luate. Ca urmare, asistăm la avansarea unor soluții numite verzi. Nu puține dintre acestea sunt supraevaluate tehnologic căci fie nu sunt mature, fie au limite în ceea ce privește eficiența. Iar ambiția de a le introduce, cu speranța că totuși vor reprezenta o soluție viabilă, a dus la supralicitarea lor ideologică: instalațiile de conversie a energiilor regenerabile trebuie subvenționate la fel ca acumulatorii automobilelor electrice, agricultura bio ale cărei costuri cu până la 50% mai mari față de agricultura convențională trebuie și ea subvenționată, renaturarea ecosistemelor compromise, desigur, intră în responsabilitatea publică etc. Deci, dacă acceptăm costurile de mediu așa cum sunt descrise de noile obiective, bugetele statelor, precum și resursele private ale contribuabililor vor trebui să prevadă, pe scurt spus, efectele financiare ale „internalizării externalităților”. Această sintagmă consacrată reprezintă justificarea creșterii costurilor ce apar ca urmare a introducerii de noi tehnologii ori restricții legate de minimizarea impactului asupra mediului. Și cum metacriza schimbărilor climatice este prezentă „peste tot”, și costurile sale se vor regăsi la fel: producție, servicii, gospodării etc. iar efectul final se va simți asupra nivelului de trai.

În acest context al nevoii de resurse destinate finanțării noilor politici de mediu, studiile arată că doar anumite state vor putea să acompanieze creșterea economică cu respectarea obiectivelor de mediu. Aceste state sunt cele ale căror PIB sunt create pe baza sustenabilă a productivității și care pot să compenseze activitățile clasice/tradiționale cu cele inovative într-un ritm suficient de rapid pentru a atinge obiectivul „net zero”.

În paradigma de funcționare a piețelor, manifestarea metacrizei schimbărilor climatice cere ca oferta de produse și servicii să găsească soluții la dubla problemă „resurse mai scumpe și emisii cu nivel mai scăzut” iar cererea să răspundă în oglindă la „disponibilități financiare mai reduse și consum mai scump”. Ar rezulta că elementul (comun) ce influențează relația cerere-ofertă este (supra)reglementarea, care va avea impact asupra stabilității prețurilor, plafonării acestora, elasticității lor etc. Or, nu se cunosc experiențe economice în care supra-reglementarea capitalului să fi creat bunăstare. Și totuși sunt necesare soluții de acomodare cu această metacriză.

Calitatea de membru al UE cere României să își asume obiectivele de mediu, ceea ce ne pune în situația de a rezolva problema echilibrului dintre finanțarea acestora și asigurarea unei creșteri economice susținute în scopul dezvoltării. Chiar dacă problemele create de metacriza mediului sunt aceleași atât în cazul României cât și al celorlalte state membre ale UE, soluțiile nu sunt identice. În plus, spre deosebire de (aproape) orice altă temă a UE,  chestiunea impactului asupra mediului este una transfrontalieră și deci nu poate fi rezolvată doar de către unele state. Ca urmare, va fi mult mai dificil să fie acordate concesii semnificative relativ la ritmul reformelor.

Soluții neaplicate – riscuri neglijate

Soluția optimă pentru asigurarea creșterii susținute a PIB, răspunzând provocărilor economice de perspectivă, este inovarea. Aceasta duce la îmbunătățirea productivității sau, într-un înțeles mai larg, a competitivității. Deși obiectivul este cunoscut, România este departe de atingerea lui. Economia noastră are de multă vreme slabe performanțe în ceea ce privește competitivitatea. În scopul de a evidenția această afirmație putem observa, de exemplu, că există o diferență semnificativă între valoarea PIB/locuitor calculată la paritatea puterii de cumpărare a regiunii București-Ilfov, care o plasează pe locul 11 în clasamentul ce conține 234 de regiuni europene, și poziția 129 unde se regăsește pentru indicatorul competitivității[13]^,[14]. Aceste date arată că nu competitivitatea este primordială în bunăstarea celei mai dezvoltate regiuni din România, ci consumul/dimensiunea pieței. Judecând similar, dar la nivelul întregii țări, creșterea PIB/capita calculat la paritatea puterii de cumpărare este cca. 78% față de media europeană – Bucureștiul având peste 260% – însă productivitatea ne plasează pe locul penultim în UE. Aceasta în condițiile în care veniturile fiscale (inclusiv contribuțiile sociale) încasate la Bugetul Statului se află la cote minime, de cca. 27% din PIB (2023) în raport cu media UE, situându-se la fel ca și în cazul productivității pe locul penultim în UE, la o diferență de cca. 13 pp față de media UE – 40,9% PIB. Iată de ce, sprijinul public destinat creșterii productivității prin pârghiile economiei de piață precum granturile, ajutoarele de stat orizontale, reducerea poverii fiscale și administrative etc. rămâne redus, ca să nu mai vorbim despre alocările financiare (ridicole) aferente cercetării științifice și inovării. De altfel, este simptomatic faptul că România are o Strategie pentru Competitivitate despre care nu se vorbește și nu (mai) are un Consiliu de Productivitate de unde să apără măcar unele bune practici utile birocrației spre a ținti sprijinul destinat creșterii competitivității economiei.

Fără a mai argumenta suplimentar, nu este greu de observat că structura competitivității în România, așa cum se prezintă astăzi, este incapabilă să susțină creșterea.

Ce variante ar putea fi discutate? 

Există și un alt punct de vedere: de vreme ce costurile de mediu sunt relativ fixe, fiind evaluate pentru ținte deja stabilite, prioritatea ar fi pur și simplu creșterea PIB chiar și fără politici de inovare prea active, ceea ce ar duce la o reducere procentuală a efortului financiar – o viziune contabilă. Conform acestui scenariu, care pare a fi preferat astăzi și de politicieni și de birocrație, putem fi relativ „liniștiți” funcționând în continuare în paradigma „business as usual”. Desigur, dacă această creștere ar putea fi suficient de rapidă și sustenabilă.  Deci, vestea bună ar consta în faptul că, în cazul păstrării anvelopei financiare pentru obiectivele de mediu, procentul din PIB necesar atingerii țintei „zero emisii”, de exemplu, va scădea în timp, odată cu creșterea PIB. Veștile mai puțin bune sunt legate de faptul că, pe de o parte țintele obiectivelor de mediu sunt nu de puține ori variabile, iar pe de altă parte efectele unor politici de inovare cer investiții pe termen scurt și oferă rezultate pe termen cel puțin mediu. În fine, dacă se ia în considerare și ciclicitatea economică este de așteptat ca în anumite perioade economia să încetinească, deci PIB-ul să stagneze/scadă, iar statele să fie nevoite să înregistreze o creștere a procentul din PIB dedicat obiectivelor de mediu – consecințele viziunii contabile. Pe scurt, urmărirea simultană a obiectivelor de mediu și a creșterii economice consistente reprezintă apanajul națiunilor al căror PIB este relativ ridicat și cu structură competitivă. România nu face parte din această categorie de state.

În fine, există și un al treilea punct de vedere conform căruia țintele obiectivelor de mediu vor evolua în sensul relaxării, fie a termenelor, fie a numărului lor. Acest punct de vedere a fost lămurit deja prin realegerea Președintei Comisiei UE care, cel mai probabil, va păstra marile obiective de mediu.

Trei puncte de vedere au fost prezentate mai sus referitoare la modalitățile de finanțare a obiectivelor de mediu: evoluția către competitivitate care solicită investiții promovate imediat pentru obținerea de rezultate pe termen mediu/lung; creștere economică susținută dependentă de masive investiții publice și private în contextul condiționalităților externe la obținerea finanțării; reducerea ambiției obiectivelor de mediu la nivel comunitar și deci și a nivelului de investiții necesare. În cazul primelor două soluții pot fi identificate și un număr de riscuri: în cazul „obiectivul productivitate” primul risc ar putea fi reprezentat de așa numita „capcană a venitului mediu”, iar pentru „obiectivul creștere intensivă” primul risc ar putea fi legat de sustenabilitatea modelului nostru economic. 

Capcana venitului mediu

Capcana venitului mediu semnifică epuizarea potențialului de creștere economică al unui stat care nu mai poate susține competitivitatea externă doar prin sectoare intensive în forță de muncă. Aceasta deoarece salariile devin relativ ridicate, iar pe de altă parte economia, oricât de diversificată ar fi aceasta (inclusiv cazul României), nu produce bunuri cu valoare adăugată mare la o scară suficient de largă pentru a compensa creșterea de salarii. Deci, avem de-a face cu o dublă lipsă de productivitate. Pe fond, capcana venitului mediu se manifestă când factorii de producție clasici, reprezentând resurse cu origine tangibilă (forța de muncă, capitalul și pământul) și-au atins limitele de productivitate, iar trecerea către neofactorii de producție, reprezentând resurse intangibile (abilitățile antreprenoriale, informația, tehnologia) ca de exemplu creșterea rolului în economie a Bursei și piețelor de capital, transferul tehnologic, digitalizarea etc. întârzie să se manifeste. Semnalul concret că acest risc poate apărea, constă în atingerea unei valori a venitului pe cap de locuitor cuprinsă între o treime până la două treimi din venitul pe cap de locuitor al Statelor Unite. România se află în acest interval. În spațiul public românesc, cel puțin în sfera celor care proiectează politicile publice, tema capcanei venitului mediu este marginală deși există o serie de studii tematice autohtone[15], dedicate regiunilor din ”vechea Europă”[16], Europei Centrale și de Est, inclusiv României [17] și chiar exemple concrete de introducere a acestui subiect în programe de guvernare[18]. Lipsa dezbaterii publice pe această temă (cu excepții remarcabile) face ca reformele structurale necesare în scopul creșterii productivității să fie reduse la soluții punctuale avansate de o întreagă literatură gri – aici cu înțelesul de literatură care nu este supusă unui proces de revizie la fel de strict ca literatura tradițională fiind sub riscul de a prezenta inexactități sau chiar interpretări partizane – literatură nu de puține ori dependentă de sursa finanțării și, evident, orientată către captarea atenției decidenților către propriile domenii/interese. Un bun exemplu poate fi cel recent al unor asociații de companii private care finanțează o mare universitate pentru ca aceasta să analizeze avantajele cotei unice de impozitare.

În cazul României, guvernanța, acumularea scăzută de capital, disparitățile/decalajele economice alături de cele de pe piața muncii reprezintă riscurile cele mai mari pentru evitarea capcanei venitului mediu.

Observație: Statele est-europene care s-au poziționat mai bine în scopul evitării capcanei veniturilor medii au fost acelea unde a avut loc o distanțare netă față de structura instituțională comunistă, s-au valorizat pregătirea resursei umane, inovarea, productivitatea totală a factorilor, s-au gestionat activ deficitele și s-a asigurat o forță de muncă bine calificată în acord cu cererea de pe piața muncii. Statele care au întârziat aceste procese, între care și România, intrate nereformate instituțional și administrativ în programele de sprijin ale UE nu au evoluat către modelul competitiv, rămânând în paradigma modelului bazat pe costuri[19]. Iată de ce, politic vorbind, alianțele de ”stânga-dreapta” din România, mai ales astăzi când principalele partide ce reprezintă aceste doctrine sunt privite ca partide tradiționale și acuzate că nu mai au multe de spus, reprezintă mari riscuri la adresa evitării capcanei veniturilor medii. Iar cele mai mari riscuri sunt la adresa dreptei care deși dispusă la reforme este captivă stângii conservatoare – nu este greu de verificat, istoric vorbind, ce partid a condus România în perioada în care despărțirea de sistemul comunist impunea crearea noilor instituții și reforma administrației.

Desigur, există economiști români care nu sunt îngrijorați de riscul capcanei venitului mediu, invocând faptul că în România există destule resurse de creștere neexploatate – sectorul asigurărilor, sectorul bancar, alte servicii etc. Poate că putem aștepta să vedem dacă este așa. Exemplele de mai sus, totuși, ne semnalează că negarea poate opri dezbaterea dar nu și apariția fenomenului.

Modelul economic

În ceea ce privește economia, analizele disponibile furnizate de economiști, sociologi sau chiar politologi sau psihologi arată că modelul nostru economic de creștere este cauza decalajului între țara noastră și statele dezvoltate ale UE. Modelul economic românesc de creștere nu este sustenabil fiind bazat pe consum, costuri scăzute pentru salarii relativ reduse, impozite scăzute pentru capital, alături de subvenții destinate investițiilor și preluare de tehnologie străină cu valoare adăugată preponderent slabă. Și chiar dacă recent s-a evidențiat faptul că pe parcursul anului 2023, sub efectul cumulat al tuturor surselor de finanțare disponibile, formarea brută de capital a înregistrat o contribuție la creșterea economică mai mare decât cea aferentă consumului populației (3,6 pp față de 2,2 pp)[20], ceea ce a creat optimism în zona politică guvernamentală, modelul de creștere bazat pe investiții va trebui validat după anul 2026 când finanțarea prin PNRR va înceta. Deci, abia peste câțiva ani vom vedea dacă structura investițiilor hotărâte prin decizii politice/publice se va dovedi favorabilă creșterii de productivitate. Și aceasta deoarece PNRR-ul României, spre deosebire de cele ale altor state, a fost centrat pe investiții publice, mai ales în infrastructură, și nu pe cele private! Până atunci observăm revenirea consumului în poziția de suport principal pentru creșterea PIB. Trecând peste optimismul politic imediat, este util să vedem un tablou mai larg: „În perspectivă, este esențială reechilibrarea cât mai rapidă a dinamicii creșterilor salariale, deja extrem de consistente, cu cea a productivității muncii, proces care va favoriza nu doar revenirea treptată a ratei inflației către țintă, ci și evitarea unor pierderi de competitivitate externă a economiei românești… Deși autoritățile române au încasat, cumulat de la începutul programului, aproximativ 10 miliarde euro din fondurile PNRR, utilizarea efectivă a acestora în finanțarea de programe investiționale a fost relativ modestă, în cuantum estimat de aproximativ 20 la sută din totalul fondurilor atrase….Pe lângă fondurile europene, surse consistente de finanțare au continuat să rămână investițiile străine directe, însă este de așteptat ca pe termen mediu volumul acestora să se diminueze, inclusiv în corelație cu percepția investitorilor privind dezechilibrele macroeconomice persistente ale României”¹³. O completare a afirmațiilor de mai sus poate fi făcută trimițând la teoria conform căreia creșterile PIB se reduc pe măsură ce o economie se apropie de Frontiera Posibilităților de Producție. Economia Românei confirmă această teorie; dacă între anii 2001-2010 economia țării noastre putea înregistra creșteri anuale de PIB de cca. 5,5-6%,  în deceniul curent acestea se vor limita la 3,5-4% (V. Lazea). Or, în condițiile în care contribuțiile celor trei factori care determină PIB potențial, în ordinea importanței: productivitatea totală a factorilor, acumularea de capital, timpul de lucru al forței de muncă, sunt în diminuare, creștere ușoară conjuncturală respectiv stagnare cu tendință negativă, este puțin probabil ca modelul nostru economic, așa cum arată astăzi, să permită finanțarea costurilor aferente obiectivelor de mediu.

