Biodiversitatea, cea mai mare bogăție strategică a României

AVANTAJUL ROMÂNESC. Episodul I

Dintre toate avantajele pe care le va trece în revistă acest serial, apa, hrana, pădurea, energia, capitalul cognitiv, cel dintâi și, poate, cel mai greu de contestat rămâne cel mai puțin numit în discursul public românesc: capitalul natural. Nu ca peisaj, nu ca destinație turistică de weekend, ci ca avuție economică măsurabilă, comparabilă ca miză strategică cu un zăcământ sau cu o rețea de infrastructură. Firul roșu al acestui prim episod este reprezentat de o afirmație pe care o susțin cu argumente, nu doar cu admirație: capitalul natural este, foarte probabil, cel mai mare avantaj pe care România îl deține în Uniunea Europeană, mai mare decât forța de muncă ieftină pe care am exportat-o vreme de trei decenii și mai durabil decât orice avantaj fiscal temporar.

O geografie care nu se repetă

Puține state europene se pot lăuda cu o poziționare geografică atât de puțin repetabilă. România cuprinde cinci dintre cele unsprezece regiuni biogeografice recunoscute oficial de Uniunea Europeană (alpină, continentală, panonică, stepică și pontică) mai multe decât orice altă țară membră. Dintre acestea, regiunea stepică și regiunea pontică, adică vecinătatea directă a Mării Negre, nu se mai regăsesc nicăieri altundeva pe teritoriul Uniunii. 

Confluența dintre Carpați, Dunăre și litoralul pontic produce o diversitate de habitate pe care geografia unei singure țări o oferă rareori: păduri montane, stepe, zone umede, câmpii panonice și un deltaic viu, într-un spațiu administrativ unic. Rețeaua Natura 2000 acoperă aproximativ 23% din teritoriul românesc, peste media europeană de 18%, o dovadă administrativă, nu doar retorică, a acestei densități naturale.

Aceeași geografie a produs cea mai mare concentrare de carnivore mari de pe Bătrânul Continent, în afara Rusiei. România găzduiește aproximativ 60% din populația de urși bruni a Uniunii Europene, 40% din populația de lupi și 50% din populația de râși euroasiatici, specii care au dispărut de mult din vestul continentului sub presiunea urbanizării și a agriculturii intensive. 

Deasupra acestui teritoriu trece, în plus, unul dintre cele mai importante coridoare de migrație a păsărilor din Eurasia, Via Pontica, care urmează linia de coastă a Mării Negre. Prin Dobrogea și prin Delta Dunării trec anual, potrivit estimărilor ornitologilor, peste 90.000 de păsări răpitoare, 10.000 de pelicani și 120.000 de berze, alături de sute de mii de limicole și paseriforme, un trafic aviar la care puține aeroporturi ale lumii ar putea visa în materie de volum.

O greșeală veche de trei secole

Fiziocrații francezi ai secolului al XVIII-lea, în frunte cu François Quesnay, susțineau că singura sursă autentică de bogăție este pământul, iar toate celelalte forme de activitate economică nu fac decât să transforme și să redistribuie ceea ce natura oferă de la sine. Istoria economică i-a contrazis parțial, pentru că industria, comerțul și, mai recent, cunoașterea au dovedit că pot produce valoare fără să depindă direct de recoltă. Dar secolul pe care îl traversăm readuce fiziocrația printr-o poartă neașteptată. Într-o lume care descoperă limitele resurselor fosile și costurile ascunse ale poluării, capitalul natural redevine ceea ce Quesnay bănuia că este, fundamentul pe care se construiește orice altă formă de avuție.

România a tratat însă acest fundament, generație după generație, cu o generozitate a exploatării mult mai mare decât grija administrării. La sfârșitul Neoliticului, pădurea acoperea între 80 și 90% din teritoriul pe care avea să se nască, mult mai târziu, statul român. La 1 decembrie 1918, ziua Unirii, mai rămăsese sub pădure doar 24,5% din suprafața țării. Astăzi pădurea acoperă circa 29%, sub media Uniunii Europene, care se situează, potrivit Eurostat, la 38%. Paradoxul este că, deși am pierdut cel mai mult procentual, am păstrat cel mai valoros calitativ. 

