Timp de aproape două decenii, România a privit integrarea europeană ca pe un proces de recuperare. Europa era modelul, iar România era elevul care trebuia să recupereze decalajele. Diferența de dezvoltare era atât de mare, iar beneficiile aderării atât de evidente, încât puțini și-au pus problema dacă și Uniunea Europeană se schimbă în același timp.
Numai că istoria nu stă pe loc pentru nimeni. În anii în care România încerca să devină europeană, Europa însăși înceta treptat să mai fie Europa pe care România o admirase și în care dorise să intre. Uniunea care promitea competitivitate, piață liberă, energie accesibilă (aici, atenție sporită!) și convergență economică a început să fie înlocuită de o construcție tot mai preocupată de reglementare, standardizare, administrare și gestionarea riscurilor. Fără să observe foarte clar această transformare, România a continuat să alerge către o țintă care se deplasa permanent, în van.
De aici pornește paradoxul prezentului. După aproape douăzeci de ani de apartenență la Uniunea Europeană, România este probabil mai europeană decât a fost vreodată în istoria sa administrativă, juridică și instituțională, însă Europa însăși traversează una dintre cele mai profunde crize de identitate de la înființarea proiectului comunitar. Cu alte cuvinte, exact în momentul în care elevul pare să fi învățat lecția, profesorul începe să se întrebe dacă mai știe foarte bine ce dorește să predea.
