Angus Deaton
Laureat al premiului Nobel pentru economie
Este clar că un număr tot mai mare de oameni dezaprobă capitalismul democratic, o poziție susținută și de economiști. Dar câtă responsabilitate – și de ce natură – poartă economiștii pentru problemele economiilor noastre?
În 2010, un influent documentar, câștigător al premiului Oscar, ne-a prezentat ca pe niște ticăloși preocupați doar de propriul câștig financiar, lobbyiști și apologeți pentru cei bogați, care ne răsplătesc cu generozitate pentru munca noastră. Declarațiile noastre sunt adesea previzibile din punct de vedere politic. Ori de câte ori câteva sute de economiști semnează o petiție în sprijinul unei politici, este doar o chestiune de zile înainte ca alte câteva sute de economiști să semneze o petiție care o condamnă.
Mai mult, noi, economiștii, ne asumăm adesea o mantie de expertiză politică pentru care nu avem nicio calificare, cu rezultate dezastruoase previzibile. Chiar și așa, criticii atenți susțin că încă păstrăm o mare influență asupra politicii economice și, astfel, continuăm să provocăm mari prejudicii. Dar oare vina aparține doar câtorva indivizi puternici, sau există un defect profund în economie care îi face în mod continuu pe practicanții săi să deraieze?
Tind să agreez a doua ipoteză. Capitalismul democratic american este benefic doar unei minorități a populației. Criza financiară din 2008 și consecințele ei sumbre au arătat că este o minciună faptul că toată lumea ar beneficia de pe urma îmbogățirii finanțatorilor. În anii care au urmat, americanii mai puțin educați au căzut pradă disperării și s-au întors la populism, ca reacție la un sistem politic care nu îi ajută.
Nu numai că majoritatea economiștilor nu au reușit să prezică criza, ci după unele păreri chiar au facilitat-o. La urma urmei, ei sunt mândrii apostoli ai globalizării și ai schimbărilor tehnologice, care au îmbogățit o elită financiară și managerială restrânsă, au redistribuit veniturile și bogăția de la muncă la capital, au distrus milioane de locuri de muncă și au golit comunitățile și viețile locuitorilor lor. Mai rău, când se confruntă cu moartea prin disperare, unii economiști dau vina pe victime și pe cei care încearcă să le ajute.
Consiliere și consimțământ
Potrivit prietenului și colegului meu Alan S. Blinder, care a deținut mai multe roluri diferite în elaborarea politicilor publice și guvernamentale, politicienii rareori fac ceea ce sugerează economiștii. În schimb, ei folosesc analiza economică așa cum un bețiv folosește stâlpul unui felinar: pentru sprijin, nu pentru iluminare. Problema nu este că toți economiștii sunt slugi plătite care adoptă poziții pentru a-și mulțumi stăpânii – deși există o mulțime din aceștia. Este vorba de faptul că și ideile valoroase pot fi câteodată folosite în mod greșit.
În mod similar, Jason Furman, care a fost șeful Consiliului Consultanților Economici al președintelui Barack Obama, respinge ideea că economiștii au prea multă influență, argumentând că el „ar putea doar să viseze să aibă puterea” care este atribuită profesiei sale. Și alți economiști ai administrației au susținut că, în cel mai bun caz, ei joacă doar un rol negativ, acela de a opri lucrurile greșite din a se întâmpla. Politicienii trebuie să respecte bugetele, dar adesea aceștia trăiesc în lumi fantastice, în care planurile lor ilicite se autofinanțează. Economiștii din CEA sau din Biroul pentru Buget al Congresului joacă un rol important în elaborarea politicilor într-un mod cât mai realist.
Consider că Blinker și Furman au dreptate, dar nu întotdeauna. Când Lawrence H. Summers era secretar al Trezoreriei SUA, în timpul mandatului președintelui Bill Clinton, din 1999 până în 2001, el și-a folosit inteligența, cunoștințele și puterea de convingere pentru a diminua restricțiile asupra fluxului internațional de fonduri speculative, precum și asupra derivatelor și a altor instrumente financiare mai exotice. Merită să ne amintim că alți economiști, inclusiv Blinder și Joseph E. Stiglitz, s-au opus cu înverșunare acestor decizii. De atunci, mulți au susținut că aceste schimbări din epoca Clinton au contribuit atât la criza financiară asiatică din 1997-1998, cât și la criza financiară globală, declanșată un deceniu mai târziu.
Anterior, când Robert Rubin era secretar al Trezoreriei, Summers era adjunctul său, iar economistul libertarian Alan Greenspan era președinte al Rezervei Federale, Time Magazine i-a prezentat pe cei trei bărbați pe coperta sa drept „Comitetul pentru salvarea lumii”, promovând un articol despre modul în care aceștia „preveniseră o criză economică globală – până la acel moment“. Această prezentare a fost rezultatul unei perioade în care majoritatea economiștilor simțeau mai multă admirație decât antipatie. Într-o măsură mai mare sau mai mică, am ajuns la ideea că economia modernă ne-a oferit instrumentele necesare pentru a înlătura reglementările care restricționau creșterea din trecut, dintre care multe se bazau pe prejudecăți și mituri, nu pe știință. Cred că este cazul ca acum să ne facem mea culpa.