Aproape două treimi din pădurile virgine ale Uniunii Europene, acele suprafețe în care nu a călcat niciodată mâna omului, cu atât mai mult drujba, se află astăzi pe teritoriul românesc, în principal în arcul carpatic din județele Brașov, Caraș Severin, Hunedoara și Argeș, cu cea mai mare densitate în situl Natura 2000 Făgăraș. 

Douăsprezece situri românești, însumând peste 23.000 de hectare de făgete seculare, sunt înscrise în patrimoniul mondial UNESCO. Este exact tipul de avuție pe care alte economii europene au distrus-o în numele progresului industrial, iar România a păstrat-o, uneori din merit, mai des din întârzierea propriei dezvoltări.

O bogăție care nu se oprește la copaci

Reducerea discuției despre capitalul natural românesc la păduri și la specii sălbatice ar fi, ea însăși, o formă de sărăcire a subiectului. Delta Dunării, cu cele 580.000 de hectare ale sale, 2,5% din teritoriul național, este singura deltă din lume declarată integral rezervație a biosferei de UNESCO și găzduiește cea mai întinsă zonă compactă de stuf de pe planetă, peste 1.750 de kilometri pătrați. 

Izvoarele termale și minerale ale țării formează, potrivit evaluărilor europene, cea mai importantă sursă de ape medicinale din sud-estul continentului, o rețea de stațiuni balneare de la Băile Herculane până la Techirghiol, moștenită încă din perioada romană și insuficient valorificată economic în ultimele decenii. 

Sarea de la Ocnele Mari, Slănic sau Praid a fost exploatată continuu din preistorie, din vremea culturii Cucuteni, și a alimentat rute comerciale întregi cu multe secole înaintea formării statului român. 

Iar zăcămintele de petrol din zona Ploieștiului au făcut din România, la începutul secolului XX, una dintre primele națiuni exportatoare de țiței din lume, un istoric industrial pe care astăzi îl amintim rar atunci când vorbim despre resursele naturale ale țării. Toate acestea nu sunt povești separate. Sunt fațete ale aceluiași capital, cel al unui teritoriu așezat exact acolo unde geografia a decis să concentreze o densitate rară de resurse.

Un experiment care a funcționat

Dovada că logica administrării înțelepte a acestui capital nu este doar teorie stă chiar în Deltă. Până în 1990, aproape 97.000 de hectare din zona umedă fuseseră îndiguite și transformate în polderele agricole ale economiei planificate, scoase forțat din circuitul natural al apei. Începând din 1994, la Babina, și din 1996, la Cernovca, digurile au fost sparte deliberat, iar apele Dunării au reocupat fostele terenuri agricole într-un proiect de reconstrucție ecologică premiat internațional la Berlin. Refacerea zonelor de reproducere pentru pești și revenirea stocurilor exploatabile au generat comunităților locale beneficii anuale estimate la peste 140.000 de dolari, dintr-un teren pe care agricultura socialistă îl considerase, cu decenii înainte, mult mai valoros sub formă de câmp cultivat decât sub formă de baltă.

Aristotel formulase, cu mult înaintea economiștilor moderni, distincția care explică diferența dintre cele două logici. Oikonomia era pentru el arta administrării înțelepte a unei gospodării pentru binele ei durabil, în vreme ce chrematistica desemna arta acumulării fără limită și fără scop. Îndiguirea Deltei pentru câțiva ani de recolte suplimentare a fost chrematistică pură, extragere imediată urmată de un pământ mai sărac. Săparea digurilor de la Babina și Cernovca a fost, dimpotrivă, o formă contemporană de oikonomia, o administrare care a înmulțit bogăția tocmai pentru că a respectat limitele și ritmurile sistemului viu din care se hrănea.

De la ecologie la bioeconomie

Confuzia cea mai costisitoare pe care continuăm să o facem este să tratăm biodiversitatea drept subiect de mediu, rezervat conservării și rapoartelor de conformitate europeană, și nu drept ceea ce Uniunea Europeană a decis deja să fie, un pilon economic. 

Bioeconomia figurează printre prioritățile strategice ale Comisiei Europene tocmai pentru că marile economii au înțeles un adevăr pe care România abia începe să-l bănuiască: ecosistemele sănătoase nu sunt un cost al dezvoltării, ci un fundament al acesteia. 