Observație: Actualul model economic European, bazat pe o strategie de politică monetară orientată exclusiv pe stabilitatea prețurilor, a funcționat bine în ultimii peste 50 de ani. Analiza performanțelor sale în ceea ce privește finanțele, comerțul, întreprinderile, inovarea, munca și guvernarea arată că cetățenii statelor Uniunii Europene au beneficiat de o bunăstare crescândă. Astăzi, modelul economic al UE este provocat să evolueze. Scăderea continua a populației apte de muncă, tendință ce se va croniciza odată cu anul 2025, deglobalizarea care trebuie să facă față noilor bariere comerciale, tendința de fragmentare a economiei globale în blocuri aflate în concurență, reașezarea lanțurilor de aprovizionare, dubla tranziție verde și digitală care cere UE să să învestească suplimentar peste 750 de miliarde de euro anual până în anul 2030, precum și faptul că finanţarea redresării europene se va încheia în 2026 sunt motive pentru a regândi actuala viziune asupra creșterii. La toate acestea se adaugă concluziile Conferinței privind Viitorul Europei adoptate de către Parlamentul European și trimise Consiliului European, privind convocarea unei Convenții în cadrul căreia să se discute modificarea tratatelor UE. România trebuie să rămână concentrată în acest proces, cu tot ce înseamnă el din punct de vedere al balanței puterii între instituțiile UE, partajării sau dezvoltării competențelor Comisiei Europene în raport cu statele membre mai ales în domeniile educației, sănătății, industriei, securității și apărării ori sensibilei teme a schimbărilor climatice, a politicii energetice, a celei externe, precum și în ceea ce privește evoluția marilor politici europene, adâncirea pieței interne, politica la frontiere sau infrastructura transfrontalieră.

Există opinii referitoare evoluția economiei globale pentru anul 2023 care au întărit ideea conform căreia modelul economic European trebuie modificat, fie în limitele paradigmei actuale, fie prin ghidarea acestuia spre cererea internă „fără a aduce atingere obiectivului de stabilitate a prețurilor”. În cel de-al doilea caz, urmărirea potențialului maxim, creșterea și ocuparea deplină a forței de muncă ar însemna o schimbare, nu doar în elaborarea politicilor UE, ci și în politica monetară a Băncii Centrale Europene.

Alegerile europene, noile tendințe și revigorarea obiectivului competitivitate

Urmare a alegerilor europene din acest an și a desemnării noii conduceri a instituțiilor UE, obiectivul contracarării efectelor schimbărilor climatice va fi acompaniat, în acțiunea noii Comisii Europene, de cel al securității și de competitivitate[21]. Dar va rămâne prioritar! O analiză a competitivității blocului comunitar în raport cu competitorii globali nu arată prea bine. În ultimele trei decenii economia UE a pierdut considerabil din relevanță pe scena mondială; a scăzut de la peste 25% din economia globală la mai puțin de 17%. Referitor la creșterea economică, există comparații și mai dezavantajoase: PIB-ul SUA care a fost cu doar 6,3% mai mare decât cel al UE în 1991, a ajuns cu aproape 37% mai mare până în 2022, depășind UE în 23 din cei 31 de ani trecuți – doar anul trecut rata de creștere economică a SUA a fost de 2,5% în comparație cu cea a UE de 0,5%; în ceea ce privește comparația cu China, PIB-ul chinez era doar 12% din cel al UE în 1991, depășindu-l pe cel al UE cu aproape 7% în 2022 – în acest caz, al Chinei, UE a fost depășită în 30 din cei 31 de ani de ani analizați.[22] Iată de ce UE a lansat anul acesta Pactul pentru Competitivitate European (European Competitiveness Deal) ale cărui obiective esențiale se referă la adâncirea pieței unice cu dimensiunile finanțelor, energiei, comunicațiilor și completarea celor patru libertăți de circulație cu o a cincea care să cuprindă cercetarea, inovarea, datele și cunoștințele[23]: Aceste obiective nu sunt cu totul noi în agora românească fiind semnalate cel puțin în 2017[24] și 2021[25]. Ce ar mai fi de spus aici se referă la lipsa de apetență a decidenților români în ceea ce privește evoluția Pieței Interne și a rolului său esențial în evoluția economică a UE – de altfel, în campania pentru alegerile europarlamentare aproape toate temele au fost legate pe banii pe care diverși foști/viitori/perpetui europarlamentari din orice partid s-au lăudat că i-au adus în România. Pe de altă parte, dezinteresul față de evoluția Pieței Interne se dovedește de fiecare dată când, așa cum s-a întâmplat și acum, politicienii au vehiculat poziții de comisari europeni. Și tot ca de fiecare dată aceste poziții nu se potrivesc intereselor inteligent selectate pentru România ci conform cu trecutul unor demnitari aflați în arcul guvernamental sau apropiați acestuia. Din acest motiv nici nu a fost apărat un astfel de portofoliu, transformând negocierea la cel mai înalt nivel cu Președinta Comisiei Europeneîntr-o cedare fără glorie. Fără a adânci acest aspect ”colateral” autohton, trebuie spus că revenirea în prim planul politicilor europene a competitivității este motivată nu doar de situația de securitate ci și de recunoașterea implicită a faptului că activismul Comisiei Europene în ceea ce privește metacriza schimbărilor climatice nu mai poate avea replici naționale, așa cum am spus mai sus, deoarece caracterul transfrontalier al problematicii mediului nu permite variante de tip „opt-out”. Sau mai precis, statele membre nu mai pot avea soluții proprii la recomandările comunitare așa cum s-a întâmplat cu Strategia Lisabona care a eșuat în obiectivele sale orientate către competitivitate din cauza deciziilor naționale divergente – să ne amintim de celebra Directivă a Serviciilor.

Încercând o concluzie, am putea spune că pentru România metacriza schimbărilor climatice pune și mai clar ca până acum problema definirii acelor reforme structurale al căror obiectiv convergent să fie tranziția către un model economic centrat pe inovare – „o nouă economie a restructurării” care să se adauge „noii economii a tehnologiei digitale” definită în anii `90șideja prezentă. La prima vedere obiectivul acestei tranziții sună cunoscut: trecerea pe termen mediu/lung a centrului de greutate de pe ramurile economice clasice/tradiționale către cele create pe baza sustenabilă a productivității. Iar atingerea obiectivului va fi posibilă prin definirea scopului: stabilirea unui ritm al schimbărilor care să permită maturizarea investițiilor în productivitate. Acest ritm va fi dependent de creșterea calității în funcționare a instituțiilor și administrației, formularea, în sfârșit, a unei politici industriale în cel mai larg sens, și revizitarea contractului social în scopul păstrării coeziunii și sprijinului populației.

Adevărata provocare la adresa celor care vor proiecta politicile publice în perioada următoare constă în a judeca corect echilibrul dintre două scenarii și ar suna astfel: pe de o parte, cu cât creșterea va fi mai consistentă, proporția din PIB alocată pentru obiectivele de mediu va scădea mai rapid dar cu risc conjunctural sau, pe de altă parte, cu cât investițiile în inovare vor fi mai mari, deci creșterea mai lentă, proporția din PIB necesară atingerii obiectivului  „zero emisii” va scădea la rândul ei mai lent dar durabil. Timpul nu este un aliat al României și poate că decidenții ar fi trebuit să privească PNRR-ul nostru în perspectiva post 2026 și din punct de vedere al investițiilor private!

În contextul de mai sus rămâne de răspuns la clasica întrebare: vor produce partidele politice din România o viziune cu privire la dezvoltare pentru următorii ani? Sau vor prelua lungi liste de măsuri furnizate de birocrația centrală așa cum le înțelege aceasta citind documentele europene la elaborarea cărora participă prea puțin activ și oricum fără coordonare politică? Acest orizont de timp creează și unul de așteptare, greu de susținut mai ales de către partidele tradiționale care sunt văzute, din ce în ce mai mult, ca unele ale căror soluții s-au epuizat. Poate că soluția la „problema imposibilă” a viziunii, adică a inadecvării între politic și administrativ, este completarea abordării „business as usual” în elaborarea programelor de guvernare cu cea inovativă și chiar disruptivă.

Privind astfel lucrurile, definirea unei matrice a competitivității ar putea fi instrumentul de lucru pentru construirea fiecărei politici publice. Chiar dacă sună cunoscut, totuși noutatea există. Și constă în aceea că astăzi, în contextul „noii economii” globale, digitale și acum și verzi această construcție este chiar posibilă tehnic – dacă va fi înțeleasă.

Administrație, economie, contract social – centru – dreapta și opțiunile  liberale

În ultimii ani liberalismul politic românesc a furnizat public mai multe documente, unele cu caracter programatic, a căror dominantă a fost traducerea în cheie executivă a conceptului: „o nouă economie”. Chiar dacă această abordare a avut un oarecare succes ea rămâne încă o resursă neexploatată. Acum, când practic toată lumea a plonjat în oceanul prea puțin înțeles al digitalizării, noua economie devine, pur și simplu, economia necesară. Ca urmare, dacă decidenții politici din zona liberală, cea mai dispusă la schimbare/liberalizare, ar înțelege la timp imperativul competitivității, anumite reforme structurale cu efect în administrație, economie și societate ar deveni posibile. Altfel, liberalismul românesc va putea cădea sub lespedea succesului său electoral – un etern loc secund cauzat de sintagma ”business as usual!

În ceea ce privește administrația, dreapta va trebui să contracareze ideile prea multor reprezentanți ai sistemului administrativ de pe toate nivelurile, care consideră că cele mai importante trei teme ale reformei administrației: funcția publică, elaborarea politicilor publice și descentralizarea trebuie privite în ordine inversă pentru a garanta succesul guvernării centrale sau locale. În mod special, asaltul periferiei asupra centrului în scopul descentralizării este ghidat de mentalitatea autonomizării locale – într-o manieră postmodernă ce va fi tratată în partea a doua a acestui text. Presiunea politică pentru accesul la resurse nu are (încă) argumente care să demonstreze că beneficiile descentralizării depășesc costurile și riscurile. Iar efectele acestei presiuni politice nu fac decât să fragmenteze autoritatea de stat accentuând riscurile locale și decalajele regionale. Pe de altă parte, reinventarea permanentă a birocrației cu ajutorul procedurilor tot mai complicate este calea sigură pentru întârzierea progresului social. De aceea, sunt necesare schimbări structurale – chiar dacă acest termen prezintă un mare grad de oboseală. Cele mai relevante teme ce trebuie puse pe agenda publică ar putea fi: (i) regândirea structurii administrativ-teritoriale a României în scopul creșterii puterii economice a regiunilor, dezvoltarea regională fiind  mai întâi un concept economic și abia apoi, eventual, unul administrativ; (ii) reforma profundă și pe cât posibil consensuală a administrației publice de la consolidarea și responsabilizarea funcției publice la modul de elaborare al politicilor publice, alături de (iii) o reformă amplă în domeniul reglementărilor, care să clarifice și consolideze corpul legislației interne inclusiv ca urmare a adoptării acquis-ului comunitar. În scopul îndepliniriiacestui obiectiv, România are nevoie, mai întâi, de o nouă Cartă Verde a Dezvoltării Regionale și Administrației. Intervalul de timp necesar punerii în practică a unui astfel de proiect este estimat între patru și șapte ani. Conform unei viziuni echilibrate de centru-dreapta, schimbarea culturii administrative reprezintă fondul reformelor în administrație.

În ceea ce privește economia, definirea obiectivelor nu poate neglija realitatea care ne arată, printre altele, că România este o economie al cărei centru de greutate se află în afara granițelor țării, cu cel mai scăzut grad al intermedierii financiare din UE, ocupă locul penultim pentru indicatorul referitor la productivitatea utilizării resurselor nereușind să decupleze creșterea PIB de consumul acestora și, deci, de presiunea asupra mediului, în care datoria publică crește în mod nefiresc odată cu creșterea economică, deficitul bugetar se adâncește dar nu în scop investițional, stabilitatea cursului valutar este prea sensibilă la investițiile nerezidenților, fondurile europene și remitențele emigrației românești, iar clasa de mijloc reprezintă mai puțin de 10% fiind compusă în majoritate din angajații cu salarii mari și nu din întreprinzători. Complexitatea economiei face dificilă găsirea unui corp unic de obiective care, odată puse în practică, ar rezolva problemele. Totuși unele dintre cele mai relevante teme ce trebuie puse pe agenda publică ar putea fi: (i) corelarea internă a celui mai complex agregat de politici publice: politica  industrială și agricolă, politica veniturilor și politica fiscal bugetară, prin evoluția de la prognoză la previziune în acordarea acestor politici, care să permită trecerea de la prioritizare la planificare; pentru acest obiectiv este necesară adăugarea la instituțiile prognozei și statisticii pe cea a planificării; (ii) definirea și adoptarea obiectivelor ”noii economii” privind cele trei verticale, ce vor permite accesul la un nou model de dezvoltare centrat pe productivitate: transformarea digitală care să accentueze conectivitatea și să pregătească introducerea inteligenței artificiale în procesele decizionale complexe, economia sustenabilă decuplată de consumul de resurse și biotehnologiile destinate să lege civilizația tehnologică de nevoia umană pentru noi produse și servicii. Acest proces trebuie mai întâi clarificat prin elaborarea unei Cărți Albe a Noii Economii care să stabilească un cadru al reglementărilor, adaptat la tehnologiile disruptive definitorii, urmând ca formularea obiectivelor politicilor publice să traducă practic modul de utilizare a instrumentelor noii economii: inteligența artificială, internetul lucrurilor, realitatea augmentată etc., energia verde și economia neutră din punct de vedere a emisiilor de carbon, biotehnologia medicală și cea pentru agricultură și mediu. Singura cale prin care România poate recupera timp în competiția competitivității este (iii) aplicarea în societatea informațională a vectorilor societății cunoașterii alături de (iv) revalorizarea funcțiilor statului în economie. Rolul statului trebuie să se extindă, de la cel de reglementare și supraveghere, la cel de facilitare a afacerilor mai ales pentru compensarea externalităților cu care se confruntă firmele noi; fără sprijin acestea nu pot face saltul de la avantajele comparative la cele competitive.

În fine, complicatul context actual cere o revizitare a termenilor contractului social, o instituție parțial informală dar care este menită să facă mai previzibile relațiile dintre stat și societate și în final să permită o politică mai stabilă. Alături de elementele cunoscute ale contractului social, care vor trebui revalorizate, se pune problema introducerii în dezbaterea publică a unor noi  concepte: (i) o nouă viziune asupra creșterii accesului la bunurile publice precum educația și sănătatea, văzute ca bunuri critice din cauza riscurilor crescute asupra evoluției societății. Această viziune ar justifica modificări de paradigmă în elaborarea politicilor publice. Astfel, acceptând principiul priorității civice în scopul îmbunătățirii stării educației și sănătății, modul clasic de elaborare a politicilor va putea fi modificat astfel încât Codul Fiscal să fie completat cu capitole dedicate acestor domenii considerate orizontale; (ii) completarea contractului social pentru fiscalitate se referă nu doar la dezbaterea legată de structura impozitelor directe sau indirecte constituite ca venituri la bugetul de stat, ci și la noile provocări legate de obiectivele de mediu ca de exemplu schimbarea de paradigmă în stabilirea accizelor „combustibilului” automobilelor electrice, definirea importanței sociale a apei, solului și pădurilor în ceea ce privește exploatarea lor în folos public; (iii) definirea contractului social pentru inteligența artificială a cărei evoluție exponențială în cadrul societății trebuie să ofere avantaje tuturor cetățenilor, fără a crea disparități și chiar discriminări ca urmare a stabilirii standardelor de acces la unele servicii publice. Specificul contractului social pentru inteligența artificială constă în aceea că accesul la informațiile indivizilor/comunităților este condiționat de controlul acestora asupra propriilor date, iar rolul esențial al statului este de a asigura securitatea cibernetică și de a justifica orice decizie care poate interfera cu libertățile individuale (a se vedea European Declaration on Digital Rights and Principles[26]).

