AVANTAJUL ROMÂNESC. CUM RECONSTRUIM ROMÂNIA. Episodul III
Cu aproape 13,5 milioane de hectare utilizate agricol, cel mai mare număr de fermieri din Uniunea Europeană și poziții importante în producția continentală de cereale, floarea-soarelui, miere și prune, România continuă să măsoare agricultura mai ales prin tone și hectare, deși marea competiție economică a hranei se câștigă după ce recolta a părăsit câmpul.
Privită de sus, într-o zi limpede de vară, România agricolă produce imaginea unei bogății greu de contestat: câmpurile coboară din podișuri către marile câmpii, culturile ocupă suprafețe pe care multe economii europene nu le mai pot imagina disponibile agriculturii, Dunărea desenează aproape o mie de kilometri din geografia țării, iar Portul Constanța deschide acest imens teritoriu productiv către Marea Neagră și către piețele lumii. Aproape 13,5 milioane de hectare sunt utilizate pentru agricultură, echivalentul a aproximativ 57% din suprafața României, iar Comisia Europeană ne plasează între marii producători comunitari de cereale și pe primul loc în Uniune la semințe de floarea-soarelui, miere și prune.
Dacă am opri analiza aici, am putea pleca liniștiți acasă, mulțumiți că geografia ne-a făcut unul dintre marii proprietari agricoli ai Europei. Economia începe însă exact acolo unde se termină această fotografie, fiindcă hectarul, oricât de fertil ar fi, nu spune câtă prosperitate produce, tona recoltată nu arată câtă valoare rămâne în țară, iar poziția într-un clasament al producției devine mult mai puțin impresionantă atunci când materia primă pleacă spre economii care știu să adauge peste ea procesare, tehnologie, logistică, proprietate intelectuală, marcă și acces direct la consumator.
Aici se află unul dintre marile paradoxuri ale agriculturii românești și, în același timp, unul dintre avantajele pe care reconstrucția economică a României le-ar putea valorifica mult mai inteligent: avem o bază agricolă impresionantă, dar păstrăm prea puțin din economia construită deasupra acesteia.
Grânarul Europei a rămas captiv în propria legendă
Formula „grânarul Europei” ne însoțește de generații și continuă să apară ori de câte ori vrem să ne amintim că pământul românesc are valoare. Numai că o economie modernă nu devine puternică pentru că produce mult grâu, porumb sau floarea-soarelui, după cum o țară bogată în minereu nu devine automat o mare putere industrială. Prosperitatea se formează pe distanța economică dintre resursă și produsul final, iar statele care controlează această distanță acumulează tehnologie, companii, salarii mai bune, proprietate intelectuală și capital.
Uniunea Europeană oferă o lecție aproape imposibil de ignorat. Exporturile sale agroalimentare au ajuns în 2025 la aproximativ 238,4 miliarde de euro, iar sectorul a generat 37% din excedentul comercial total al Uniunii; printre categoriile care conduc exporturile europene se găsesc preparatele din cereale, produsele lactate și vinul.
Merită observată diferența dintre ceea ce produce câmpul și ceea ce exportă economia.
Câmpul produce cereale, lapte, struguri, fructe, carne și semințe. Economia competitivă transformă aceste resurse în produse alimentare, rețete, tehnologii, mărci, indicații geografice, ambalaje, distribuție și reputație comercială, iar fiecare asemenea etapă adaugă o nouă fracțiune de valoare produsului inițial. O tonă de grâu poate traversa frontiera ca materie primă sau poate intra într-o succesiune de transformări industriale care multiplică activitatea economică produsă în jurul aceleiași resurse.
România a devenit foarte bună la prima parte a drumului și mult mai puțin performantă la următoarele.
De aceea, nostalgia după statutul de „grânar al Europei” începe să devină chiar periculoasă economic, fiindcă ne face să confundăm capacitatea de producție cu puterea agroalimentară. În secolul XXI, ambiția de a furniza altora materia primă pe care aceștia o transformă în produse mai sofisticate nu mai descrie avantajul unei mari economii agricole, ci poziția modestă ocupată într-un lanț valoric construit și controlat în altă parte.
