Ministerul Finanțelor, emisiune de euroobligațiuni de 3 miliarde euro

Florin Antonescu
-
0
Ministerul Finanțelor, emisiune de euroobligațiuni de 3 miliarde euro

Ministerul Finanțelor Publice a realizat o emisiune de euroobligațiuni prin care a atras 3 miliarde de euro de pe piețele internaționale, beneficiind de asistența asigurată de Filip & Company, alături de casa de avocatură Linklaters. Emisiunea cuprinde două tranșe: prima, în valoare de 1,4 miliarde de euro, cu maturitate de 12 ani și un cupon de 2,000% pe an, a doua tranșă, în valoare de 1,6 miliarde de euro, cu o maturitate de 30 de ani și un cupon de 3,375% pe an.

Alexandru Birsan, Filip & Company,

Alexandru Bîrsan (foto), partener Filip & Company, semnalează că „este cea mai mare emisiune a statului de până acum și este la cel mai bun preț. Acest lucru reflectă atât progresul țării, cât și conjunctura foarte bună din piețele internaționale de datorie.”

Echipa Filip & Company care a asistat Ministerul Finanțelor Publice în acest proiect a fost compusă în principal din Alexandru Bîrsan (partener), Monica Stătescu (counsel) şi Andreea Bănică (associate).

Analiză Frames. Bolile românilor, business de succes pentru laboratoarele de analize medicale

Economistul
-
0
Analiză Frames. Bolile românilor, business de succes pentru laboratoarele de analize medicale

Piața analizelor medicale din România a explodat în ultimii 10 ani pe fondul îmbătrânirii populației, bolilor profesionale și a virușilor care fac tot mai multe victime. Afacerile clinicilor specializate în analize medicale vor atinge în acest an nivelul de 2,5 miliarde de lei, o cifră de aproape 5 ori mai mare decât în 2010, arată o analiză realizată de compania de consultanță Frames.

Abundența de reclame la clinicile de analize medicale, din această perioadă, vine pe fondul interesului în creștere al românilor pentru acest tip de servicii.

De la analizele pentru angajare și obținerea permisului auto, la cele necesare pentru diagnosticarea unor probleme de sănătate, tot mai mulți români au ales să plătească pentru aceste servicii, în condițiile în care cabinetele medicale de stat sunt supraaglomerate.

Investitorii au evaluat în mod optim potențialul acestui sector, dovadă că numărul firmelor active din acest domeniu (CAEN 8690) a crescut spectaculos, de la 1103 în 2010 la 3713 în 2018. Iar afacerile acestora au avansat semnificativ, de la 591,1 milioane de lei în 2010 la 2,06 miliarde de lei în 2018.

,,Din estimările noastre, pe fondul investițiilor semnificative, piața serviciilor medicale a înregistrat anul trecut un plus de peste 250 mil.lei, iar 2020 se anunță a fi anul în care business-ul va trece de pragul de 2,5 miliarde de lei’’, afirmă analiștii  de la Frames.

Investițiile în acest sector s-au dovedit de succes, dovadă că profitul înregistrat de clinicile de analize medicale a crescut semnificativ, de la 50,5 mil.lei în 2010 la 314,2 milioane de lei în 2018, ultimul an pentru care companiile au declarat datele financiare finale la Ministerul Finanțelor.

Peste 3400 dintre cele 3713 firmecare activează în acest sector au raportat profituri de până în 100.000 de lei, 372 de companii între 100.000 și 500.000 de lei și aproape 100 între 500.000 și 5 milioane de lei.

,,Dincolo de cele 7 companii mari, care dețin lanțuri de clinici la nivel național, piața serviciilor de analize medicale este asigurată, în mare parte, de laboratoare independente (3788 de microîntreprinderi), semn că în acest sector, piața este încă fragmentată și că există potențial de achiziții și extindere, asta mai cu seamă că peste riscul de business este unul scăzut’’, afirmă Adrian Negrescu, managerul Frames.

Potrivit analizei, evoluția semnificativă a pieței serviciilor de analize medicale este reflectată și de creșterea numărului de angajați, de la 6506 în 2010 la peste 13.599 în 2018.

Cele mai multe firme din acest sector activează în București (930),  Timișoara (181), Iași (173), Brașov (167), Bihor (169), Constanța (161),  Dolj (146), Prahova (128), Cluj (115), iar cele mai puține în Giurgiu (16), Harghita (24), Tulcea (26), Gorj (34), Botoșani și Vrancea (câte 38).