Fără a încerca formularea unor concluzii pretins acoperitoare am putea spune că, dacă ipotezele de mai sus definesc metacriza schimbărilor climatice drept criza ce va induce schimbări în modul nostru de viață, atunci și sistemul în care trăim, în esență cel capitalist, cu fețele sale economice și instituționale, va suferi cel mai probabil alterări – de altfel vizibile deja. Din acest punct de vedere ar fi bine ca și în realitatea noastră autohtonă să gândim în termenii „alegerii publice”. Ideologic vorbind ar însemna ca centrul-dreapta politicii românești să ia în considerare faptul că pe termen mediu, un model capitalist de dezvoltare cere ca statul social să fie reformat iar piețele financiare temperate, primul pentru că este împins să funcționeze peste puterile sale iar ultimele deoarece sunt capabile să-și submineze propria eficiență.  În contrapunct cu această ipoteză de lucru opțiunea stângii românești se rezumă la aplicarea „noilor principii ale capitalismului moral”[27] apropiate mai degrabă occidentului dezvoltat, dar cu alt tip de alterații: „o Românie de mici proprietari”, în care” redistribuirea echitabilă a bogăției” intră în opoziție cu marile afaceri, acestea trebuind să redistribuie o parte din averea pe care o creează, pe motivul prea ridicatei lor eficiențe financiare iar funcționarea unui ”sistem public performant” depinde doar de câteva „reglaje fine”. Deci, un capitalism supus unor limitări mai degrabă directe decât indirecte. Fără a interpreta aceste asumări ale stângii ca bune sau rele, putem totuși observa că reformele fundamentale din economie și administrație sunt inutil de discutat într-o coaliție stânga-dreapta de vreme ce viziunile asupra capitalismului sunt evident divergente. Și în lipsa reformelor, progresul nu este posibil, chiar și fără presiunea metacrizei schimbărilor climatice – cea mai lungă criză în care abia am intrat.

Adrian Ciocănea, profesor universitar, fost deputat cu activitate în Comisia pentru Politică Externă, a îndeplinit funcții de Secretar de stat coordonator al Departamentului pentru Afaceri Europene, Consilier al Primului Ministru și Coordonator Național Adjunct al procesului de aderare la OCDE, este membru al Consiliului Consultativ pentru Dezvoltare Durabilă din Guvernul României. Este unul dintre cei șase inițiatori ai Manifestului Dreptei din România. A participat la coordonarea programelor de guvernare ale PNL în ultimii 20 de ani.

Bibliografie

[1]     Tsimpouki, T., Blatanis, K., Tseti, A., American Studies after Postmodernism, Palgrave Macmillan, 2023, ISBN: 9783031414480;

[2]     Conrad, M., Hálfdanarson, G., Michailidou, A, Galpin, C., Pyrhönen, N., (Editors), Europe in the Age of Post-Truth Politics Populism, Disinformation and the Public Sphere, Palgrave Studies in European Political Sociology, 2022,  ISBN 978-3-031-13693-1;

[3]     Preyer, G., Krausse, R.M., Postmodernism, Differentiation of Institutions, and Structural Change. In: Sociology of the Next Society. Emerging Globalities and Civilizational Perspectives, Springer, Cham., 2023, ISBN978-3-031-29142-5

[4]     English, F.W., Postmodernism: Structured Doubt Within Leadership Certainties. In: English, F.W. (eds) The Palgrave Handbook of Educational Leadership and Management Discourse. Palgrave Macmillan, Cham. 2022, ISBN978-3-030-99096-1

[5]     Fiet, J.O., Entrepreneurship in a Time of Social Justice Advocacy, Palgrave Macmillan Cham, 2023, ISBN ISBN, 978-3-031-35462-5;

[6]     Andreescu, M., Postmodernismul. Studii, eseuri și cugetări, Ed. Paideia, 2023, ISBN 9786067488074

[7]     Patapievici, H-R., Omul recent, Humanitas, 2001,ISBN: 973-50-0220-5

[8]     Rahman, M.S.A., Awang, M., Jagun, Z.T., Polycrisis: Factors, impacts, and responses in the housing market, Renewable and Sustainable Energy Reviews, Volume 202, 114713, 2024

[9]     Fergnani, A., Cooper, B., Metamodern futures: Prescriptions for metamodern foresight, Futures, 149, 103135, 2023

[10]    Hedlund, N., Esbjörn-Hargens, S., Hartwig, M., & Bhaskar, R.,  On the deep need for integrative metatheory in the twenty-first century. In R. Bhaskar, S. Esbjörn-Hargens, N. Hedlund & M. Hartwig (Eds.). Meta-theory for the twenty-first century: Critical realism and integral theory in dialogue (pp. 1–34). New York: Routledge, 2016

[11]    Lefebvre, A., Liberalism as a Way of Life, Princeton Univ. Press, ISBN:9780691203744, 2024.

[12]    https://press.un.org/en/2022/sgsm21173.doc.htm

[13]    https://ec.europa.eu/regional_policy/information-sources/maps/regional-competitiveness_en

[14]    https://cursdeguvernare.ro/competitivitatea-romaniei-se-taraste-muuult-in-urma-pib-locuitor-cifrele-care-masoara-calitatea-slaba-a-dezvoltarii.html

[15]    Coșea, M., Economia României după pandemie. Cum se poate ca o țară bogată să fie săracă?, Editura Fundației România de Mâine, 2023

[16]    Iammarino, S., Rodríguez-Pose, A., Storper, M., Diemer, A., LSE Consulting, Falling into the Middle-Income Trap? A Study on the Risks for EU Regions to be Caught in a Middle-Income Trap Final Report Contract No. 2018CE16BAT055, Luxembourg: Publications Office of the European Union, ISBN 978-92-76-20378-0, 2020

[17]    Kouli, Y.,  Müller U., (editors), The Middle-Income Trap in Central and Eastern Europe Causes, Consequences and Strategies in Post-Communist Countries, Berghahn Books N E W Y O R K • O X F O R D, ISBN 978-1-80539-181-4 hardback, 2024. ” The case study of Romania is particularly interesting for a book on the middle-income trap because it is the ECE country with the largest increases in wages, exports and consumption since the recovery began in 2012. It is the last ECE country to make it above the 12,000 dollars threshold (in 2019) but it is also singled out by the EBRD as the most likely candidate for the middle-income trap.”

[18]    * * * The 2017,Polish ‘Plan for Responsible Growth’ (Plan na rzecz Odpowiedzialnego Rozwoju), retrieved 30 April 2021 from https://www.gov.pl/web/fundusze-regiony/ plan-na-rzecz-odpowiedzialnego-rozwoju); Was directed explicitly against the mid dle-income trap. One key step of the plan against the trap was to raise investments in ‘Research and Development’ to a level of 2 percent of national GDP.

[19]    Győrffy, D. The Middle-Income Trap in Central and Eastern Europe in the 2010s: Institutions and Divergent Growth Models. Comparative European Politics 20, 90-113, 2022

[20]    * * * Raport asupra inflației, BNR, mai 2024

[21]    https://www.consilium.europa.eu/media/4aldqfl2/2024_557_new-strategic-agenda.pdf

[22]    * * * Forging a sustainable future together: cohesion for a competitive and inclusive europe report of the high-level group on the future of cohesion policy, ISBN 978-92-68-10296-1,  Luxembourg: Publications Office of the European Union, February, 2024

[23]    Letta, E., Much more than a market – Speed, Security, Solidarity Empowering the Single Market to deliver a sustainable future and prosperity for all EU Citizens, https://www.consilium.europa.eu/media/ny3j24sm/much-more-than-a-market-report-by-enrico-letta.pdf, 2024

[24]    Ciocănea, A., O uniune europeană mai puternică vs o piaţă comună fragmentată. „O nouă economie” – un proiect de ţară al pnl?, psnews.1616.ro/o-uniune-europeana-mai-puternica-vs-o-piata-comuna-fragmentata-o-noua-economie-un-proiect-de-tara-al-pnl-167522/ , 2017: „Astăzi Piața Internă are încă multe zone fragmentate ca efect al reglementărilor naționale: în domeniul serviciilor financiare, în privința pieței muncii, al transporturilor etc., iar pe de altă parte noi inițiative se nasc greu, precum: piața unică a energiei, piața unică digitală, ca să nu mai vorbim de uitata cea de-a cincea libertate de circulație anunțată în anul 2007 – cea referitoare la cunoștințe și inovare.”

[25]    Ciocănea, A.,Conferința privind Viitorul Europei s-a reluat.Cine vorbește pentru România europeană?, www.contributors.ro/conferinta-privind-viitorul-europei-s-a-reluat-cine-vorbeste-pentru-romania-europeana/, 2021

[26]    https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/HTML/?uri=CELEX:32023C0123(01)

[27]    https://www.psd.ro/dezvoltare-pentru-bunastare/

de prof. Adrian Ciocănea (foto)

II. METAmodernism – Despărțirea de postmodernismul care ne nivelează exacerbând diferențele dintre noi – O evoluție necesară spre noua mentalitate a complexității

Acest capitol își propune să facă unele conexiuni între postmodernismul manifestat în societatea românească în ultimii 20 de ani, deciziile publice și efectele acestora asupra progresului societății. 

Societatea românească a avut de parcurs o tranziție dificilă nu doar din cauza schimbărilor politice și economice necesare pentru a înlocui sistemul comunist, ci și deoarece a fost nevoită să își schimbe modul de percepție a realității – o tranziție culturală condiționată de ritmul transformării imaginarului social. Deși astfel de fraze reprezintă deja un loc comun, trebuie repetate deoarece evoluțiile societale, venite evident pe filiera occidentală, au fost însoțite de influențele postmodernismului la fel de occidental.

Respingerea sistemului comunist cu tot ce însemna acesta – lipsa libertăților, uniformizarea, impunerea adevărului emis din sursă ideologică unică, a colectivismului etc. – a constituit un pat germinativ aproape ideal pentru adoptarea unor forme ale postmodernismului occidental care, deși aflat el însuși în declin, influențase deja de-a lungul a câtorva decenii societățile vestice, de la educație, politică, presă etc. până la modul (și nu doar stilul) de viață al oamenilor. Pe scurt, postmodernismul care își făcuse simțită influența în occident nu doar în arhitectură, literatură, artă, sociologie sau filosofie, ci și în politică și politici, sosea în România postcomunistă.

Un exemplu ilustrativ al acestei „sosiri” este promovarea în țara noastră a conceptului de „societate deschisă”. Un concept care, privit retrospectiv, nu era altceva decât un progresism postmodern ce propunea deconstrucția ca instrument de evoluție a societății, pornind de la anihilarea „omului nou” colectivist format în comunism și nașterea omului progresist, asertiv și revizionist. Prețul acestei evoluții ar fi constat în renunțarea la tradițiile care opresc emanciparea, reorganizarea instituțiilor informale din societate etc. pentru un viitor al națiunii civice. Fără a continua am putea, totuși, comenta. Pe de o parte, practicienii progresiști ai acestor idei definitorii ale societății deschise, acasă la ei în SUA, se declarau în conflict cu capitalismul fundamentalist al piețelor. Sau, propunând o explicație ușor mai directă, promotorii conceptului în țara noastră, desigur bine intenționați în ceea ce privește promovarea dialogului, libertăților, a democrației etc. veneau cu o abordare conform căreia capitalismul piețelor trebuie contracarat dacă acesta își extinde aria de influență creând premisele societății de piață – influențarea sistemelor de sănătate, educație, cultură … dar și a politicii etc[1]. Or, într-o țară ca a noastră în care nu existau nici proprietate privată, nici piețe și nici instituțiile democrației, drumul către progres/modernizare prin (re)construirea fundamentelor capitalismului (ca aranjament social nu doar ca organizare economică) a fost mai mult îngreunat decât ajutat din cauza influențelor acestei rute de gândire. De altfel, cuvântul „capitalism” a fost greu de reintegrat în vocabularul politic, la fel ca și în cele ale unui (prea) mare număr de lideri de opinie, bucuroși să distrugă ideea „modelului suedez” (pentru cine își amintește) dar dedicați conceptului „încercare și eroare” interpretat uneori chiar pe dos.  Pe de altă parte, în abordarea acelorași interpreți ai „societății deschise”, dar de data aceasta purtând pălării postmoderne, nu exista posibilitatea unei înțelegeri comune asupra adevărului și, evident, nimeni nu ar fi avut monopolul acestuia, în educație scopul primordial nu consta în achiziția de cunoștințe ci în toleranța sistemului, relativismul vecin cu haosul era văzut ca un factor de progres inclusiv în cazul piețelor financiare etc. Acest ansamblu de idei postmoderne relativiste și haotice în legătură cu aproape orice temă politică ori socială, a fost susținut de mulți intelectuali autohtoni, fermecați de concepte având sunete plăcut elitiste. Însă pe fondul slab al deciziei publice ofensiva progresist-postmodernă nu ne-a ajutat așa cum ne-am fi dorit în procesul de consolidare a drepturilor și libertăților, la redefinirea responsabilităților civice, în educație, administrație, construcția clasei politice, reproiectarea unei culturi economice aproape distruse de comunism.

Fără a neglija beneficiile conceptului, suntem datori să vedem balansul între ceea ce am preluat din occident ca model de tranziție, și ceea ce am înțeles noi să alegem pentru propria dezvoltare în context european. Și aici poate că ar fi de luat în considerare o „polemică virtuoasă” a non-vinovăției (!) intelectualilor români în tranziție. De altfel, este interesant de observat că membri remarcabili ai Grupului de Dialog Social s-au retras din această structură reflexivă acuzând-o astăzi că a devenit una cu agendă progresistă, cu tot ce semnifică aceasta.

Încercând o generalizare, am putea avansa ideea conform căreia, în anii tranziției postcomuniste, românii abia scăpați de teroarea limitării drepturilor, veneau în contact cu un postmodernism care le punea la dispoziție „o libertate extinsă”. Conform acesteia, în numele „noului individualism” cetățenii puteau fi legitim decuplați de obligațiile la care ar fi fost expuși și a căror origine ar fi provenit dintr-un proiect comun al progresului social.

Rezultatul? De vreme ce fiecare persoană are dreptul la propria realitate, egală cu a oricărei alte persoane (și la limită cu a niciunei persoane) a devenit aproape imposibilă formularea unui proiect comun integrator. În plus, diversitatea a devenit adversarul „colectivismului” proaspăt abolit. Individualismul postmodern nu ia în considerare riscul ca societatea să se fragmenteze extrem, deoarece afirmă că diversitatea creează contextul pentru afirmarea grupurilor pe criterii identitare. Și aici nu este vorba doar despre categoriile discriminate negativ ci și despre grupuri care au propriile perspective asupra istoriei, politicii, culturii etc. așa cum sunt de exemplu comunitățile locale/regionale de diferite dimensiuni (sau, păstrând proporțiile ironiei postmoderne, cei ce cred că Pământul este plat). Rămânând totuși pe firul grav al argumentației, se poate spune că politicile identitare creează o competiție pentru resurse între grupuri/comunități și ca urmare, ele devin prea puțin interesate de obținerea progresului comun. Acest proces întărește identitatea microsocială, dar subminează comunitatea macrosocială, în detrimentul unității.

Este societatea românească de astăzi postmodernă?

După anii tranzițiilor de tot felul se poate pune o primă întrebare: a devenitsocietatea românească una postmodernă? Răspunsul este dificil de formulat, de vreme ce însuși postmodernismul se definește mai mult prin negații decât prin afirmații. Iar unii lideri de opinie consideră că dacă epicentrul postmodern occidental și-a redus amplitudinea manifestărilor, noi cei aflați la periferie nu vom simți prea intens efectele. Totuși există o serie de simptomatologii.