România ar trebui să aspire la ceva mult mai dificil decât să umple hambarele Europei: să păstreze în economia sa o parte considerabil mai mare din valoarea fiecărui hectar cultivat.
Un hectar nu valorează cât produce, ci câtă economie construiești deasupra lui
Am măsurat agricultura românească prea multă vreme prin hectare, tone, randamente și subvenții, indicatori necesari pentru administrarea sectorului, dar insuficienți pentru a înțelege performanța sa economică. Un hectar cultivat cu grâu poate produce o anumită cantitate de cereală și un anumit venit agricol, însă același hectar devine baza unei valori mult mai mari atunci când recolta intră într-un lanț românesc de depozitare, morărit, panificație, industrie alimentară, distribuție și export.
Aici aș introduce un indicator pe care politica agricolă românească ar merita să-l urmărească aproape obsesiv: valoarea economică păstrată în România pentru fiecare hectar cultivat.
Schimbarea pare semantică, dar modifică radical felul în care privim agricultura. În loc să felicităm agricultura numai pentru cantitatea produsă, am începe să măsurăm cât din acea producție devine industrie românească, câtă procesare generează, câte locuri de muncă mai bine plătite creează, câtă cercetare mobilizează, câte mărci construiește și cât capital rămâne în interiorul economiei.
Eurostat arată că agricultura genera în România, în 2024, o valoare adăugată echivalentă cu aproximativ 2,5% din PIB, una dintre cele mai ridicate ponderi din Uniunea Europeană, unde media era de 1,2%. Privită superficial, cifra ar putea confirma forța agriculturii românești. Privită structural, aceasta ne spune și altceva, fiindcă o economie în care agricultura primară ocupă o pondere relativ mare are interesul să transforme această bază productivă într-o industrie agroalimentară mult mai sofisticată, astfel încât valoarea să se deplaseze progresiv către activități cu productivitate, tehnologie și marje superioare.
Friedrich List ar fi recunoscut imediat problema, fiindcă întreaga sa critică adresată economiilor care acceptau să rămână furnizoare de materii prime pornea tocmai de la diferența dintre bogăția imediată și puterea de a produce bogăție. Pentru List, dezvoltarea unei națiuni nu putea fi judecată numai prin bunurile pe care aceasta le comercializa la un moment dat, ci prin capacitățile productive pe care reușea să le acumuleze în timp.
Aplicată României agricole, această idee capătă o actualitate aproape incomodă: exportul unei recolte bune aduce venit într-un an, în timp ce construirea unei industrii care procesează acea recoltă produce capacitate economică pentru o generație.
Cea mai fragmentată mare agricultură a Europei
O altă anomalie românească se ascunde chiar în structura proprietății și a exploatațiilor. România are aproape 3,5 milioane de fermieri, cel mai mare număr din Uniunea Europeană, iar aproximativ 90% dintre ferme au mai puțin de cinci hectare; simultan, agricultura comercială cuprinde câteva mii de exploatații mari, performante și profund integrate în piețele internaționale.
În aceeași agricultură conviețuiesc astfel două lumi economice pe care politicile publice încearcă prea des să le administreze cu aceleași instrumente. Într-o parte funcționează exploatații de mii sau chiar zeci de mii de hectare, cu mecanizare performantă, acces la capital, capacitate de negociere și integrare în comerțul internațional, iar în cealaltă, milioane de gospodării și ferme mici lucrează suprafețe reduse, uneori pentru autoconsum, alteori pentru piețe locale, păstrând în același timp o infrastructură rurală, socială și culturală a cărei valoare nu apare integral în contabilitatea producției agricole.
Comisia Europeană descrie oficial această structură drept polarizată și notează, suplimentar, o realitate demografică îngrijorătoare: 44,3% dintre fermierii români au peste 65 de ani.