Este important să recunoaștem că acest episod anterior a fost o excepție. Janet Yellen, un alt distins economist, actualul secretar al Trezoreriei, nu are aceeași influență sau putere. Ezra Klein de la New York Times observă că „ea reprezintă o voce cu greutate în discuțiile interne, la fel ca și alții, dar economiștii sunt una dintre multele voci de la masă, nu vocile dominante”. Președintele Joe Biden nu-i ascultă pe economiști așa cum au făcut-o Clinton sau Obama. În afară de asta, Yellen și Summers sunt cazuri excepționale. Economiștii din mediul academic nu ajung, de obicei, să fie secretari ai Trezoreriei.
Puterea scriitorilor
John Maynard Keynes, care și-a petrecut o mare parte din viață sfătuind factorii de decizie politică, și nu fără efect, a avut o viziune diferită asupra puterii economiștilor: „Ideile economiștilor și ale filosofilor politici, atât atunci când au dreptate, cât și atunci când greșesc, sunt mai puternice decât se înțelege în mod obișnuit. Puține sunt exemplele de alte lucruri care conduc lumea”. Observați includerea cuvântului „a greși”; nu numai ideile bune supraviețuiesc și prosperă.
De exemplu, Jeb Hensarling, un republican din Texas, care a prezidat Comitetul pentru servicii financiare al Camerei din 2013 până în 2019, declară că a devenit politician pentru a „promova cauza pieței libere”, deoarece „economia de piață liberă a fost lucrul cel mai bun pentru cei mai mulți oameni”. Punctul de vedere al lui Hensarling este un exemplu a ceea ce James Kwak de la Facultatea de Drept a Universității din Connecticut numește „economism”, ideea că lumea funcționează exact așa cum este descris în manualele de economie pentru începători. Evident, aceste manuale contează. În Statele Unite, aproximativ 40% dintre studenți – inclusiv majoritatea viitorilor politicieni, avocați și directori generali – urmează cel puțin un curs de economie.
Există nebunie și în sfera de stânga. Dacă dreapta nu poate vedea defectele de pe piețe, stânga poate fi la fel de oarbă față de defectele guvernului care o împiedică să acționeze în mod fiabil pentru a remedia defectele de pe piețe. Guvernul se închipuie a fi un organism reprezentativ, ales de cetățeni pe deplin informați, a cărui sarcină este de a corecta defectele piețelor, fie că este vorba de tendința de monopol, exploatarea muncitorilor sau inegalitățile excesive ale veniturilor. În practică, însă, guvernul SUA nu funcționează în acest fel; ca și alte guverne, de multe ori înrăutățește lucrurile și poate fi folosit nu pentru toți cetățenii săi, ci pentru beneficiarii sistemului.
În opinia mea, o problemă centrală a economiei moderne de masă este domeniul său de aplicare limitat. Domeniul s-a desprins de baza sa adecvată, care este studiul bunăstării umane. Așa cum susține Amartya Sen, disciplina a luat o întorsătură greșită, odată cu faimoasa definiție a economiei lansată de economistul britanic Lionel Robbins, acum dominantă, conform căreia economia este o alocare a resurselor limitate între scopuri concurente. Aceasta a fost o îngustare teribilă a domeniului de aplicare în comparație cu ceea ce filosoful american Hilary Putnam a numit „evaluarea rațională și umană a bunăstării sociale, pe care Adam Smith a considerat-o esențială pentru activitatea economistului”.
Sen compară definiția lui Robbins cu cea a economistului de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, Arthur Pigou, care a scris: „Începutul științei economice nu se află în dorința de cunoaștere, ci mai degrabă în entuziasmul social care se răscoală din întristarea străzilor meschine și a vieților ofilite secătuite de bucurie”. Economia ar trebui să fie despre înțelegerea și îndepărtarea factorilor din spatele sordidului și lipsei de bucurie, care vin la pachet cu sărăcia și lipsurile. Din nou, General Theory a lui Keynes are un rezumat bun. „Problema politică a omenirii, susține el, este cum să combinăm trei lucruri: eficiența economică, justiția socială și libertatea individuală”.
S-ar părea că noi am abandonat ultimele două elemente din trioul lui Keynes. Trebuie să ne depășim fixația asupra banilor ca unică măsură a bunăstării umane. Avem nevoie de o mai bună cunoaștere a modului în care gândesc sociologii. Și, mai presus de toate, trebuie să petrecem mai mult timp cu filosofii, recucerind teritoriul intelectual care cândva era centrul economiei.
Angus Deaton, laureat al Premiului Nobel pentru economie în 2015, este profesor emerit de economie și afaceri internaționale la Princeton School of Public and International Affairs și profesor prezidențial de economie la Universitatea din California de Sud. Este coautor al cărții Deaths of Despair and the Future of Capitalism (Princeton University Press, 2020).
©Project Syndicate 2023