Un prim exemplu se referă la negarea existenței adevărului rațional furnizat de știință, acuzată de crearea unor realități accesibile doar celor inițiați – aceasta deoarece emanciparea indivizilor nu a fost la fel de rapidă precum progresul științific. Mai direct spus, dacă indivizii nu se pot adapta înaintării științei vina este a acesteia. Discontinuitatea dintre cunoașterea comună (prin intermediul simțurilor) și cea științifică a făcut ca nivelul de încredere în raționalitatea științei să scadă și, în mod dramatic, afirmațiile științelor moderne ale naturii să fie privite cu un fel de respect distant de către politică. Această discontinuitate a indus un răspuns unilateral din partea „oamenilor obișnuiți„ și a creat chiar o „ideologie a neîncrederii” ținută în viață de coincidențele greu de ocolit între opinii și adevăruri științifice și de confuzia dintre dorințe și realitate. Iar politica, în numele pragmatismului imediat, a devenit principalul complice al fragmentării opiniilor. În cazul României, studiile arată că mai puțin de 15% din populație este alfabetizată științific iar un exemplu relevant poate fi cel al campaniilor anti-vaccinare care și în prezent denunță eficiența tratamentelor consacrate împotriva unor afecțiuni grave. În termenii postmodernismului, această realitate românească (și nu numai) s-ar traduce prin aceea că adevărul emis de un filolog, avocat, jurnalist, influencer (creator de conținut!), astrolog, prezicător (meserii introduse deja în Clasificarea Ocupațiilor din România) etc. este egal cu cel al unui medic, farmacist, biolog în numele relativismului opiniilor și experiențelor personale. Rezultatul? Iminența reapariției unor boli considerate ca eradicate în țara noastră! Rămâne de măsurat intervalul de timp în care efectele acestor afecțiuni vor influența sănătatea publică pe scară largă– este simptomatic faptul că România se află pe primul loc în Europa la numărul cazurilor de rujeolă.

Un alt exemplu privește relația oamenilor cu mediul prin prisma consumului excesiv și achiziționării facile de obiecte necesare unui nivel de confort ridicat. Pe scurt, democratizarea accesului la tehnologie ar fi dus la supra-exploatarea resurselor mediului și în final la pericolul schimbărilor climatice ireversibile. În termenii postmodernismului, știința și tehnologia nu reprezintă instrumente neutre în dezvoltarea societății deoarece sunt apanajul claselor dominante. Din acest motiv acestea se află la originea deteriorării relațiilor inter-umane (celebrul exemplu al armelor nucleare pe care doar unele state le dețin) și în plus constituie și cauza distrugerii generalizate a mediului. Rezultatul? Schimbarea paradigmei producție/consum, acestea fiind „somate” să devină simultan sustenabile conform noii ideologii a înverzirii, schimbare ce implică modificarea nu doar a stilului de viață ci chiar a modului de viață al indivizilor. Rămâne de văzut în ce măsură ideologiile de mediu vor putea induce modificări în comportamentul public voluntar sau constrâns, în condițiile în care responsabilii cu proiectarea politicilor publice, energetice în principal, invocă în prea mare măsură tehnologii imature, slab studiate sau a căror eficiență este imposibil de îmbunătățit pentru un raport calitate/preț suportabil în piață – nesubvenționat.

Al treilea exemplu, și poate cel mai relevant/discutat se referă la sistemul de educație. Un sistem de educație postmodern este caracterizat printr-o mai mare diversitate și libertate a deciziei părinților și elevilor, descentralizarea controlului asupra școlilor și o mai largă autonomie a acestora, posibilitatea variației locale a curriculumului față de forma sa națională, programe personalizate pentru școli și elevi, utilizarea platformelor online în procesul de educație, și nu în ultimul rând posibilitatea extinsă a utilizării „școlii de acasă”. Mai toate cele enumerate, și care nu trimit la efecte negative la prima vedere, sunt deja prezente în școala românească: marketingul manualelor alternative, modificări ale ponderii materiilor în învățământul liceal acordate cu cerințele industriilor locale, introducerea manualelor de istorie locală, desființarea (prevăzută) a inspectoratelor școlare, consolidarea învățării în variante online etc. Dacă însă completăm tabloul de mai sus cu riscurile, vom fi obligați să observăm și „detaliile” de manifestare ale postmodernismul în școala românească. Poate cel mai relevant astfel de „amănunt” este cel legat de ierarhia valorilor enunțate legislativ, în care diversitatea este plasată înaintea excelenței. Rezultatul? Schimbarea de accent, de pe competiția școlară între elevi pe „armonia” relațiilor între aceștia și sistemul de educație, simultan cu accentuarea formării de competențe și în subsidiar a achiziției de cunoștințe. Acest model, de altfel cunoscut, arată că scopul final este transformarea definitivă a educației într-o chestiune privată, într-un serviciu pe care părinții îl achiziționează pentru copii lor – așa cum de altfel se enunță în abordările postmoderne. Rămâne de văzut dacă aceste schimbări din educație vor mai permite în România o economie a cunoașterii, susținută de absolvenții de universități unde prioritare sunt cunoștințele (aflate deja în cădere liberă când vorbim de bacalaureații deveniți studenți) sau vor duce către o economie a serviciilor unde competențele sunt mai importante, datorită flexibilității domeniului. De altfel, în viziunea postmodernă dobândirea de cunoștințe nu se face cu intenția ca individul să devină o persoană instruită/educată ci pentru a căpăta deprinderi funcționale, a învăța lucruri; deci nu în scopul de a le cunoaște, ci de le folosi – instrumentalism. Fără a mai aprofunda tema, este foarte probabil ca efectele actualelor măsuri să se facă larg resimțite peste cca. 20 de ani, deoarece rezultatele schimbărilor din educație se manifestă în timpul biologic al celor instruiți – studiile subliniază faptul că, deja, în lipsa promovării gândirii abstracte se înregistrează o stagnare în evoluția normal ascendentă (măsurabilă) a indicatorului IQ. În fine, dacă scopul educației nu este acumularea de cunoștințe ci instrumentalizarea acestora (abilitatea de a le găsi, a le prelua și a soluționa eventual o problemă), am putea spune că postmodernismul este opus progresului (rezultatul evoluției individuale) ceea ce ar putea reprezenta un șoc adepților acestui curent de gândire filosofică/viziune asupra vieții.

În ceea ce privește influența postmodernismului în învățământul superior, aceasta pare deja resimțită în aria academică (mai ales) a umanioarelor. Există un număr deloc redus de profesori universitari convinși de faptul că misiunea lor este aceea de a demonstra, utilizând instrumentul deconstrucției, că realitatea zilnică este o luptă „pe viață și pe moarte” pentru exercitarea puterii. Puterea instituțiilor (aici în sensul structurilor statului, legilor etc.) forțează indivizii să se disciplineze cu scopul de a putea fi manipulați mai ușor. La rândul lor indivizii (liberi) rezistă presiunilor, exercitând propria putere asupra sistemului, asupra celorlalți, și ca urmare asupra societății. Deci există o dublă luptă, la nivelul fiecărui individ, pe de o parte împotriva ierarhiei formale iar pe de altă parte împotriva constrângerilor societății (norme, cutume etc.). Ca urmare, puterea se manifestă oricând, peste tot și de către toți fiind simultan exercitată și contestată. Și până la urmă, colaborarea între indivizi în cadrul vieții sociale devine o luptă între potențialele de putere ale părților. O astfel de paradigmă în prezentarea realității sociale face ca în insulele din învățământul superior unde ideologiile au învins, să se promoveze contestarea (!) oricăror sisteme și nu propunerea de metode/instrumente de analiză critică a acestora. Rezultatul? Există deja câteva generații de intelectuali educați în spiritul postmodernismului relativist pentru care progresul societății nu poate fi definit. Pentru aceștia nu există răspunsuri reale ci doar o listă de probleme. Rămâne de văzut cum va influența generația educată în spiritul postmodernismului evoluția societății, deoarece la un moment dat oamenii acestor generații vor trebui să furnizeze opinii/orientări nu doar din postura de filosofi, sociologi, scriitori, artiști ci și politici publice din poziții de funcționari publici, juriști, politologi, economiști. Probabil, se va accentua latura progresistă a postmodernismului care va face din decidenți purtătorii ideii că „binele trebuie făcut uneori cu forța”. De fapt, deja observăm că în ceea ce materia adâncirii integrării europene, administrația publică, mai ales cea de la nivel central, nu ezită să preia modelul integrării negative prin conformare și mai puțin pe cel pozitiv prin negociere. Și aceasta deoarece negocierea cere opțiuni și, deci, o gândire critică, nu doar exercitarea prerogativelor de putere publică ale birocrației în scopul stabilirii normelor. Iată cum, din acest motiv binele public nu este însumat, ci subsumat unuia de extracție comunitar-birocratică (Comisia Europeană)având accente normative – pentru claritate am putea vedea cele de mai sus considerând analogia dintre economia pozitivă și cea normativă.

În fine, putem discuta despre influența directă a postmodernimului asupra politicilor publice. Respingând marile narațiuni postmodernismul favorizează micile narațiuni, ceea ce explică importanța excesivă acordată evenimentelor locale, promovarea micilor practici etc. în detrimentul conceptelor cu scară largă de aplicare. Chiar dacă cele din urmă, totuși, le influențează pe primele amintite. De altfel, motto-ul preluat în abordările postmoderne este deja cunoscut și des utilizat de către cei care promovează politici europene: „think globally, act locally” (gândiți global, acționați local); ceea ce n-ar fi neapărat rău dacă nu s-ar continua cu: „…and don’t worry about any grand scheme or master plan” (… și nu vă faceți probleme cu privire la orice tablou general sau master plan). În mod surprinzător (poate) pentru unii, Uniunea Europeană este un construct postmodern dovedit câștigător prin prisma evoluției economice și sociale a cetățenilor europeni din statele membre în ultimii zeci de ani – prima ei fază de evoluție la finalul căreia ne aflăm. Și aceasta deoarece „promisiunea postmodernă”[2] a construcției europene a constat în integrarea din ce în ce mai „adâncită” care să contracareze tendințele „hegemonice” ale statelor membre; federalizarea fiind văzută ca o variantă de evoluție pentru termenul lung. În acest context, dezbaterea ideii federale s-a concentrat asupra abordărilor emise de „federaliștii statali” adepții unei fuziuni a statelor membre într-o nouă entitate statală mai mare.  În acest timp, acțiunea birocrației europene s-a bazat pe ideile „federaliștilor integrali” conform cărora integrarea trebuie „adâncită” sub forma unei continue transformări a societății peste granițele fizice ale statelor membre, oferind astfel alternativă pentru o nouă ordine europeană. Cel mai bun exemplu referitor la acest tip de federalism (integral) îl reprezintă cele două mari politici europene comune: cea de coeziune și cea agricolă. Poate că politica de dezvoltare regională ar putea să fie o bună ilustrare a afirmațiilor de mai sus plecând chiar de la definirea acesteia: „Politica de coeziune continuă să sprijine strategiile de dezvoltare conduse la nivel local și să autonomizeze gestionarea fondurilor către autoritățile locale”. Desigur, orice formă de aplicare a principiului subsidiarității este binevenită. Ce facem însă în cazul în care aplicând strict principiile acestei politici, efectele duc la creșterea disparităților economice între regiunile de dezvoltare – șase dintre cele opt regiuni de dezvoltare ale României fiind între cele mai sărace zece regiuni ale UE. Sau când, așa cum stau lucrurile în cazul noii dezbateri interne asupra regionalizării, liderii politici naționali presați de cei locali (de fapt tot ei!) anunță că o reîmpărțire administrativ-teritorială trebuie făcută utilizând criterii politico-administrative și nu economico-sociale, deja consacrate în Carta Verde a Dezvoltării Regionale, pe baza căreia s-a creat actualul desen regional. Fără a insista, trebuie spus că susținătorii autohtoni ai ideii devoluției statului, desigur bine intenționați teoretic, nu au estimat faptul că evoluția spre postmodernitate a societății, pe care am schițat-o mai sus, a creat un individualism administrativ ce afirmă că viziunea națională nu este nimic mai mult decât suma intereselor locale. În acest context ar fi interesant de urmărit cum a evoluat „prezumția” conform căreia ”…există o puternică identitate regională, post-modernă … care impune reducerea influenței centrului” prezumție contracarată acum mai mult de 20 de ani[3]. Pe de altă parte, în această luptă pentru putere intervine și societatea civilă, cel puțin la fel de postmodernă. Aceasta urmărește ca pe termen mediu să obțină descentralizarea cât mai largă a funcțiunilor exercitate de suprastructurile statului și delegarea maxim posibilă a managementului lor către membrii și grupurile sale – ceea ce nu este altceva decât o luptă pentru capturarea resurselor publice în numele diversității centrelor de putere.

Exemplele propuse mai sus și/sau altele pot fi contracarate sau chiar negate ca având vreo semnificație pentru evoluția societății sub o interpretare postmodernă. Totuși, putem recunoaște faptul că în societate există o preocupare cu privire la starea de saturație ideologică, de exces în prezentarea realității zilnice deconstruite până la esența ei cea mai violentă („…imagini care vă pot afecta emoțional…”) și chiar de „rău cultural” manifestat prin creșterea gradului de anomie politică în rândul cetățenilor etc. În societățile europene vestice există voci conform cărora ne-am afla „între două lumi” – una care acum apune și alta încă nenăscută. Suntem într-o criză de evoluție a societății occidentale.

România nu este ferită de aceste evoluții chiar dacă noi le percepem cu întârziere. Trăim zilnic într-o combinație de hiper-realitate și știri false în comunicarea publică (în special media), sub ofensiva rețelelor de socializare care accentuează fragmentarea ideilor și amestecă valorile joase cu cele înalte, atacați de un managerialism care denaturează rolul ideologiilor politice (considerând guvernarea ca pe o afacere), agresați de ideologii ce ne împiedică să ne stabilim ierarhii convingătoare de valori, provocați de tot felul de clarvăzători să negăm adevărul rațional propus de știință etc. pentru ca în final să participăm conștient sau nu la subminarea oricărei idei favorabile unui  proiect comun, ca de exemplu un „proiect de țară”. Este simptomatic faptul că societatea românească este astăzi mai orientată spre trecut decât către viitor (în comparație cu cca. zece ani în urmă) invocându-l în scopul justificării prezentului, iar pe o scală de la 0 – 100 în ceea ce privește tendința de evitare a incertitudinii se înregistrează nivelul 90 (D. David).

Opțiunile pe care le vedem astăzi în cultură, educație, politică, administrație, mod de viață și viață socială în sens larg etc. indică faptul că metacriza postmodernismului este, în realitate, criza sensului propagată de acesta, astfel încât societatea, în bună măsură, nu mai împărtășește bunul simț comun al realității și chiar al moralității, punându-se permanent în discuție ceea ce este adevărat, sau bine, sau cum ar trebui să trăim. De fapt, postmodernismul nu este altceva decât un modernism alterat. Iar postmodernitatea nu este identificabilă prin accesul la progres deoarece nu clarifică nimic în plus din ceea ce modernitatea nu a clarificat. Dacă vom avea șansa unei vieți mai lungi, am spune că am fost martori ai progresului doar când vom observa net o anume ruptură a realității de ieri față de cea de azi (vom reveni la această idee).