Aici reconstrucția agriculturii capătă o dimensiune pe care simpla distribuire a subvențiilor nu o poate rezolva. România riscă să piardă simultan oameni, competențe, ferme și comunități, în timp ce concentrarea terenurilor poate continua fără ca această transformare să producă automat o industrie agroalimentară națională mai puternică.
Ferma mică nu va câștiga competiția cu exploatația de zece mii de hectare producând același grâu mai scump, iar încercarea de a o împinge în această competiție înseamnă condamnarea ei economică. Avantajul fermei mici poate fi construit în jurul unei alte logici: produse cu identitate teritorială, procesare locală, horticultură, pomicultură, zootehnie, produse tradiționale, agricultură ecologică acolo unde condițiile o justifică, lanțuri scurte și asociere economică suficient de puternică pentru ca accesul la piață să nu mai depindă de intermediarul care dictează prețul.
Marea exploatație are o altă misiune economică: productivitate ridicată, scară largă, export, integrare industrială, investiții tehnologice și capacitatea de a conecta România la marile lanțuri agroalimentare internaționale.
Inteligența politicii agricole ar trebui măsurată tocmai prin capacitatea de a face aceste două agriculturi productive fără a încerca să le transforme într-una singură.
Fermierul produce hrana, dar marja se mută mai departe
Una dintre marile vulnerabilități ale agriculturii europene, resimțită dur și în România, provine din distribuția inegală a puterii economice de-a lungul lanțului alimentar. Fermierul cumpără, cel mai adesea din afara țării, semințe, combustibil, fertilizanți, pesticide, utilaje, energie, servicii financiare și tehnologie la prețuri pe care rareori le poate controla, după care vinde o producție al cărei preț este influențat de burse internaționale, climă, intermediari, capacitatea de depozitare și raportul de forță cu marii cumpărători.
Fermierul român se află astfel între două piețe pe care le controlează insuficient: cea de pe care cumpără și cea pe care vinde.
Subvenția a devenit, în această arhitectură, mecanismul prin care Europa încearcă să stabilizeze venitul agricol și să compenseze o parte dintre obligațiile pe care societatea le transferă fermierului. Numai că subvenția, oricât de necesară în anumite condiții, nu poate substitui capitalizarea, procesarea și puterea de negociere.
Un fermier care deține depozitare poate alege momentul vânzării. Un grup de fermieri care controlează procesarea negociază altfel decât fiecare producător separat. O cooperativă care ajunge la consumator captează o parte mai mare din prețul final, iar o companie agroalimentară care deține o marcă poate transforma originea produsului într-un avantaj comercial.
Italia a făcut acest lucru cu Parmigiano Reggiano, Prosciutto di Parma și sute de alte produse legate economic de teritoriu. Franța a construit o întreagă economie în jurul originii controlate, transformând geografia, tradiția și standardele de producție în proprietate economică. Spania a făcut din uleiul de măsline, vin, carne și produse horticole industrii exportatoare care poartă cu ele identitatea regiunilor de origine.
România are Telemea de Ibănești, Magiun de prune Topoloveni, Salam de Sibiu, Cârnații de Pleșcoi și alte produse protejate la nivel european, dar distanța dintre potențialul nostru gastronomic și capacitatea de a-l transforma într-o economie de scară rămâne enormă.
Un produs tradițional admirat la un târg internațional nu reprezintă încă politică economică. Devine economie atunci când produce ferme viabile, procesatori, standarde, distribuție, export și o marcă pentru care consumatorul este dispus să plătească mai mult.
Următoarea revoluție agricolă se va petrece și în laborator
Imaginea fermierului român rămâne încă legată cultural de tractor, combină și pământ, deși agricultura performantă se mută rapid într-o zonă în care biologia, matematica, satelitul și algoritmii inteligenței artificiale lucrează împreună cu agronomul.
Senzorii pot urmări umiditatea solului aproape în timp real, imaginile satelitare pot identifica stresul culturilor înainte ca acesta să devină vizibil ochiului, dronele pot cartografia diferențe în interiorul aceleiași parcele, algoritmii pot optimiza irigarea și aplicarea inputurilor, iar ameliorarea genetică poate produce soiuri adaptate unor condiții climatice pe care agricultura tradițională nu le mai poate considera excepționale.