PRINCIPALII JUCĂTORI DIN PIAȚĂ

Mare parte din business-ul cu analize medicale din România este controlat de firmele mari, cu Synevo România SRL în prim-plan. Compania domină topurile cifrei de afaceri din ultimii ani.

În 2018, Synevo a raportat o cifră de afaceri de 256,9 milioane de lei, de aproape 3 ori mai mare decât în 2010. Și profitul a urmat aceeași tendință, avansând de la 11,3 mil.lei în 2010 la 29,9 mil.lei în 2018. În această perioadă, compania și-a dublat și numărul de angajați, ajungând la 1095.

Locul secund în topul cifrei de afaceri pe 2018 este ocupat de Gral Medical SRL, cu afaceri de 125,4 milioane de lei și un profit net de 5,2 milioane lei. Iar pe locul 3 se află Hiperdia SA, cu un business de 110 milioane lei în 2018 și un profit de 14,7 mil.lei.

În Top 10 clinici de analize medicale, după cifra de afaceri, urmează firmele Bioclinica SA, MNT Healtcare Europe SRL, Laboratoarele Bioclinica SRL, Pharmaceutical Research Associates Romania SRL, Laboratoarele Synlab SRL, Dorna Medical SRL și Regina Maria – Banca Centrală de Celule Stem SA.

ROMÂNII, MAI PREOCUPAȚI DE SĂNĂTATE?

Datele statistice arată că românii apelează tot mai mult la serviciile medicale. Studiilerecente realizate de Frames pe piața spitalelor private și a farmaciilor din România, completate de această nouăanaliză, indică faptul că business-ul privat din sănătate a crescut semnificativ în ultimii ani.

,,Motivele sunt multiple. Pe de o parte avem investițiile majore realizate de investitori în deschiderea unor noi unități și dotarea acestora cu aparatură performantă, sectorul privat de sănătate devenind, astfel, o alternativă optimă la cel public, grevat de subfinanțare și de climatul de incertitudine determinat de scandalurile de malpraxis, infecții nosocomiale, în general de starea a infrastructurii medicale’’, afirmă Adrian Negrescu.

,,Pe de altă parte, creșterea interesului poate fi pusă în legătură directă și cu starea de sănătate a populației, cu înmulțirea cazurilor de infecții și viruși, cu creșterea numărului de cazuri de boli profesionale,cufenomenul de îmbătrânire. Nu în ultimul rând, asistăm la o creștere a nivelului de conștientizare a românilor în privința problemelor de sănătate’’, a mai spus acesta.

Dincolo de faptul că românii tind să perceapă tot mai mult importanța prevenirii problemelor medicale, estimările Institutului Național de Statistică arată că fenomenul de îmbătrânire a populației se va accentua în următorii ani, iar acest fapt va determina o creștere a cererii de servicii medicale.

În România, conform datelor INS din 2018, erau 3.495.629 persoane vârstnice (65 de ani şi peste) din populaţia stabilă de 19.644.350 persoane.

,,Acest fenomen este cauzat de scăderea continuă a ratei de fertilitate începând cu anii 1970, care s-a accelerat în anii 1990, a fluxurilor puternice de migraţie în ultima decadă, precum şi a unei tendinţe pozitive de mai multe decenii de creştere a speranţei de viaţă’’, afirmă experții.

ANALIZELE MEDICALE, BUSINESS CU POTENȚIAL

Studiul Frames, realizat pentru unul dintre investitorii care vor să își extindă prezența în România, arată că potențialul pieței de analize medicale este unul foarte ridicat.

,,Radiografia business-ului la nivel național indică faptul că există multe zone din țară unde astfel de servicii nu acoperă cererea, reliefată de numărul de locuitori și situația demografică. În plus, piața este relativ fragmentată, iar potențialul de achiziție și fuziune este ridicat. Sunt mii de laboratoare de analize medicale mici, fără putere financiară, care necesită investiții, care pot genera un business predictibil pe viitor, mai ales în condițiile dezvoltării unor rețele de francize’’, arată analiza Frames.

Potrivit experților, potențialul de investiții în acest sector este amplificat și de perspectiva atragerii clienților din zona serviciilor publice.