România nu este o societate postmodernă ca atare ci mai degrabă o societate modernă cu alterații – uneori chiar în sensul propriu al cuvântului. Și nu știm dacă este bine sau rău în mod definitiv. Dar dacă aceasta este starea de fapt la care am ajuns prin tranziție, se pune o a doua întrebare.

A avut societatea românească alternativă la evoluția postmodernă de origine occidentală?

Răspunsul cel mai probabil este: nu! Iar motivele sunt cel puțin două. Pe de o parte, noi românii trăim într-o cultură a imitației și sincronizării căreia i-au lipsit în comparație cu vestul câteva sute de ani de evoluție în modernitate – ceea ce se vede clar încă și astăzi. Pe de altă parte România a fost expusă la experimentul comunist. Ca urmare, emanciparea individuală posibilă prin educație și prin economie, a venit pe filiera vestului și vrând sau nu, s-a confruntat cu haosul postmodern occidental suprapus peste modernitatea noastră întârziată.

În prima parte a tranziției, societatea românească a resimțit lipsa filosofilor raționaliști (practic inexistenți în conștiința publică din cauza moștenirii comuniste) a căror misiune ar fi constat în dezvoltarea reflexelor gândirii analitice, critice, sistemice etc. de-a lungul anilor de școală ale noilor generații. Lipsa acestora nu a fost suplinită de intelectualii publici, cei ce deplâng astăzi starea educației, dar care nu s-au grăbit în anii ’90 să sprijine reformele curriculare, mai ales din învățământul preuniversitar. Fără contrabalansul filosofilor raționaliști, ideologiile pătrund nestânjenite în mentalul colectiv. Este de domeniul evidenței că și astăzi înclinarea românilor către abordări raționale rămâne scăzută (M. Miroiu) și, ca urmare, inconsistența ideilor face aproape imposibilă dezbaterea publică și, până la urmă, o reală piață a ideilor. De altfel, literaturo-centrismul comunist al școlii românești, expandat intenționat în defavoarea abordărilor raționale, a rămas mult timp (chiar dacă redus în volum) la fel de predominant și după schimbarea de regim și încă bântuie programele școlare. La fel de mult ne-au lipsit vocile sociologilor specializați în psihologie socială (și aceștia reduși numeric) ale căror instrumente de lucru ar fi putut explica mai bine tranziția. În fine, nu am avut suficienți macroeconomiști care să fi fost distanțați de planificarea socialistă și care ar fi putut furniza strategii de revenire la economia de piață. Fără a insista în această cheie de analiză a rolului breslelor în tranziție, trebuie spus că din cauza slăbiciunii lor, au fost substituite de variante occidentale ale europenizării/globalizării, manifestate sub forma variatelor condiționalități formulate de instituțiile financiare internaționale, de la consensul de la Washington, la acordurile cu FMI, rapoartele Băncii Mondiale etc. Până când, în final, au devenit complet neglijate de preluarea, nu de puține ori neglijent/costisitoare, a acquis-ului comunitar în ciuda avantajelor evidente ale acestuia.

Rezultatul? O societate educată mai degrabă în spiritul sensibilității la epitete, metafore și metonimii și mai puțin pregătită să analizeze critic, să argumenteze și să aibă disciplina dialogului. Pe scurt, o societate mai apropiată de mesajele emoționale decât de cele argumentative, imaturitate folosită de stânga postcomunistă pentru a ne ține pe loc – asta face și astăzi având alt nume și alte figuri triste – și pe care actualii populiști mai ales suveraniștii o exploatează în scopul de a manipula (vom reveni).

În cea de-a doua parte a tranziției, la contextul descris mai sus s-a adăugat scăderea calității instituțiilor în perioada post-aderare. Postmodernismul a câștigat teren în administrație unde s-a potrivit ca o mănușă epuizatului „nou management public”/„noua guvernanță publică” – transformată astăzi într-o eclectică „post-nouă guvernanță publică”. Astfel, am asistat mai întâi la dezagregarea serviciului public și fragmentarea în agenții pe motivul eficienței (a face lucrurile cum trebuie) apoi la reunificarea acestora sub justificarea eficacității politicilor (a face lucrurile care trebuie) pentru ca astăzi în numele diversității, incluziunii, personalizării etc. să se treacă la informatizare/digitalizare (?) – panaceul universal. Oricum am interpreta teoriile asupra managementului public am rămas în paradigma performanței controlului asupra procedurilor și nu a rezultatelor. Și de fiecare dată au câștigat „proceduralii”! Un exemplu trist ilustrativ constă în obligarea instituțiilor bugetare să dețină „o procedură a procedurii pentru luarea deciziilor” – de altfel mereu s-a pus accent pe procedurile ex-ante neglijându-se cele ex-post. În fine, excesul de proceduri – puterea birocrației asupra politicii și societății – a creat un efect interesant odată suprapus peste o formă a analfabetismul funcțional în elaborarea reglementărilor și, mai grav, în materia transpunerii acquis-ului comunitar. Sau mai pe scurt, cu excepții remarcabile, administrația românească a fost izvor de reglementări care au suferit completări, modificări, reveniri, corecturi, precizări etc. creând stări de oboseală contribuabililor. Și nu vom aminti aici despre cele 544 de modificări ale Codului Fiscal din ultimii șapte ani, ci de un exemplu recent: cel al prosumatorilor de energie regenerabilă. Aceștia au aflat, după ce au și-au făcut investițiile, că trebuie să le continue, dar și că vor plăti taxe noi. Mai precis, au aflat ceea ce birocrația a aflat la rândul ei, anume că legea lui Kirchhoff (nivel liceal) nu permite injectarea fără limite a energiei electrice într-un sistem fără ca acesta să reacționeze – să crească riscul de distrugere a aparatelor electrocasnice prin mărirea valorii tensiunii electrice. Ca urmare, responsabilii pentru formularea politicii publice au gândit că în loc să se realizeze investiții (publice) în transformatoare reglabile, mai simplu ar fi ca prosumatorii să își extindă investițiile (private) în acumulatori, cheltuind în plus urmare a unei politici publice incomplet gândite. Poate că este un exemplu nesemnificativ în viziunea unora; dar dacă dimpotrivă el poate fi ilustrativ, deoarece fizica este invocată aici drept martor, ne putem imagina alte cazuri unde criteriile de eficiență ex-post ale politicii publice sunt mai greu de evaluat. Fără a mai continua acest subiect dificil și riscant, trebuie spus că, totuși, administrația publică din România a făcut pași înainte. Și nu mici și nici puțini! Dar acolo unde mizele sunt cele mai mari, deci și riscurile sunt proporționale, progresele sunt prea dificil măsurabile: anume în formularea politicilor publice.

Dacă în prima parte a tranziției am fost trădați de lipsa noastră de înțelegere asupra caracterului cultural al tranziției, în partea a doua am fost trădați de latura noastră executivă. Iată motive pentru care gândirea independentă și abstractă, manifestată când indivizii își proiectează viitorul, a fost inhibată și apoi înlocuită de scenarii și predicții sociologice deși această știință nu are, prin definiție, vocația previziunii

Și dacă așa cum am arătat mai sus în societate se manifestă o capacitate redusă de raportare la viitor folosind preponderent abordări raționale, apare o a treia întrebare.

Care este ieșirea din destinul încheiat al postmodernismului – cum redesenăm calea spre progres?

Dacă ne vom depăși complexul localist vom vedea că occidentul caută, el însuși, o soluție pentru a evolua cultural (aici în sens larg) încercând să găsească partea bună a postmodernismului în scopul revalorizării ideii de progres. În acest sens, este adevărat că postmodernismul poate fi privit și ca un câștig pentru individ și societate în artă, arhitectură, literatură, promovând diversitatea și pluralismul, deschizând calea interpretărilor multiple ale realității etc. Totuși, progresul nu se poate obține împingând societatea ”pe orizontală”, în ipoteza că tot ce există în afara omului (biologic) este un construct social infinit interpretabil. Iată de ce este nevoie de un nou impuls, de data aceasta pe verticala evoluției care să țină seama de viitorul globalizat, digitalizat și postindustrial. Acest impuls poate fi obținut prin revizitarea valorilor modernității, readucând în discuție logica obiectivă a științei, responsabilitatea individuală în context social, recunoașterea ierarhiilor pe criterii de calitate etc. O sinteză care să împace antiteza postmodernismului la teza modernității.

O astfel de abordare ar deschide calea către un tip de post-postmodernism iar soluția ar consta în definirea pasului următor: metamodernismul cu tot ceea ce semnifică acesta[4]^,[5],[6],[7]. Metamodernismul încearcă recunoașterea problemelor sistemice ce trebuie abordate și depășite, invocând nu doar nevoia de a (re)gândi complexitatea, ci chiar necesitatea unei mentalități a complexității. Aceasta ar însemna înțelegerea faptului că gândirea sistemică „orientată către obiectiv” și cuantificată prin planuri, calendare și scenarii, trebuie dublată de agilitatea permanent exersată de a identifica și interpreta semnalele ce anticipează apariția unor noi tendințe. Pe scurt, obsesia pentru viitor a gândirii sistemice, care tinde să defavorizeze prezentul dacă nu este conform cu previziunile, trebuie compensată de vigilența în fața perturbațiilor ce se nasc zilnic: noi incertitudini, noi schimbări și adaptări, evoluții neliniare sau chiar exponențiale ale unor efecte, bifurcații ale realității etc. Poate cel mai bun exemplu disponibil este legat de (non) rezultatul gândirii sistemice în chestiunea complexității ecologice – a se vedea dificultatea definirii, și mai ales a operaționalizării conceptului de dezvoltare durabilă care oricât de holist este definit, în final eșuează în abordări sectoriale.

Trecând mai departe, către metoda de lucru a metamodernismului, am putea spune că aceasta ne-ar ajuta să înțelegem unde suntem, folosind un tip de „amestec dinamic” între modernitate și postmodernitate, un balans între cele două, recunoscând că modernizarea nu a fost niciodată epuizată, iar postmodernismul nu și-a definitivat opera de creare a unui „om nou”: individualist, autoreferențial, nihilist și simultan relativist, amețit de propria diversitate etc. Acest balans ar avea loc între rațiunea, optimismul, speranța în viitor, obiectivitatea, acceptarea metodei științifice și credința în evoluția omului, ce aparțin modernismului și pesimismul, subiectivismul/relativismul, neîncrederea în știință și evoluția omului specifice postmodernismului.

Probabil că punctul de inflexiune și cea mai importantă contribuție a metamodernismului ar consta în mutarea accentului de pe un individualism exaltat și defensiv (ce face societatea pentru mine) către un personalism integrator, dar nu colectivist (în ce constau responsabilitățile mele față de societatea care îmi garantează libertatea), deschizând astfel calea spre o nouă viziune asupra evoluției societății. Judecând în această cheie, pare că metamodernismul este „mai liberal” decât însuși liberalismul.

Într-o viziune vulgarizată, evoluția de la modernism la postmodernism și apoi către metamodernism este comparată cu trecerea de la radio la televiziune și apoi la internet. Iar într-o viziune poate polemică s-ar putea spune că de-a lungul evoluției sale, umanitatea a căutat mereu o transcendență: în Evul Mediu s-a stabilit dogmatic revelația divină a Scripturii ca singura origine a adevărului; iluminismul a spulberat această transcendență stabilind un nou referențial în rațiune, transmisă prin cultură și știință ca singurele căi către adevăr; în fine, postmodernismul le-a negat pe ultimele deoarece conform ideilor sale, ca orice set de reguli stabilite de oameni, nici setul de reguli al științei nu funcționează pentru a ne duce către adevăr. Acum, după ce omenirea a traversat trei mari perioade în care transcendențele au parcurs drumul de la revelație, la rațiune și apoi la sentiment, metamodernismul propune propria transcendență: inteligența artificială – combinatorica supremă aptă să joace rolul de nouă referință în jocul complexității. Dacă modernismul a fost orientat epistemologic (natura cunoașterii) iar postmodernismul a reprezentat un efort ontologic (natura existenței), metamodernismul pune în discuție universalitatea și veridicitatea vechilor abordări moderne alături de fragmentarea și scepticismul postmodernismului.

Desigur, o discuție despre aceste curente de gândire este inutilă dacă nu există și o coborâre în concret. Iar afirmația care trebuie simultanformulată și demonstrată este următoarea: dacă vom rămâne captivi în mentalitatea modernă ori postmodernă nu vom avea acces la acele valori care să ne conecteze cu complexitatea globală ce se desenează zilnic – era postindustrială și digitală. Și astfel o a patra întrebare își face loc.

Putem evolua către o gândire a complexității?

Trecerea de la logica postmodernă spre cea metamodernă ne solicită mai întâi poziționarea față de paradigmele sociale în interiorul cărora trăim (cele ce definesc referențialele prin care percepem realitatea) iar apoi să gândim critic pentru a anticipa/proiecta noi paradigme.

Și în scopul exemplificării, am putea considera modificarea în timp a paradigmei dezvoltării regionale, chiar dacă raționamentul poate apărea ușor reducționist din pricina scării temporale reduse în desfășurarea sa. Astfel, ideea regionalizării a creat în anii ’90, odată cu introducerea ei pe agenda publică, adevărate crize legate de pericolul „ruperii țării”. Astăzi lupta pentru resursele politicii de coeziune a UE, dată între administrațiile publice locale, pare o realitate firească, iar ruperea țării este un subiect ridicol și închis. Iată cum, între modul nostru de a ne raporta la realitățile din anii  ’90 și cel de astăzi s-a petrecut o ruptură definitivă, iar societatea a evoluat – a progresat. Dacă am fi putut ajunge la această transformare mai devreme, am fi avut beneficii semnificativ mai mari în dezvoltarea țării. Am fi modificat Constituția permițând astfel formarea de regiuni cu personalitate juridică în scopul accesării mai directe a fondurilor de dezvoltare de către acestea, regiunile ar fi avut talie economică și statut de negociator direct cu marii investitori, în portofoliul cărora ar fi putut deține acțiuni – a se vedea exemplul companiei Volkswagen și regiunii Saxonia Inferioară din Germania – etc. Deci, schimbarea paradigmei a creat progres. Dar paradigma dezvoltării regionale evoluează. Acum, ar trebui să anticipăm noile sale tendințe. Doar că riscul neînțelegerii continuă. Pe o altă spirală față de anii ’90, responsabilii publici „recită” obiectivele modificate ale politicii de coeziune: competitivitate, incluziune și guvernanță colectivă și „își asumă” instrumentul comun pentru garantarea eficienței, cel care privește concentrarea resurselor. Dar atât! Mai precis, funcționarii publici/administrația, dar și politicienii/partidele politice (deși astăzi nu mai știm cine pe cine reprezintă ori conduce) par să înțeleagă faptul că a avut loc o evoluție a conceptului, de la descentralizarea administrativă din anii ’90 la concentrarea financiară a anilor 2020. Dar nu par apți să priceapă și că vor urma alte schimbări. De exemplu, ne-am putea gândi că reașezarea conceptelor referitoare la polii de dezvoltare și/sau specializarea inteligentă (smart specialization) vor creiona ideea de specializare a regiunilor, iar finanțările europene vor accentua aceste caracteristici. Ca urmare, guvernul central ar trebui să amendeze politicile publice (politica ajutorului de stat, de exemplu) pentru ca toate regiunile să poată fi eligibile la un asemenea nou set de linii directoare ale politicii de coeziune. Sau poate că specializarea regiunilor va depinde și de potențialul de emisii cu efect de seră ori de altceva. O astfel de gândire anticipativă nu se observă.