Inteligența artificială va accelera această transformare, fiindcă agricultura produce exact materia primă de care AI are nevoie: cantități uriașe de date despre sol, climă, plante, boli, apă, randamente și comportamentul sistemelor biologice.
România poate alege să cumpere aceste tehnologii, ceea ce îi va permite să devină mai productivă, sau poate încerca să producă o parte dintre acestea-potențial avem, slavă Domnului-, caz în care agricultura devine piață pentru propria cercetare.
Diferența dintre cele două opțiuni este diferența dintre consumatorul de tehnologie și proprietarul de cunoaștere.
Avem institute de cercetare agricolă, universități de științele vieții, cercetători în genetică vegetală, pedologie, microbiologie, zootehnie, horticultură și economie agrară, însă legătura dintre această infrastructură de cunoaștere și capitalul privat rămâne mult, mult sub potențial. O descoperire care rămâne într-o lucrare științifică produce cunoaștere, dar aceeași descoperire transformată în soi, brevet, tehnologie, produs biologic sau companie produce și economie.
Schumpeter a construit teoria dezvoltării tocmai în jurul acestui mecanism, observând că progresul economic apare atunci când antreprenorul combină resurse cunoscute într-un mod capabil să creeze o valoare nouă. România are resursele, are o parte considerabilă din cunoaștere și are piața, însă ceea ce lipsește frecvent este mecanismul prin care cele trei se întâlnesc.
Seceta schimbă valoarea pământului
Episodul precedent al acestui serial a fost dedicat apei, iar agricultura ne arată imediat de ce cele două resurse nu pot fi administrate separat. Pierderile agricole provocate de secetă și valurile de căldură s-au triplat în Uniunea Europeană în ultimele cinci decenii, iar Comisia avertizează că măsurile de adaptare trebuie gândite atât la nivelul fermei, cât și al peisajului.
Pentru România, problema depășește discuția despre refacerea sistemelor de irigații, oricât de necesară este infrastructura hidrotehnică. Apa care ajunge pe câmp trebuie și păstrată acolo, iar această capacitate depinde de structura solului, materia organică, rotația culturilor, vegetația permanentă, perdelele forestiere, compactare, eroziune și tehnologiile de lucrare. Solul devine astfel rezervor.
În momentul în care această idee intră în contabilitatea fermei, agricultura regenerativă încetează să mai fie un termen elegant utilizat doar în conferințele științifice și începe să poată fi evaluată economic. O practică agricolă care îmbunătățește retenția apei, limitează eroziunea, conservă materia organică și reduce anumite inputuri poate influența productivitatea, riscul climatic și valoarea terenului.
România deține încă suprafețe agricole în care intensificarea nu a șters complet structurile naturale și seminaturale ale peisajului, iar ceea ce decenii întregi am interpretat drept semn al unei agriculturi insuficient modernizate poate căpăta valoare într-o Europă care cheltuiește deja sume considerabile pentru restaurarea funcțiilor biologice pierdute.
Această temă merită însă o analiză separată, fiindcă la intersecția dintre agricultură, sol, pădure, apă și diversitate biologică se află unul dintre cele mai puțin evaluate active economice ale României.
Agricultura românească are mare nevoie de industrie
Discuția despre securitatea alimentară este adesea redusă la întrebarea dacă România produce suficient pentru propria populație, deși această perspectivă descrie numai prima treaptă a problemei. Securitatea alimentară modernă include capacitatea de procesare, depozitare, logistică, accesul la inputuri, infrastructura energetică, cercetarea, controlul sanitar-veterinar și capacitatea companiilor naționale de a rezista perturbărilor comerciale.
Pandemia și războiul din Ucraina au arătat cât de repede eficiența lanțurilor globale poate deveni vulnerabilitate atunci când transporturile sunt întrerupte, energia se scumpește sau accesul la anumite materii prime devine incert.