,,Ultimele discuții privind extinderea accesului românilor la clinicile private pe baza asigurării de sănătate emisă de CAS, decontarea serviciilor medicale private din bani publici, crearea unui sistem de parteneriat între spitalele publice și cele de stat, în fapt dezvoltarea unui sistem de sănătate publică unitar – sunt elemente de natură să genereze un plus de interes pentru investițiile în serviciile de asistență sanitară’’, afirmă aceștia.

Analiza Frames a fostrealizatăînlunaianuarie 2020 pe bazaunuistudiu de business realizat de compania de consultanțădedicatcompaniilor din sectorulaltoractivitățireferitoare la sănătareaumană (cod CAEN 8690). Dateleprelucratefacreferireexclusivă la firmele care au acest cod principal de activitateși sunt obținute de la RegistrulComerțuluișiMinisterulFinanțelor pe bazainformațiilorpublicedeclarate de companii.

Romgaz va creşte producţia zilnică cu aproximativ 30%

Economistul
-
0
Romgaz va creşte producţia zilnică cu aproximativ 30%

Romgaz anunță începerea producției din zona adâncă a structurii Caragele, prin sonda 77 Rosetti, cu un potențial productiv zilnic de peste 1500 boe. În anul 2016 Romgaz a identificat o importantă descoperire în sectorul nord estic al Platformei Moesice, în cadrul ansamblului structural Caragele, la adâncimi de peste 4000 m, această sondă confirmând în exploatare descoperirea anunțată inițial. Descoperirea a necesitat perioada specifică de evaluare complexă geologică a acumulării de hidrocarburi, precum și proiectarea și pregătirea lucrărilor de dezvoltare care să permită începerea producției.
Adrian Volintiru, Directorul General al Romgaz a declarat: „Acest rezultat răsplăteste efortul deosebit al companiei din ultima perioadă de timp, de a explora la mare adâncime, în condiții dificile de mare risc, dar cu perspectiva confirmării unor importante acumulări de hidrocarburi , în perimetrele aflate în concesiune. Lucrările de explorare și dezvoltare în această zonă vor continua într-un ritm susținut, pentru creșterea potențială a volumului resursei estimate, precum și pentru valorificarea acesteia. Concomitent, Romgaz a intensificat exploatarea în zona de adâncime medie a structurii Caragele, prin introducerea în producție a două noi sonde, cu un debit zilnic mediu de peste 1000 boe”.
Cele trei sonde oferă o nouă perspectivă structurii Caragele, prin creșterea producției zilnice cu aproximativ 30 %, ceea ce a indus o sporire a productiei totale a Companiei cu 1,4% in luna ianuarie.
SNGN Romgaz SA desfășoară operațiuni petroliere de explorare, dezvoltare, exploatare în opt perimetre pe teritoriul României și are ca obiectiv principal continuarea lucrărilor de
explorare pentru identificarea de noi resurse de hidrocarburi.

BIROUL DE PRESĂ ROMGAZ

Despre ROMGAZ

S.N.G.N. ROMGAZ S.A. este cel mai mare producător şi principal furnizor de gaze naturale din România. Compania este admisă la tranzacţionare pe piaţa Bursei de Valori din Bucureşti (BVB) şi a Bursei din Londra (LSE). Acţionar principal este statul român cu o participaţie de 70%. Compania are o experienţă vastă în domeniul explorării şi producerii de gaze naturale, istoria sa începând acum mai bine de 100 de ani, în anul 1909. ROMGAZ face explorare geologică în scopul descoperirii de noi zăcăminte gazifere, produce gaz metan prin exploatarea zăcămintelor din portofoliul companiei, depozitează subteran gaze naturale, efectuează intervenţii, reparaţii capitale şi operaţii speciale la sonde şi asigură servicii profesioniste de transport tehnologic. În 2013 Romgaz şi-a extins domeniul de activitate prin asimilarea centralei termoelectrice de la Iernut, devenind astfel producător şi furnizor de energie electrică.

România Eficientă: Noi standarde obligatorii privind temperatura ideală din locuințe, spitale și școli

Economistul
-
0
România Eficientă: Noi standarde obligatorii privind temperatura ideală din locuințe, spitale și școli

30ianuarie 2020. Clădirile noi, dar și cele existente care vor fi supuse unei renovări majore trebuie să respecte, din acest an, noi standarde privind temperaturile ideale, calitatea aerului interior, nivelul de zgomot și iluminatul, pentru a asigura un climat interior sănătos și confortabil. Noile standarde naționale, bazate pe cele europene, au fost elaborate de către Organismul Național de Standardizare din România (ASRO), în cadrul programului România Eficientă, derulat de Energy Policy Group (EPG).