Un indiciu economic direct și mai puțin cunoscut confirmă acest lucru: pădurea românească producea, în anul 2000, doar 30 de euro pe hectar, sub orice standard european, dar ajunsese, până în 2022, la 239 de euro pe hectar, peste media Uniunii Europene de 174 de euro, semn că valorificarea corectă a unui capital natural gestionat cu grijă poate depăși performanța unor economii mult mai bogate. 

Serviciile pe care ecosistemele le oferă gratuit, purificarea apei, polenizarea culturilor, reglarea climei locale, protecția împotriva inundațiilor, au o valoare economică pe care literatura de specialitate o estimează, la scară globală, la zeci de trilioane de dolari anual. Diferența este că factura nu apare niciodată explicit în bugetul unui stat, până în ziua în care serviciul dispare și trebuie înlocuit cu infrastructură construită, de zeci de ori mai costisitoare decât întreținerea sistemului natural care o oferea gratuit.

Capitalul cognitiv ascuns în pădure

Cea mai puțin înțeleasă dimensiune a acestei bogății nu este resursa în sine, ci cunoașterea despre aceasta. Genetica forestieră a populațiilor de fag și de brad din Carpați, taxonomia celor peste 13.000 de specii identificate în pădurile virgine cartografiate de cercetătorii români, modelele de regenerare naturală studiate acolo unde omul nu a intervenit niciodată și arhivele de date ecologice acumulate de institutele de cercetare din țară reprezintă un capital intelectual pe care puține state din regiune îl mai dețin la această scară. 

În era în care industria farmaceutică, biotehnologia și inteligența artificială aplicată descoperirii de noi molecule depind tot mai mult de diversitatea genetică naturală, cine deține datele deține un avantaj competitiv într-o industrie întreagă. 

România nu are nevoie să inventeze acest avantaj. 

Are nevoie să-l recunoască oficial, să-l cartografieze sistematic și să-l protejeze de aceeași neglijență administrativă care a lăsat prea multe alte resurse naționale să fie exploatate de alții, în timp ce noi priveam în altă parte.

SOLUȚII

Un inventar al bogăției, oricât de bogat în cifre, rămâne un exercițiu contemplativ dacă nu se traduce în decizii. Patru direcții concrete pot transforma acest capital latent în avantaj strategic activ.

• Finalizarea catalogului național al pădurilor virgine și cvasivirgine, astăzi acoperind doar o mică parte din suprafața estimată de organizațiile internaționale, este condiția minimă pentru ca protecția legală să corespundă realității de pe teren, nu birocrației care o urmează cu întârziere de ani întregi.
• Introducerea sistematică a contabilității capitalului natural în statisticile economice naționale, după modelul deja adoptat de câteva state nordice, ar transforma serviciile ecosistemice dintr-o abstracțiune ecologistă într-o linie vizibilă în calculul avuției naționale, exact ca pădurea care astăzi produce 239 de euro pe hectar și poate fi urmărită ca atare.
  • strategie industrială a bioeconomiei, care să lege cercetarea genetică și ecologică de industrie, de la farmaceutice până la materiale biodegradabile, ar transforma capitalul cognitiv acumulat de institutele românești în brevete, în locuri de muncă înalt calificate și în export, nu doar în publicații științifice citite de puțini.
  • Protecția activă a coridoarelor naturale critice, de la Via Pontica până la conectivitatea ecologică a Carpaților, printr-o planificare teritorială care să nu mai trateze infrastructura de transport și dezvoltarea imobiliară ca priorități automat superioare continuității habitatelor, ar apăra tocmai activul care face România unică în context european.

Niciuna dintre aceste direcții nu presupune resurse pe care România nu le are deja la dispoziție, prin fonduri europene dedicate biodiversității și bioeconomiei. Presupune doar voința politică de a le folosi coerent, nu fragmentat, așa cum s-a întâmplat prea des până acum.

Este exact traseul pe care episoadele următoare ale acestei serii îl vor urmări prin apă, prin hrană, prin pădure, prin energie, până la sinteza finală a ceea ce numim avantajul românesc. 

Deocamdată, un singur gând merită reținut, susținut acum de cifre, nu doar de convingere. România nu duce lipsă de bogăție naturală. Duce lipsă de curajul administrativ și politic de a o privi ca pe ceea ce este cu adevărat: temelia unei economii care abia așteaptă să fie construită deasupra ei.