Cu ajutorul acestui exemplu (al dezvoltării regionale) am putea formula o opinie cu valoare de generalitate: individualismul administrativ postmodern va fi un balast în dezvoltarea echilibrată a țării dacă refuzul gândirii complexe va rămâne ca acum, blocat/limitat de logica (!) luptei pentru fondurile comunitare.

Desigur, exemplele pot continua. Dar pentru a încheia argumentația conform căreia metamodernismul ar putea fi abordat prin prisma gândirii asupra complexității, rămâne de explicat rolul instrumentului care se adresează direct schimbării de paradigmă: inteligența artificială (IA). În economia acestui text, referitor la influența (actuală) a postmodernismului, respectiv (potențială) a metamodernismului asupra deciziilor publice, IA este privită drept noua soluție destinată organizării funcționale a societății. De fapt, IA este instrumentul apt să identifice limitele paradigmelor actuale din societate și să anticipeze căile pe care oamenii pot evolua, plasându-ideasupra realității imediate. IA poate elimina zgomotul de fond, redundanțele, excepțiile etc. ce apar în evoluția societății schițând scenarii de schimbare și progres. Pe scurt, IA va fi prezentă atât în procesul de pregătire a schimbării, cât și în noua stare de echilibru a societății. Și pentru a exemplifica cele de mai sus, am putea reflecta la rolul IA în: unificarea jurisprudenței, în interpretarea Codului Fiscal în funcție de comportamentul contribuabililor, la elaborarea analizelor ex-post privind eficiența ajutoarelor de stat acordate IMM în funcție de comportamentul consumatorilor, sau într-un plan mai larg la utilizarea IA generativă în statisticile pe care se bazează sistemul conturilor naționale, cele în raport cu care se calculează contribuția financiară a statelor la bugetul UE etc. Iar apoi, odată cu amorsarea schimbării de paradigmă, IA va fi prezentă în procesul de evaluare a calității sistemului de educație, în modificarea marilor programe de sănătate publică, în gestionarea problemelor de mediu, a sistemelor de pensii etc. Pe un palier mai general, se poate spune că IA se adresează gândirii complexității reducând riscul ca noile perturbații ce apar zilnic în societate, și care creează comportamente și reacții ale oamenilor, să fie triate și astfel, orientarea societății spre progres să devină, dintr-un proces de termen lung, unul de termen mediu.

Această „Inteligență” prezintă și riscuri: predarea puterii informației către sfera digitală controlată de un număr redus de persoane, scăderea creativității, alienarea și desigur îngrijorări legitime privitoare la pierderea locurilor de muncă, reglementări părtinitoare, manipulare etc. Pe scurt, partea bună a IA este legată de faptul că permite accesul maxim la cele mai noi idei potențial utilizabile pentru progresul societății, deci permite o abordare a complexității fiind ea însăși o combinatorică a scenariilor posibile. Partea rea a IA constă în aceea că ritmul dezvoltării de noi algoritmi este mai rapid decât ritmul reglementării efectelor. Desigur, aceste teme sunt imposibil de analizat în afara contextului digital deoarece dezvoltarea IA este condiționată de un amplu proces de digitalizare. Căci IA încă „cere voie omului” să se dezvolte. După ce natura umană va putea fi descrisă prin intermediul digitalizării, IA va putea prelua, probabil, și procesul de anticipare, în detaliu. Și cum natura umană nu se poate lipsi de a fi egoistă și curioasă, digitalizarea „totală” este garantată! Să considerăm în acest sens ipoteticul exemplu al senzorilor plasați pe corpul uman și pe îmbrăcăminte, care vor monitoriza permanent nu doar starea de sănătate, ci vor „asculta” discuțiile purtate, vor lega reacțiile fiziologice de cele ale conținutului verbal și chiar a gesturilor (elementele de semantică și semiotică) iar în final de efectele psihologice. Totuși, ideea conform căreia IA ar putea deveni un aliat al progresului uman, rămâne  de discutat. Astăzi!

În ipoteza susținută aici că societatea va putea progresa depășind paradigma postmodernă prin metamodernism, accesând gândirea complexității cu ajutorul inteligenței artificiale, rămâne de răspuns la o ultimă întrebare: cine va formula și comunica și propune societății un astfel de proiect de evoluție, o astfel de viziune?  

Soluția paradoxală, mediocrație și posibilul culoar liberal

Un răspuns posibil la întrebarea de mai sus este condiționat de existența a cel puțin două premise: prima statistică, iar cea de a doua ideologică. Adică, dacă va exista un grup de indivizi suficient de reprezentativi dispuși să își asume riscuri publice, respectiv dacă există o abordare ideologică pe care acest grup să se susțină.

Ipoteza statistică se referă la eventuala existența în societatea noastră a unei mase critice de intelectuali publici sau dispuși să se manifeste public, masă critică suficient de reprezentativă pentru România de astăzi care să fie apropiată de viziunea metamodernă. Apariția unei asemenea minorități nu este o imposibilitate dacă, păstrând proporțiile, ne amintim că în Revoluția din 1848 o minoritate românească nesemnificativă statistic de cca. 200 de persoane (A. Niculescu) „a mișcat țara” și a jalonat programul de formare și modernizare a României de la jumătatea secolului al XIX-lea până la 1918. Analizând această premisă în contextul în care putem accepta ideea conform căreia progresul individual este posibil prin achizițiile din educație și expunerea la economie, rezultă că formularea și comunicarea unei viziuni a complexității ar solicita contribuții ale intelectualilor din diferite domenii. Asemenea contribuții există în spațiul academic și nu numai, constituindu-se în potențiale fundamente ale unui proiect de evoluție; însă societatea nu le valorifică din diferite motive: fie pentru că intelectualii critici consideră că rolul lor nu este acela de a oferi soluții concrete ci doar de a formula diagnoze, fie deoarece că (prea mulți) ziariști consideră că media nu are vreun rol în educarea publicului, fie din cauze constitutive ca aceea conform căreia sociologii nu au vocația previziunii prin chiar meseria lor (la fel și psihologii sociali ori politologii) fie, în fine, pentru că economiștii își fundamentează proiecțiile pe date aflate permanent în ciclicitate (aleatorii temporal). Chiar considerând că putem beneficia de o viziune holistă asupra progresului, adevărata problemă de rezolvat, însă, este identificarea/coagularea grupului apt să amorseze schimbarea de paradigmă în politicile publice. Astfel, există varianta clasică, invocată pe larg, care face trimitere la capacitatea de a provoca schimbare a societății civile. O alta se referă la rolul mediului de afaceri. Prima soluție, după cum s-a văzut în acești ani, nu este viabilă deoarece resursele societății civile sunt disproporționat de reduse față de magnitudinea obiectivelor. A doua soluție este limitată de paradigma constrângătoare a profitului. Pe scurt, o schimbare societală nu poate fi făcută de jos în sus fără sprijin politic. Ca urmare, în mod paradoxal, singurul grup ce poate amorsa o schimbare pe termen mediu/lung este cel al politicienilor, sau mai exact al unui grup care s-ar forma în structura partidelor ori a unui partid; și chiar dacă nu sună bine pentru progresiști, este vorba despre partidele mainstream mai bine echipatepentru lupta cu postmodernismul datorită arsenalului lor de arme doctrinare consacrate – vom reveni mai jos în text.

În ceea ce privește premisa ideologică, lucrurile sunt relativ mai simplu de explicat dar mai greu de acceptat. Mai precis, contracararea adâncirii influențelor postmoderne în societate, politică și administrație (până la limitele unde binele comun devine un bun public amorf din ce în ce mai incluziv și renegociat între tot mai multe grupuri) cere clarificări doctrinare care să contrabalanseze noua ofensivă a adepților postmodernismului. Și aceasta deoarece postmodernismul în formele sale recente are drept scop fagocitarea libertarianismului pentru definirea unei arme ideologice cu care să își justifice prezența în viața socială, definind astfel o mișcare cu format clasic – un curent de gândire și o ideologie. Cu alte cuvinte, invocând ca obiectiv fundamental „libertatea reală”, postmodernismul caută o nouă cale de a-și continua influența asupra societății invocând combinația între postmodernism și libertarianism. Desigur, liberalismul are de luptat cu această intenție declarată a susținătorilor postmodernismului deoarece suferința majoră a liberalismului clasic constă în explicarea, mereu și mereu, a faptului că libertatea ca parte a proiectului liberal reprezintă mai mult decât suma libertăților individuale autodefinite și manifestate indiferent de efectele lor sociale. Iată cum în termeni doctrinari, liberalismul de dreapta capătă, fără voia sa, o mai mare expunere față de postmodernism ceea ce nu este neapărat un avantaj. Pe partea economică, o critică a neoliberalismului – critică ce nu aduce dovezi clare conform cărora acesta reprezintă „exploatarea” capitalistă – s-a suprapus peste ofensiva stângii care nu ezită să se prezinte ca având și variante social-liberale mai eficiente – „semnalizând” la stânga și virând, de fapt, la dreapta în elaborarea politicilor publice (A treia cale). Fără a aprofunda mai mult tema relației liberalismului cu alte ideologii putem spune totuși că, spre deosebire de acestea, liberalismul, grație capacității sale de a reprezenta pe lângă o doctrină și un set de practici, a reușit să evolueze în mod natural odată cu societatea. Iată de ce liberalismul trebuie revalorizat mai ales deoarece el însuși conține justificarea teoretică pentru propria autocorecție (F. Fukuiama).

Depărtarea liberalismului de marginile sale (cea libertariană și cea social-liberală) ar putea duce la revalorizarea acestuia printr-o accentuare a componentei de centru-dreapta cu influențe conservatoare – o soluție dezirabilă pentru România.

În economia acestui text, analiza premiselor de mai sus arată că formularea unei viziuni asupra evoluției societății într-o abordare metamodernă ar presupune o soluție „paradoxală”. Mai întâi identificarea unor individualități tocmai de pe scena politică, cea blamată pentru inacțiune, apoi revalorizarea liberalismului de centru-dreapta cu accente conservatoare.

Înainte de a sugera o soluție politică, ar mai fi necesară enunțarea unei ultime cerințe – cea mai grea. Conform acesteia, acceptarea unei viziuni metamoderne pe agenda partidelor politice ar presupune ca liderii acestora să recunoască și să își propună depășirea stării de mediocrație instituită deja pe suprafețe mari în spectrul politic din România. Avansul mediocrației se datorează unei combinații între managementul de partid (recrutarea membrilor) și sistemul electoral (cu reprezentare proporțională sau majoritar). Astfel, partidele politice pot alege în mod deliberat să recruteze doar politicieni mediocri, în ciuda faptului că ar putea selecta unii mai buni. Acest lucru se întâmplă când calitatea politică este limitată, fenomenul fiind mai probabil să apară în sistemele electorale proporționale decât în ​​sistemele electorale majoritare. Astfel, în cazul unui sistem electoral cu reprezentare proporțională (așa cum este acesta în România) excluderea liderilor exponențiali și selectarea unui grup mediocru dar relativ omogen de indivizi reduce „efectul descurajării” celor care au mai puține calități – speranțele lor politice fiind inhibate de liderii exponențiali; deci se elimină astfel riscul unei mobilizări reduse din partea organizației. În același  timp, însă, se limitează avantajul competitiv. Dimpotrivă, într-un sistem electoral majoritar, selectarea pe criteriul competenței maximizează șansele printr-o creștere a efortului de campanie chiar peste nivelul concurenților. Explicația acestor afirmații vine dintr-o analiză a impactului marginal al efortului individual de campanie asupra probabilității de a câștiga alegerile[8]. Fără a insista asupra aspectelor tehnice putem spune că reducerea calității politicienilor aleși prin această metodă „a mediei”, scade și calitatea prestației guvernamentale. Iar consecința este formarea unui amalgam între politicieni și funcționari pe „principiul” conform căruia, dacă politicul nu este capabil de viziune, măcar birocrații sunt stăpâni pe proceduri. Mediocrația permite specializarea indivizilor fără nevoia de lidership eliminând incompetența simultan cu competența. Din acest motiv este potrivită liderilor „prudenți” și, desigur, la fel de mediocri. Odată deveniți majoritari, mediocrații se caută și se imită unii pe alții. Procedurile dezvoltate de mediocrație îi ajută pe cei care au niveluri medii de competență să urce în poziții de putere, înlăturându-i atât pe cei supercompetenți, cât și pe cei incompetenți (principiul lui Peter). Pe scurt, o mediocrație va prefera un sistem electoral cu reprezentare proporțională, iar un grup competitiv va prefera un sistem electoral majoritar. În fine, invocarea de către mediocrație a stabilității este încă un ingredient pentru o rețetă garantată a eșecului la guvernare deoarece compromisul între mediocrațiile „nici de stânga” și „nici de dreapta” definește o perfectă „politică acentrului extrem” la umbra căreia poate activa oricând un mare partid transversal. Fără a mai insista, trebuie totuși spus că „…mediocrația ne propune să vedem ca inevitabil ceea ce este inacceptabil și ca necesar ceea ce este revoltător. Faptul că gândim lumea în termeni de variabile medii este de înțeles; că unii oameni seamănă foarte mult cu aceste cifre medii este evident. Dar mediocrația descrie nu atât dominația oamenilor mediocri, cât starea de dominație creată de formele mediocre înseși, o stare de dominație care stabilește aceste forme ca fiind uneori cheia supraviețuirii, până la punctul în care cei ce aspiră la ceva mai bine și au pretenția suveranității individuale devin obiectul cuvintelor goale generate de mediocrație”[9]. Rămâne să discutăm cât de potrivit ar fi sistemul electoral mixt care, în bunul renume autohton a fot deja încercat într-o formă parcă special aleasă pentru a înregistra un eșec (2008).

Întregul text de mai sus, încearcă să comunice câteva idei referitoare la modul în care societatea românească, după unii încă o societate a imitației și sincronizării, colectivistă și tranzacțională, ar putea să își privească critic drumul către progres.

Dacă ritmul progresului va rămâne lent, acesta ar putea fi efectul postmodernismului pătruns în societate și apoi în politică, politici, administrație, educație etc. Și dacă prețul emancipării individuale este promovarea valorilor postmoderne așa cum am încercat să le prezentăm, este nu doar posibil ci chiar probabil ca liderii țării să nu poată furniza românilor o viziune asupra progresului. Drept consecință a lipsei unui proiect de țară și pe fondul unei reforme a educației de tip postmodern, economia se  va îndrepta mai puțin către una a cunoașterii, ci spre una a serviciilor în care competențele sunt mai necesare decât cunoștințele; reforma administrativ teritorială a țării va fi proiectată în paradigma exercitării puterii politice și nu a potențialului economic și social ceea ce va putea accentua disparitățile; partidele politice, mai ales cele tradiționale, vor rămâne în paradigma mediocrației permițând fragmentarea democrației prin apariția și dezvoltarea mișcărilor populiste și chiar extremiste.

Dacă, dimpotrivă, am vorbi despre posibilitatea unei tranziții societale de ieșire din postmodernismul pe care îl experimentăm astăzi, prin asumarea mai întâi politică (în mod paradoxal) a metamodernismului atunci, probabil că punctul de plecare ar putea fi dat de revizitarea ideii de individualism în corelare cu cea de libertate, abordând postmodernismul și liberalismul ca două curente de gândire. Deși există unele suprapuneri între postmodernism și liberalism în ceea ce privește valorile (diversitatea, toleranța etc.) aceste curente de gândire au perspective divergente referitoare la problemele sociale, politice, culturale. Liberalismul crede în nevoia fundamentală a individului de libertate, idee care se află aproape de esența postmodernismului. Și asemănările se opresc aici pentru că:  liberalismul apreciază universalismul pe când postmodernismul îl respinge în favoarea identității; liberalismul încurajează dezbaterea ca mijloc de a ajunge la adevărul pe care postmodernismul îl acceptă doar ca „joc de limbaj”; în fine, liberalismul acceptă critica, extinsă chiar și asupra sa autocorectându-se, pe când postmodernismul nu poate fi criticat dacă se aplică propriile definiții asupra inexistenței unui adevăr rațional – un cerc vicios perfect.