Ele sunt obligatorii pentru proiectanții de clădiri, pentru că eficiența energetică a clădirii trebuie avută în vedere încă din faza de proiectare,în vederea obținerii autorizației de construire De asemenea, standardele trebuie luate în calcul de către auditorii energetici, la evaluarea performanței energetice a clădirilor.

Noile standarde sunt importante pentru că specifică parametrii care trebuie respectați în designul sistemelor de încălzire, răcire, ventilare și iluminat, pentru a le face mai eficiente energetic și a crește gradul de confort în clădiri.

Care sunt temperaturile interioare optime

În ceea ce privește temperaturile ideale din locuințe, acestea diferă în funcție de cameră. Practic, atât în dormitor, cât și în camera de zi, temperatura optimă ar trebui să fie de 20°C. O temperatură mai ridicată ar trebui să fie în baie, mai exact de 22°C, în timp ce în bucătărie sunt mai mult decât suficiente 18°C.

În cazul clădirilor de birouri și al clădirilor administrative, temperatura optimă este tot de 20°C, excepție făcând vestiarele, unde temperatura trebuie să fie de 22°C.

De asemenea, sunt stabilite și temperaturile pentru clădirile destinate învățământului. În sălile de curs, laboratoare, amfiteatre, săli de conferințe, temperatura optimă este de 18°C. În camerele de joc din creșe temperatura ideală este de 22°C, iar în camerele de joc din grădinițe, de 20°C.


În spitale, temperatura din saloanele destinate bolnavilor trebuie să fie de 22°C, în timp ce în maternități aceasta ajunge până la 25°C.

„Au existat anterior standarde pentru evaluarea performanței energetice a clădirilor, dar cerința referitoare la construirea exclusivă a clădirilor cu consum de energie aproape zero, inclusiv dotarea acestor clădiri cu surse regenerabile de energie, a necesitat elaborarea unui set nou de standarde, cu metode noi de calcul, care să răspundă noilor cerințe ale Directivei 2010/31/UE privind performanța energetică a clădirilor”, declară Iuliana Chilea, director general al ASRO, instituție implicată ca partener în programul România Eficientă.  

În plus, este pentru prima oară când standardele europene referitoare la evaluarea performanței energetice, adoptate ca standarde naționale, necesită o anexă națională pentru particularizarea la nivelul fiecărei țări, în funcție de condițiile climatice, tehnice sau economice, a mai explicat Iuliana Chilea.

Norme pentru clădiri puțin poluante

Pe lângă criteriile naționale pentru confortul termic, anexa elaborată de ASRO stabilește și criteriile de bază pentru calitatea aerului interior și debitele de ventilare, modul de stabilire al clădirilor puțin și foarte puțin poluante, criterii pentru iluminare, criterii acustice pentru sistemele interioare, valori recomandate de Organizația Mondială a Sănătății pentru calitatea aerului.

De pildă, clădirea este considerată puțin poluantă dacă majoritatea materialelor din interior prezintă emisii reduse. Materialele care au emisii reduse sau foarte reduse sunt piatra, sticla, ceramica și metalul netratat, ce nu prezintă emisii în aerul interior.

Standardele sunt deja în vigoare și vor fi obligatorii după publicarea „Metodologiei de calcul al performanței energetice a clădirilor”, reglementare a cărei elaborare este în sarcina Ministerului Lucrărilor Publice, Dezvoltării și Administrației și care va fi publicată în acest an.

Eficiența energetică în clădiri reprezintă una dintre modalitățile cele mai eficace pentru creșterea economiilor de energie, iar renovarea clădirilor existente și construcția unor clădiri noi sustenabile pot conduce la economii semnificative. În plus, clădirile cu o performanță energeticăridicată mai oferă și alte avantaje, de la confortul locatarilor, impactul redus asupra mediului, până la facturi mai mici pentru încălzire și răcire.