România are aici un avantaj geografic remarcabil: teritoriu agricol vast, Dunăre, acces la Marea Neagră, Portul Constanța, apropierea de piețele Europei Centrale, Balcani, Republica Moldova, Ucraina și coridoarele comerciale către Caucaz și Orientul Apropiat. Dacă această geografie ar fi conectată cu o industrie agroalimentară proporțională cu baza noastră agricolă, hrana ar putea deveni una dintre componentele puterii economice românești.
Pentru aceasta, politica agricolă trebuie să înceteze să considere recolta punctul final al economiei rurale. Recolta devine începutul.
După recoltă vin silozul, fabrica, laboratorul, ambalajul, transportul, marca, supermarketul, restaurantul, exportul și proprietatea intelectuală, iar o economie inteligentă încearcă să păstreze cât mai multe dintre aceste etape în interiorul propriului circuit de creare a valorii.
În 2025, Uniunea Europeană a exportat produse agricole în valoare de peste 238 de miliarde de euro, iar comerțul agricol european a continuat să genereze un excedent de zeci de miliarde. România se află în interiorul acestei uriașe piețe, beneficiază de acces comercial la aceasta și dispune de una dintre cele mai importante suprafețe agricole ale Uniunii. Poziția aceasta nu este o performanță, dar este o posibilitate.
Performanța va putea fi măsurată abia atunci când vom ști câtă valoare economică românească am construit deasupra fiecărui hectar.
De la economia recoltei la economia hranei
Reconstrucția agriculturii românești nu are nevoie de nostalgia unei epoci în care eram numiți „grânarul Europei”, fiindcă ambiția secolului XXI trebuie să depășească rolul de furnizor de materie primă. România poate construi o economie agroalimentară în care marile exploatații produc eficient și competitiv, fermele mici câștigă prin valoare pe hectar și identitate, cercetarea intră în fermă, industria prelucrează o parte mai mare din producție, apa și solul sunt administrate drept capital, iar porturile și coridoarele comerciale exportă produse în care prețul include mai multă inteligență românească.
O asemenea arhitectură nu se construiește printr-o singură lege agricolă și nici în durata unui mandat politic, fiindcă presupune capital, educație, cercetare, infrastructură, industrie și continuitate instituțională. Tocmai durata construcției obligă însă România să înceapă să privească agricultura dincolo de calendarul recoltei și de negocierile anuale asupra subvențiilor.
Când vom calcula valoarea unui hectar prin întreaga economie pe care acesta o poate genera, vom descoperi probabil că una dintre marile resurse ale României a stat permanent sub ochii noștri, măsurată însă cu instrumentul greșit. Pământul românesc produce deja.
Marea lucrare economică începe după recoltă, acolo unde o tonă de grâu poate rămâne o tonă de grâu sau poate deveni industrie, cercetare, tehnologie, marcă, export și capital acumulat în România.
Iar diferența dintre aceste două destinații ale aceleiași recolte spune, mai exact decât orice discurs despre potențialul agricol, cât de bine ne administrăm avantajul.
Hectarul trebuie să producă valoare, nu statistică
Reconstrucția agriculturii românești ar merita organizată în jurul unui indicator strategic: valoarea economică păstrată în România pentru fiecare hectar utilizat agricol. Din această măsură ar putea deriva o politică mult mai coerentă, capabilă să urmărească procesarea internă, venitul fermierului, exportul de produse cu valoare adăugată, sănătatea solului, eficiența utilizării apei, cercetarea aplicată, tehnologia agricolă și apariția mărcilor românești competitive.
Cele aproape 13,5 milioane de hectare constituie baza fizică. Cele aproximativ 3,5 milioane de exploatații descriu extraordinara complexitate socială a agriculturii noastre. Cercetarea, procesarea, asocierea, infrastructura, tehnologia și capitalul vor decide cât valorează economic această moștenire peste douăzeci de ani.
România nu are de demonstrat că poate produce hrană, deși câmpurile o fac în fiecare an. Testul maturității economice este câtă prosperitate românească reușim să construim între brazdă și produsul cumpărat de consumator.