În fine, ideologic vorbind, liberalismul este în mod substanțial departe de falanga progresistă a postmodernismului în România așa cum progresismul (postmodern) este diferit de progres. De aceea rolul liberalismului constă în contracararea ideii conform căreia progresul individual este condiționat de existența progresismului ca proiect politic. Sau mai precis să evidențieze faptul că progresul individual este rezultatul achiziției de educație și nu efectul mai mult sau mai puțin palpabil al cuceririlor științei și tehnologiei, a unei mai eficiente organizări sociale sau al creșterii economice. Pe scurt, efectul achiziției de cunoaștere prin educație, cercetare, cultură, permite emanciparea individuală, și astfel, se creează condițiile obținerii celor enumerate mai sus, deoarece decizia publică devine informată, critică și ca urmare optimă. Ideologia progresistă beneficiază  tocmai de această confuzie a „ordinii inverse”, afirmând că setul de măsuri pe care îl propune, și nu altul, va duce la progres. Or, tocmai aici liberalismul trebuie să își continue lupta, fiind obligat pentru a supraviețui, să readucă în prim plan legătura dintre libertatea individuală și responsabilitatea publică propunând societății recunoașterea marilor narațiuni ca substanță a proiectului național. Și, ca urmare, reprezentanții liberalismului românesc vor trebui să judece dacă în actualul context cea mai bună poziționare a sa pe scena politică ar putea fi cea de centru – dreapta cu influențe conservatoare fără a neglija elementele creștin democrate și pe cele ale unui liberalism civic.

Reprezentanții liberalismului românesc ar putea decide să inițieze două mari gesturi publice: mai întâi să ceară sprijinul societății, ce ar putea fi reprezentată de intelectuali publici, lideri de opinie din societatea civilă și din mediul de afaceri, bresle etc. pentru ca ideea de progres a societății să capete conturul opțiunii generale. Și nu este vorba doar despre formularea unei viziuniîn vederea desenării unui proiect de țară în context european, ci și despre un proiect de evoluție a liberalismului ca mod de viață. Nu este o idee lipsită de realism deoarece liberalismul este probabil singura ideologie care conține justificarea teoretică aautocorecției.Apoi, partidele liberale ar putea decide să se confrunte cu propria mediocrație, proces dificil, ce ține de voința liderilor exponențiali ai acestoracompensând lipsa unui sistem electoral majoritar (competitiv) prin combinarea meritocrației votului cu recunoașterea competențelor profesionale dovedite.

O concluzie am putea formula fără prea mult entuziasm. Pe de o parte, așa cum am arătat în capitolul precedent, reformele structurale din economie dar și din administratie, necesare navigării prin metacriza schimbărilor climatice, depărtează șansa unei colaborări stânga-dreapta din cauza viziunii diferite asupra soluțiilor. Pe de altă parte liberalismul și progresismul nu se agreează reciproc din motive culturale justificate de contradicția asupra semnificației progresului, a modului în care indivizii ajung la acesta – pentru liberali calea fiind individuală, la progresiști drumul fiind dirijat, uneori cu forța de elite autodefinite. Iată cum, în politica românească liberalismnul, social democrația și progresismul au toate caracteristicile fizice de a rămâne imiscibile două câte două. O soluție, totuși, trebuie găsită pentru a evita ca ambivalența discursului politic și apariția populismului radical.

Adrian Ciocănea, profesor universitar, fost deputat cu activitate în Comisia pentru Politică Externă, a îndeplinit funcții de Secretar de stat coordonator al Departamentului pentru Afaceri Europene, Consilier al Primului Ministru și Coordonator Național Adjunct al procesului de aderare la OCDE, este membru al Consiliului Consultativ pentru Dezvoltare Durabilă din Guvernul României. Este unul dintre cei șase inițiatori ai Manifestului Dreptei din România. A participat la coordonarea programelor de guvernare ale PNL în ultimii 20 de ani.

Bibliografie

[1]     Soros, G., Capitalism versus Open Society, Financial Times, 2009; ” Today I want to explore the conflict between capitalism and open society, market values and social values”

[2]     Borg St., Diez T., Postmodern EU? Integration between Alternative Horizons and Territorial Angst, JCMS  Volume 54. Number 1. pp. 136–151, 2016

[3]     * * * Raport de avertisment privind potențialul de criză – România, UNDP – Societatea Academică din România (SAR), 2002; https://sar.org.ro/wp-content/uploads/2011/08/ewr1ro2002.pdf 

[4]     Fergnani, A., Cooper, B., Metamodern futures: Prescriptions for metamodern foresight, Futures, Volume 149, 103135, 2023

[5]     Storm, J.,Metamodernism: The future of theory, University of Chicago Press , 2021

[6]     Andersen, L.R., Metamodernity: Meaning and hope in a complex world. Nordic Bildung, 2019

[7]     Freinacht, H., The Listening Society: A Metamodern Guide to Politics, Book One. Metamoderna ApS, 2017

[8]     Mattozzi, A., Merlo, A., Mediocracy, Journal of Public Economics 130, 32–44, 2015

[9]    Deneault, A., Mediocracy: The Politics of the Extreme Centre, Between the Lines, ISBN-10, 2018

de prof. Adrian Ciocănea (foto)

III. META-ideologie – Populismul ca meta-ideologie și responsabilitatea partidelor tradiționale

Populismul este un concept pe cât de larg utilizat pe atât de puțin înțeles în politica contemporană. Uneori populismul este utilizat drept strategie, alteori ale valențele unei ideologii. Probabil că în România avem de-a face cu ambele variante. Spre deosebire de alte ideologii politice, populismul nu se bazează pe clivajul dintre clase, ci divide spectrul politic între oameni și elite, construindu-se prin discursul anti-elitist versus suveranitatea oamenilor. Și cum ideologia nu este o știință, succesul populismului nu are de-a face cu identificarea problemelor reale și oferirea de soluții eventual acceptate, ci doar cu puterea de convingere că are soluții mai bune decât cele existente pe piață.

Liderii populiști, grupurile sau mișcările populiste preiau concepte, instrumente sau agendele altor ideologii politice și le instrumentalizează construind o meta-ideologie^[1]. Crezând sau nu în idealurile populiste aceștia/acestea acordă prioritate ideilor populiste care le sunt utile conjunctural în scopul îmbunătățirii imaginii publice. De exemplu, când populiștii de (extremă) dreapta urmăresc să dovedească atașamentul pentru respectarea voinței suverane a poporului preiau retorica conservatoare invocând respectarea tradițiilor statelor națiune – cazul suveraniștilor. În cazul populiștilor de stânga, voința suverană a poporului este evidențiată mai puternic pe linia contestării elitelor politice ce țin captivă administrația în scopul minimizării măsurilor de redistribuire a averii publice. În general, populismul de stânga este sensibil la aspectele economice, ale globalizării, creșterea inegalităților sociale etc. în timp ce populismul de dreapta reacționează mai puternic la aspectele culturale referitoare la imigrație, multiculturalism, adâncirea integrării europene.

Problema populismului în România este mai ușor de explicat politic decât de justificat social. Mai precis, la noi în țară avem de-a face cu două tipuri de populism politic: cel suveranist (AUR) îmbrăcat într-un tip de conservatorism complet contradictoriu și un populism libertarian de factură postmodernă, dacă ar exista o astfel de categorie, (USR) interpretat de către autorii săi într-un mod ușor ciudat gramatical drept „doctrina centru-dreapta modern”. Interesant de observat că nepopuliștii sunt în număr redus: 1% la AUR, 4-5% la USR și cca. 12% la PSD și PNL^[2].

În primul caz (AUR), reprezentanții populismului suveranist contrazic punct cu punct esența conservatorismului de la care se revendică: invocă intens și public religia, pe care  conservatorismul o consideră ca fiind o chestiune privată, anunță schimbarea abruptă a ordinii actuale și modificări majore, fără a evidenția minimele ancore de stabilitate pe care conservatorismul se bazează când justifică evoluții, denunță modul de colaborare al României cu instituțiile euro-atlantice în care statul român este membru invocând națiunea suverană, promovează lideri autoritari, susține limitarea unor drepturi etc. Pe scurt, această categorie de populiști promovează un conservatorism al schimbării, adică un nonsens. Și dacă enumerarea de mai sus corespunde realității, atunci avem de-a face cu un risc la adresa democrației liberale. Sau poate că nu, dacă pe modelul altor partide europene de aceeași extracție, odată cu eventuala câștigare a puterii acest partid se va instituționaliza. Dar, deocamdată asta vedem, adică faptul că  democrația reprezentativă vs cea directă este miza suveranismului. Poate suveraniștii români, pe acolo pe unde se află, vor realiza că, de fapt, sarcina cea mai grea pentru conservatorii care nu vor să fie populiști, nu total liberali și nici progresiști, constă în găsirea unui mod realist de a vorbi despre națiune. Și pornind de aici, restul nu poate fi atât de complicat!

În al doilea caz (USR), situația nu este mai puțin stranie, deoarece autodenumiții reprezentanți ai doctrinei „centru-dreapta modern” selectează din doctrinele consacrate ceea ce le convine pentru a justifica o așa numită sinteză doctrinară; de altfel, cu o ușurință degajată ne anunță că modul de înjghebare a noii doctrine de care aminteam se face prin „luarea” unor valori sau principii fie din biblioteca liberalismului, fie din cea a liberal-conservatorismului. Fiind pe rând un partid antisistem (care a guvernat la un moment dat sistemul!) apoi un partid progresist și acum unul de factură liberală, conservatoare și creștin democrată (!), USR face chiar mai rău democrației (în general) deoarece nu știm exact unde ar trebui să îl plasăm și, ca urmare, la ce să ne așteptăm în viitor. Dacă sechelele progresiste există, atunci USR păstrează latura revizionistă, auto definit elitistă și un managerialism guvernamental conform căruia executivul trebuie condus ca o afacere de către tehnicieni și nu de politicieni (de exemplu matricea maximizării profitului trebuie aplicată nu doar în companiile de stat ci și în cultură, sănătate sau chiar educație). Cert este faptul că evoluția USR este un bun exemplu de utilizare a populismului ca meta-ideologie, preluând idei de peste tot dacă există o conjunctură favorabilă, și anunțând-o drept sinteză doctrinară. Desigur, USR poate decide orice dorește din acest punct de vedere, cel al autodefinirii, dar din ceea ce vedem acum USR promovează un populism libertarian. Așteptând poate noi revelații postmoderne. Cele două tipuri de populism de mai sus au fost evidențiate și prin studii sociologice ale căror rezultate arată că publicul celor două partide are această caracteristică. Astfel, populismul AUR se extinde până la cca. 67% din publicul său, iar cel al USR la 55%; la nivelul întregii țări 57% dintre români sunt populiști, 11% sunt non-populiști și 32% au o atitudine mixtă (2022)^[3].

Limitele partidelor tradiționale 

Fără a continua o analiză generală asupra populismului, pe care alții o pot realiza cu mai multă completitudine, putem dirija discuția către  rolul partidelor mainstream în amplificarea acestui fenomen. Și aceasta deoarece populismul dă glas unui grup social ignorat de partidele tradiționale, furnizând acestuia două argumente: pe de o parte gradul de corupție nu scade, iar pe de altă parte că aceasta se datorează faptului că distanța dintre elitele (politice) și popor este din ce în ce mai mare. Populismul apare și se extinde ca fenomen politic nu doar când societatea intră în criză, ci și când sistemul politic devine „furnizor de neîncredere”. Aici putem adăuga și mass-media, în special televiziunile, care contribuie la „pierderea sensului” prin modul de prezentare a realității, dar nu din considerente ideologice, ci comerciale (vom reveni). Factorii care au dus la neîncrederea față de sistemul politic sunt: (i) avalanșa de modificări legislative ce perturbă viața socială și induc lipsa de predictibilitate (indivizii sunt dezorientați, îngrijorați față de propriul viitor și de existența grupului lor) – apariția unui adevărat haos cu efect de anomie socială; (ii) lipsa de transparență a sistemului politic față de public (indivizii consideră că politicienii nu sunt onești față de ei) ceea ce duce la pierderea încrederii inclusiv în instituții, deoarece acestea nu furnizează informații suficiente cu privire funcționarea lor, a modului în care se iau deciziile etc. (iii) evitarea asumării responsabilității de către elita politică pentru găsirea unor soluții, chiar cu prețul scăderii imaginii personale, produce apatie în rândul cetățenilor care se simt lipsiți de puterea de a schimba situația. Toate acestea au un numitor comun: disfuncția sistemului politic. Problemele prelungite din economie, apariția de noi crize, scandalurile fără sfârșit legate de corupție etc. scad încrederea cetățenilor în partide.

În afara acestor argumente cunoscute în mare, există și cauze interne ale partidelor tradiționale care duc la scăderea încrederii publice, cauze mai puțin discutate. Este vorba despre inabilitatea partidelor de a-și îndeplini funcțiile în sistemul politic: (i) mobilizarea sprijinului pentru politicile specifice partidului. Trecând de la o criză la alta, partidele tradiționale, mai mereu aflate la guvernare, conving cu greu cetățenii că mecanismele puterii funcționează în scopul asigurării binelui comun. Ca urmare, prezența la vot scade. La scăderea numărului de voturi disponibile, partidele principale au răspuns prin deschiderea față de electoratul total disponibil, în loc să se concentreze doar pe alegătorii tradiționali. Partidele au început să semene între ele, să ofere același produs alegătorilor lor lăsându-și deoparte diferențele ideologice, ceea ce pe scurt înseamnă convergența programelor și deci dezideologizarea. Astfel, alegătorii asistă la transformarea unui partid în „toate partidele” și, ca urmare, la transformarea democrației în democrație-postideologică. La rândul ei, dezideologizarea duce la creșterea volatilității politice și sensibilizarea alegătorilor la discursul partidelor anti-establishment. (ii) reprezentarea intereselor unor grupuri sociale anume. În democrația reprezentativă, interesele anumitor grupuri sociale sunt mai bine reprezentate și protejate decât interesele altora. Pe de altă parte, diviziunile sociale pe baza cărora se formează partidele slăbesc ca urmare a mobilității sociale, a modificării opiniilor prin accesul la informații, secularizării etc. Pe de altă parte, în democrația liberală, mass-media evidențiază în diferite forme, nu de puține ori vehemente, incompetența și egoismul politicienilor tot mai asemănători unii cu alții și nu cu oamenii pe care spun că îi reprezintă. Altfel spus, oamenii sunt expuși la informații ce le zugrăvesc politica drept irelevantă, îndepărtată și care duce în final către o democrație oligarhică, susținută de aranjamentele, fie de natură corporatistă, fie a grupurilor de interese, a experților etc. Toate acestea reprezintă semnale de manifestare a așa numitei post-democrații. (iii) propunerea/formularea de politici publice se face din ce în ce mai mult de organizații apolitice și experți decât de partide, și de aceea sunt din ce în ce mai puțin țintite; din acest motiv partidele sunt văzute drept tot mai puțin necesare. Politicile guvernamentale sunt la rândul lor mai puțin o reflectare a intereselor de partid. Partidele tradiționale și consacrate la guvernare s-au profesionalizat, au devenit dependente de resursele statului și au început să se înstrăineze de cetățenii pe care pretind că îi reprezintă. Astăzi partidele nu mai reprezintă viziuni politice ale unor grupuri sociale aflate în competiție în scopul accesului la putere și impunerii unei viziuni ideologice; ele încearcă să reprezinte interesele tuturor cetățenilor, apropiindu-se din ce în ce mai mult de comportamentul asociațiilor non-partizane, mișcărilor sociale, grupurilor de interes general și media. Pe scurt, partidele mainstream formulează politici publice pentru alegătorul median; (iv) funcționarea instituțiilor și procedurilor interne privește funcția de recrutare și selecție a leadership-ului; aceasta se desfășoară, în cazul partidelor tradiționale, într-un cadru birocratic și limitat, în contextul în care aceste partidele devin dependente de capital, favorizând din acest motiv relația stat-partid în raport cu cea dintre partid și cetățeni. Urmarea: partidele construiesc statul după propriile interese, punând pe plan secund reprezentarea intereselor cetățenilor. În contextul de mai sus în care funcția istoric definită a partidelor, cea de articulare a diferitelor politici, s-a destrămat, este dificilă menținerea legăturii cu alegătorii dacă aceștia nu văd o diferență serioasă în programele și politicile oferite. Deci, pentru că alegătorii nu identifică nici o alternativă clară, singura diferență ce le rămâne de analizat este personalitatea liderilor! Privind dintr-un alt punct de vedere, cel strict intern, s-a consacrat procesul de cartelizare a partidelor/partidocrație, urmare a faptului că politica a devenit o lume ca atare, în care partidele tradiționale se comportă ca protectori ai intereselor egoiste ale elitei, ale castei politice, nu ale cetățenilor și societății, fiind în același timp dependente de finanțarea publică – garanția existenței lor. În aceste partide de tip cartel liderii rămân dependenți de poziții deoarece le consideră profesii, neglijează membrii partidului în procesul decizional dar îi utilizează pentru a legitima miturile favorabile lor, caută soluții în scopul excluderii partidelor mici din competiția electorală, iar periferia urmărește slăbirea centrului pentru ca interesele locale să nu fie perturbate. Dacă la aceste procese interne se adaugă cele referitoare la corupția politică, sunt întrunite condițiile de apariție a unui decalaj între partide și societate, între elite și popor, indivizii văzându-i pe toți politicienii ca parte a aceleiași clase politice. Iată cum, atașamentul față de partidele tradiționale scade, favorizându-se apariția și consolidarea populismului.

