După mai multe serii dedicate marilor transformări geopolitice, economice și culturale care modelează lumea contemporană, cred că a venit momentul ca rubrica „România dintre Imperii” să schimbe perspectiva. Am încercat să înțelegem modul în care marile centre de putere influențează statele aflate la periferia sistemului internațional, am analizat mecanismele prin care ideile circulă între societăți și am urmărit, în serialul dedicat progresismului, felul în care un curent intelectual născut în Occident a ajuns să producă în România una dintre cele mai intense dezbateri culturale și politice de după 1989.
Toate aceste analize au avut însă un scop care depășea descrierea realității. Prin ceea ce am prezentat am încercat să răspund unei întrebări pe care o consider esențială pentru următoarele decenii: ce poate face România cu propria ei libertate? După aderarea la NATO și la Uniunea Europeană, după stabilizarea instituțională și integrarea într-o economie globalizată, țara noastră nu mai poate explica toate succesele și toate eșecurile prin raportare exclusivă la influențe externe. Istoria continuă să conteze, geografia rămâne importantă, iar marile puteri își urmăresc firesc propriile interese, însă niciuna dintre aceste realități nu ne mai absolvă de obligația de a formula un proiect propriu de dezvoltare.
Tocmai de aceea, noul serial nu va mai avea ca punct de plecare întrebarea „ce fac ceilalți?”, ci întrebarea „ce putem face noi?”. Nu pentru a construi încă o narațiune festivistă despre resursele extraordinare ale României și nici pentru a alimenta vechiul reflex al autocompătimirii naționale, ci pentru a identifica, cu argumente economice, științifice și istorice, acele domenii în care România deține avantaje reale și pe care continuă, paradoxal, să le valorifice insuficient.
Ce mai des, mai ales în ultimul timp, am vorbit obsesiv despre decalaje, întârzieri, dependențe și crize, de parcă identitatea unei națiuni s-ar putea reduce la inventarul propriilor neîmpliniri. Am ajuns să comparăm aproape orice indicator cu media europeană fără să ne întrebăm suficient de des unde am putea fi noi înșine reper pentru alții. O asemenea perspectivă produce inevitabil o cultură a recuperării permanente, în care succesul înseamnă doar să alergi după modele construite în altă parte. Nicio națiune nu devine însă puternică imitând la nesfârșit performanțele altora; devine puternică în clipa în care descoperă ceea ce poate aduce original în competiția globală.
Acesta este sensul Avantajului românesc. Nu o colecție de lozinci patriotice și nicio încercare de a demonstra că România este excepțională prin simplul fapt că există, ci un exercițiu de luciditate națională. Fiecare episod va încerca să răspundă unei întrebări simple, dar decisivă pentru viitorul nostru: în ce domenii poate România să construiască un avantaj strategic autentic și cum poate transforma acel avantaj în prosperitate, securitate și influență?
Reconstrucția României nu va începe prin schimbarea unui guvern, printr-o nouă majoritate parlamentară sau prin încă o reformă administrativă. Toate acestea pot avea importanța lor, dar acestea rămân instrumente. Reconstrucția României începe în clipa în care o societate își redescoperă încrederea în propriile resurse intelectuale, economice, naturale și morale și își asumă curajul de a construi un model de dezvoltare care să nu fie nici copia altora, nici refugiu nostalgic într-un trecut idealizat.
Aceasta este invitația pe care o adresez cititorilor Economistului. Să ieșim, pentru o vreme, din logica neîntreruptă a conflictului și să încercăm un exercițiu poate mai dificil, dar infinit mai folositor: să înțelegem care este avantajul românesc și cum poate fi acesta transformat în proiectul unei Românii capabile să concureze prin ceea ce produce, prin ceea ce gândește și prin ceea ce lasă generațiilor care vor veni.