***

Despre România Eficientă

România Eficientăeste un proiect privat, de interes public național, derulat deEnergy Policy Group (EPG) în parteneriat cu OMV Petrom, companie care contribuie financiar cu o sponsorizare a programuluiîn valoare de 4 milioane de euro până în 2022. Proiectul a demarat în vara anului 2019 și constă înderularea unui program național multianual de eficiență energetică, cel puțin până în 2022. România Eficientă își propune să sprijine atingerea țintelor de eficiență energetică ale României stabilite prin Directivele UE pentru anul 2030 în privința reducerii emisiilor de carbon și a creșterii eficienței energetice, atât prin campanii de informare și educare, cât și prin realizarea unor proiecte concrete de renovare profundă a unor clădiri publice, în diferite regiuni ale țării. Mai multe detalii găsiți pe site-ul romania-eficienta.ro.

2020 – un an al încercărilor

Eugen Dijmărescu
-
0
2020 – un an al încercărilor

Anul 2020 aduce un mare număr de incertitudini pentru România, determinate de suprapunerea mai multor necunoscute politice, care vor avea impact imediat asupra mersului economiei. În primul rând alegerile locale de la jumătatea anului și cele parlamentare de la sfârșitul lui suscită un dereglaj ciclic al cheltuielilor publice, întâlnit în toate alegerile precedente din România. (Lăsând deoparte cazul unor alegeri generale anticipate, în așteptarea cărora orice politică economică devine superfluă.) În al doilea rând, guvernul liberal a pornit la drum cu stângul, afișând o politică cu opțiuni de durată pentru un mandat scurt. Aceasta va conduce fie la abandonarea unora din obiectivele anunțate, sau va genera disfuncționalități la nivelul cheltuielilor publice și pe piața muncii. Formula „îndreptăm în scurt timp ceea ce s-a deteriorat în ani” este ambițioasă, dar nu în mod necesar acest lucru va fi și posibil.

Pe de altă parte, raportul politicii guvernamentale cu politica monetară a băncii centrale suscită nevoia unor clarificări de conduită în privința opțiunii celor două pentru anticiclicitate. Ultimii doi ani nu au convins că prin menținerea neschimbată și la un nivel scăzut a dobânzii de politică monetară (care a facilitat sectorului public poziția de prim debitor) banca centrală a avut o atitudine anticiclică, declarațiile reprezentanților săi nefiind susținute cu fapte. Banca centrală consumă acum din propriul capital de credibilitate, ceea ce impietează asupra percepțiilor pe termen mediu ale ratingului României.

O preocupare importantă pentru guvernanți ar trebui să o reprezinte nu căutarea reducerii cu câteva sutimi de puncte procentuale a deficitului bugetar, prin mijloacele tradiționale ale tăierilor, ci redefinirea pe fond a rolului finanțelor publice. Este rușinos și contraproductiv că la trei decenii de economie de piață finanțele publice au rămas tributare funcției de control în economie (un atribut al economiei de comandă) în detrimentul celei de redistribuire pentru asigurarea macro echilibrului, văzut ca secundar. În mod normal, o doctrină liberală ar trebui să apeleze la funcțiile care să protejeze libertatea pieței și prin ea să asigure cadrul din care diferitele categorii sociale să-și tragă drepturile. Numărul extrem de mare al lucrătorilor din sectorul public, purtători sau nu de uniformă, face din sistemul economic românesc unul puțin deschis mobilității de pe piața muncii, ceea ce face ca guvernul să devină captiv al drepturilor și așteptărilor categoriilor de salariați proprii, în detrimentul îndreptării unei atenții mai mari către finanțarea obiectivelor de investiții de interes național, precum infrastructura de transport, necesară sectorului privat și cetățenilor, plătitori de taxe și impozite. Dar, desigur, nerealizările vor fi trecute la capitolul timpului scurt. Oamenii știu să cântărească afirmațiile de tipul „de acum vom face schimbarea” și nu se vor mulțumi doar cu înlocuirea unei culori politice cu alta, cum a lăsat să se întrevadă euforia acelora care se pricep doar la rostogoliri de cuvinte.