Aproape toate cele de mai sus ar trebui să fie chestiuni cunoscute și este inutil să explicăm că se aplică și partidelor tradiționale din România: evacuarea intelectualilor din procesul decizional; absolutizarea criteriului meritocrației electorale pentru obținerea de poziții de conducere în structurile partidului și în instituțiile statului urmare a alegerilor; refuzul primirii pe liste parlamentare a unor personalități din partid aflate în afara sferei de influență a filialelor; birocratizarea accesului la funcții de conducere în partid; formularea unor programe de guvernare semnificativ amendate și în final „avizate” de birocrația publică centrală; adoptarea și numirea de funcționari publici în poziții ministeriale înalte în defavoarea propriilor membri deci depolitizarea deciziei guvernamentale; nefuncționarea comisiilor profesionale interne mai ales în perioadele de guvernare, descurajarea dezbaterii interne pe teme ideologice etc.

O observație

„Dacă partidele politice tradiționale au partea lor de responsabilitate în apariția populismului, mass-media are, la rândul ei, un rol de promovare al acestui fenomen chiar dacă nu îl susține; cauza ei fiind de natură comercială. Populiștii se bazează pe mass-media pentru că le oferă o relație directă cu cetățenii. Pe de altă parte, comercializarea mass-media are propria logică urmată de politicieni. În încercarea de a crea un rating ridicat, emisiunile care conțin dezbateri sunt produse ca spectacole. În ele, problemele sociale grave sunt simplificate și dramatizate, rivalii sunt demonizați și scandalurile sunt accentuate. Politica este văzută și ca divertisment. Cele mai urmărite emisiuni politice sunt de natură distractivă unde nu există o dezbatere reală, iar politicienii sunt ridiculizați. Logica pieței obligă mass-media, în special ziarele tabloide și televiziunea, să acorde spațiu partidelor politice populiste. Controversa creată prin poziții opuse partidelor consacrate contribuie la creșterea vizibilității acestora pe scena publică. La prima vedere pare să existe o convergență între logica pieței pe care operează mass-media și populism. Dar faptul că există o convergență între logica pieței a mass-media și populism nu înseamnă că mass-media îi susține automat pe populiști. Logica tuturor mass-media este aceeași și doar comercială, dar politica editorială nu este”. Totuși problema există și se află „în curtea din spate” a mass-media!

Iată cum, oligarhizarea deciziei publice, cartelizarea partidelor politice, dezideologizarea la care se adaugă creșterea dependenței acestora de stat, externalizarea formulării politicilor publice/profesionalizarea și nu în ultimul rând mediocrația etc. ne arată că adevărata boală ce afectează democrațiile reprezentative este criza partidelor politice tradiționale. Ascensiunea partidelor anti-establishment este doar un simptom. Acest lucru este important de reținut dacă se vor căuta soluții. Există o serie de opțiuni oferite instituțiilor politice care doresc să evolueze. Doar că înainte de a fi eventual aplicate ori respinse, soluțiile ar trebui înțelese în context: a continua formularea de poziții politice în jurul preferințelor alegătorului din centrul spectrului ideologic volatilizează propriul bazin electoral simultan cu favorizarea partidelor de periferie. Ca urmare, creșterea dimensiunii sistemului de partide se va face pe seama măririi numărului acelora plasate la marginea spectrului ideologic. O astfel de evoluție va duce la situații de blocaj în obținerea de majorități parlamentare, iar în final alegătorii nu mai pot fi siguri că votul pentru un anumit partid va avea ca rezultat un cabinet de coaliție preferat. Acest lucru poate duce la o frustrare și nemulțumire considerabile în rândul cetățenilor și o scădere a participării la vot. Iar scăderea participării crește riscul democratic.

Barometrul neîncrederii

În fine, să vorbim despre „barometrul neîncrederii” din societatea românească. Nivelul de încredere al românilor în alți oameni este de 11% (2018) față de 7% (2015) în comparație cu Statele Unite (30%), Olanda (până la 60%), Germania (cca. 40%) – (D. David^[4]). Aceasta înseamnă că disponibilitatea pentru colaborare, asociere, toleranță etc. sunt afectate și deci capitalul social nu sprijină suficient democrația. Or, dacă cetățenii nu se informează cu privire la viața politică, dacă nu participă la procesele electorale, dacă nu se implică politic, vor fi parte a unui cerc vicios perfect: neîncredere, neparticipare, lipsa schimbării. Pe de altă parte, cifrele de mai sus aduc în discuție și o altă realitate socială: caracterul colectivist al societății românești în care grupul este mai important decât individul, iar familia conduce în mod absolut clasamentul încrederii (6 din 10 români nu au încredere în nimeni în afara familiei şi prietenilor^[5]). Și cum principalele tipuri de asociere umană sunt comunitatea și societatea putem observa că, în contextul politic actual, „neschimbarea” este preferată de partidele politice. Această „preferință a stagnării” există deoarece o comunitate mică (chiar și de talia orașelor cu puțini locuitori) poate fi condusă în mare măsură interpretând normele prin prisma regulilor informale (cutume) deoarece legăturile dintre oameni au grad mare de personalizare, iar ierarhiile sunt dificil de schimbat. Or, emanciparea ar însemna schimbarea de paradigmă în micile comunități astfel încât acestea să se comporte după regulile formale din societate și nu după cele informale din comunitatea tradițională. Regulile formale stabilesc faptul că guvernarea se face după legi, impersonal,  iar ierarhiile sunt supuse reevaluării permanente. Deci, oamenii din societate (aici în sensul comunităților mari) nu sunt organic legați și ca urmare nimeni nu resimte obligația de a oferi un bun sau un serviciu altcuiva fără să obțină ceva echivalent în schimb. Trecerea de la psihologia micii comunități la cea a societății reprezintă, de fapt, trecerea de la familia tradițională la societatea civilă. Această tranziție durează de prea mulți ani în România și din cauza decalajelor a căpătat un efect invers extinzându-se de la periferie către centru – pentru exemplificare putem contabiliza numărul semnificativ nași și fini de cununie, de botez etc. numiți în funcții publice, „promovați” în administrație, „câștigători de concursuri” în universități etc. Această practică de invadare a sistemului decizional cu persoane „de încredere” pe criteriul apartenenței la familia extinsă, nu arată altceva decât că un capitalism construit de jos în sus, definit sociologic prin diferențierea între tipurile de comunități (descrise mai devreme) și, deci, născut ca urmare a modernizării a fost imposibil de realizat în România. Altfel spus, sistemul colectivist, în loc să fie înlocuit de unul comunitar, cu valențe individualiste, asertive etc. se extinde în partidele politice accentuând cartelizarea acestora, iar capitalismul rămâne să fie construit de sus în jos.

Există o cale de revalorizare a liberalismului în România?

Există suficiente argumente pentru a afirma că partidele tradiționale se află într-o criză de evoluție. Există la fel de multe studii, ale căror soluții aplicate ar putea schimba traiectoriile de evoluție ale acestor partidelor. Și totuși, logica liderilor partidelor tradiționale rămâne circulară: riscurile economice, sociale, geopolitice etc. sunt în creștere și trebuie gestionate într-o atmosferă de stabilitate, iar stabilitatea nu poate fi asigurată decât de către partidele experimentate. În mod normal, nimeni nu împiedică aceste partide să facă schimbările pe care electoratul le cere. Sau poate că nu le cere, de vreme ce alegerile recente arată succesul unei alianțe stânga-dreapta, alianță care a creat un mare „partid transversal” de guvernământ pe seama credibilității liberalismului, partidului liberal și al politicilor liberale. Pentru că „arta” stângii românești constă în „semnalizarea” la stânga și virajul la dreapta în proiectarea politicilor economice sau mai tehnic spus în liberalizare, utilă oportuniștilor, dar fără a o acompania cu politici liberale, utile mediului de afaceri în ansamblu și societății, beneficiara democrației liberale.  

Iată de ce o strategie chiar „de linia întâi” este necesară pentru salvgardarea liberalismului, nu doar ca opțiune economică ci mai ales ca mod de viață. Dacă în vestul Europei echilibrul gândirii liberale s-a pierdut între progresiști și conservatori, în România cele două părți beligerante, de-a dreptul, au fost cea liberală respectiv socialistă (postcomunistă). Iar odată cu apariția progresismului urmat de suveranism constatăm că am „intrat” în Europa: toți au devenit populiști. Această evoluție a folosit cel mai mult socialiștilor numiți PSD pentru că i-a „spălat” de naționalisme prin diferențierea de AUR și de eticheta de populiști prin comparație cu USR – căci aceștia numai liberali clasici nu sunt, cel puțin acum când se comportă în cel mai bun caz ca liberali de stânga dar mai degrabă, ecologiști, social- democrați ori adepți ai ONG-urilor. Iată cum liberalismul a mai încasat o lovitură. Una parțial venită și din partea PNL care, vechi partid cu reflexul puterii, a încercat să se păstreze în prim plan reușind să își dezvolte aproape toate viciile prezentate mai sus: și-a epurat intelectualii înlocuindu-i cu activiști, s-a birocratizat, s-a profesionalizat etc. iar în final s-a dezideologizat – iar această tendință se manifestă de suficient de mulți ani fiind cauționată de lideri ai partidului care astăzi, descoperă în mod paradoxal, propriile rezultate cu o nemulțumire aproape sinceră. Fără a încerca să convingem pe cineva că liberalismul românesc ar putea fi în impas, totuși ar fi util de discutat despre limanul către care liberalismnul „ne-sfârșitului lumii” (aici în sensul deja clasicului filosof auto-reevaluat) s-ar putea îndrepta.  

Liberalismul are posibilitatea să își reviziteze latura sa conservatoare prin asumarea unui comunitarism de dreapta care să urmărească emanciparea instituțiilor informale ale societății, creșterea autonomiei decizionale individuale și sprijinirea colectivităților în evoluția lor de la colectivism la comunitarism. Această interpretare extinsă a componentei conservatoare surclasează ofertele de pe piața politică deoarece afirmă că democrația reprezentativă rămâne soluția în condițiile creșterii autonomiei persoanei.

În același timp își poate extinde paleta ideologică cu latura liberalismul civic pentru a arăta că exercitarea libertăților individuale se susține pe un țesut moral care le garantează continuitatea. Liberalismul civic are în vedere considerarea avantajelor democrației deliberative, privită ca o extindere a democrației reprezentative, prin intermediul căreia cetățenii interesați să participe la decizia publică să o poată face. Liberalismul civic caută să pună în practică principiul autolimitării puterii publice prin consolidarea instituțiilor statului simultan cu întărirea controlului civic asupra deciziei administrative. Asigurarea calității reprezentanţilor societăţii în structurile de monitorizare ale instituţiilor statului este o responsabilitate civică, nu una politică. Iată de ce societatea civilă trebuie susținută și întărită pentru a promova în spațiul public intelectualitatea critică. Creşterea încrederii în decizia publică este condiţionată de consensul dintre societate şi partide asupra modului în care cele din urmă îşi asumă sau nu principiul autolimitării puterii publice. Liberalismul civic aduce în prim plan responsabilitatea civică deoarece „o teorie a justificării publice” face ca instituțiile juridice și politice ale democrației liberale să întruchipeze angajamentul colectiv pentru progres.

În fine, liberalismul plasat către centru-dreapta poate să revigoreze parteneriatul său cu creștin-democrația, mai ales deoarece aceasta susține respectul pentru tradiție, morala creștină, familia alături de subsidiaritate.

Întregul text propus aici reprezintă un punct de vedere mai degrabă ne-optimist în ceea ce privește evoluția către metamodernitate a societății, ieșirea din mediocrație a partidelor tradiționale și accesarea noii economii. Cât despre partidele de dreapta din România, acestea ar trebui, totuși, să își citească mai bine programele în care se limitează la liberalismul economic și să reviziteze latura liberalismului politic, deoarece drepturile și libertățile trebuie apărate permanent. 

Adrian Ciocănea, profesor universitar, fost deputat cu activitate în Comisia pentru Politică Externă, a îndeplinit funcții de Secretar de stat coordonator al Departamentului pentru Afaceri Europene, Consilier al Primului Ministru și Coordonator Național Adjunct al procesului de aderare la OCDE, este membru al Consiliului Consultativ pentru Dezvoltare Durabilă din Guvernul României. Este unul dintre cei șase inițiatori ai Manifestului Dreptei din România. A participat la coordonarea programelor de guvernare ale PNL în ultimii 20 de ani.

Bibliografie

[1]     Sharlamanov, K., Populism as Meta Ideology,Palgrave Macmillan Ltd, 2022

[2]     https://spotmedia.ro/stiri/politica/romania-este-campioana-populismului-in-europa-psd-are-printre-cele-mai-mici-ponderi-de-populisti-razboiul-a-schimbat-mult-cifrele-interviu

[3]     https://spotmedia.ro/wp-content/uploads/2022/04/Populism-in-Romania-APR-2022.pdf

[4]     https://europeanvaluesstudy.eu/  și  https://www.andreearosca.ro/daniel-david-incredere/

[5]     https://ires.ro/uploads/articole/ires_criza-de-incredere-perceptii-si-reprezentari_sinteza_ianuarie-2016.pdf