Rezultatele decepționante ale testelor PISA și necalificarea niciunui proiect românesc de cercetare pentru finanțare europeană traduc în modul cel mai dur absența preocupărilor finanțelor publice ale ultimilor ani pentru educație și cercetare. Către aceste domenii trebuie îndreptată atenția, chiar dacă guvernul de tranziție doar deschide drumul, dar această nevoie nu trebuie amânată și nici soluționată cu paliative ale căror efecte se epuizează rapid, precum impozitarea progresivă sau revizuirea pensiilor într-o manieră care să nu deranjeze prea mult pe cei din categoria pensiilor speciale. Ar fi, probabil, mai echitabil dacă acele categorii de angajați care aspiră la un regim special de pensii și-ar finanța excedentul superior contributivității generale din cotizații proprii, în cadrul unui sistem similar funcționării pilonului III și nu prin transfer de la fondurile colectate strict pe baza contributivității.

De câțiva ani buni, evoluția prețurilor de consum în România nu validează ambiția de țintire a inflației și încercările de ținere în frâu a deprecierii leului sunt menite să compenseze pierderile cauzate mereu de factorul extern sau condițiile climatice. Dacă cursul de schimb al leului față de euro a scăzut mai puțin, în schimb deprecierea față de dolar a fost accentuată în ultimii doi ani și asta a contribuit direct la deficitul plăților curente, dat fiind că importurile din China, cele de petrol și gaze naturale, sunt plătite cu dolari. Pe de altă parte, avuția financiară a populației se depreciază, mai ales cea depusă în bănci unde dobânzile la depozite au încetat să mai fie atractive. Mulți oameni încearcă să se protejeze investind în bunuri de consum sau pe piața imobiliară, pentru a nu pierde și mai mult. Piața românească le oferă mai puține posibilități de plasament, ceea ce, pe de o parte, face ca deficitul comercial să crească, iar, pe de altă parte, menține la un nivel scăzut cultura investițională.

Pentru a câștiga alegerile locale și pe cele generale, PNL-ul și aliații săi trebuie, într-un timp scurt, nu doar să declare, ci să demonstreze populației că duc o altfel de politică decât PSD-ul. De prea multe cicluri electorale alegerile au fost câștigate prin vot negativ, ceea ce a și creat câștigătorilor posibilitatea de a duce politici îndepărtate de propriile convingeri. Într-o societate unde individualismul stă deasupra solidarității, rețetele PSD-ului nu au, în mod natural, căutare. PNL-ul, însă, absent de pe scena guvernării prea mult timp, trebuie să dovedească că nu cade în capcana naționalismului ieftin și că are inteligența și ambiția unei integrări care să răsplătească România în Uniunea Europeană.

PNL-ul și-a început guvernarea sub auspicii nu tocmai generoase, dat fiind verdictul dat de S&P pe baza moștenirii lăsate de guvernarea anterioară a PSD. Corectarea situației nu trebuie să fie doar o opțiune de doctrină pură. În prezent niciun curent politic nu mai poate fi înghesuit în canoanele strâmte ale unor teze puriste, ortodoxe. Lumea s-a schimbat, mai ales Europa, unde Uniunea așază preocuparea pentru social între pilonii de bază ai existenței sale. Altfel spus, guvernarea liberală nu trebuie să-și compromită șansele continuității prin sacrificarea socialului de dragul aplicării grăbite a unor măsuri ortodoxe în economie. Răul se vindecă încet și cu un tratament pe care organismul social îl poate accepta. A doua încercare derivă din încetinirea activității economice, și mai ales industriale, din Europa și implicit a comenzilor realizate în România pentru o serie de activități în care societățile producătoare românești sunt integrate.

Din punct de vedere politic, este previzibil ca în Parlament sprijinul pentru PNL, din partea formațiunilor care l-au ajutat să treacă moțiunea de cenzură să fie fragil și condiționat. PSD nu este interesat de alegeri anticipate, dat fiind că refacerea forțelor după înfrângerea din Parlament și alegerile pentru președinte ia timp și este nevoie de o întreagă schimbare a garniturii, după ce mai toate figurile din primul pluton și-au epuizat atractivitatea. Procesul legislativ va fi, în consecință, lent și cu compromisuri care nu vor ajuta funcționarea normală și de lungă durată a noilor acte normative. Formula ordonanțelor de urgență, puțin democratică și criticată din opoziție de PNL, va fi întâmpinată cu rezistență și probabile contestații la Curtea Constituțională. În altă ordine de idei, PNL nu poate continua să aibă lupta anti-PSD drept cap compas al politicii sale. Decredibilizarea PSD se va realiza odată cu succesul politicii liberalilor, acceptată de populația cu drept de vot. Cetățenii așteaptă soluții la noianul de probleme pe lângă care PSD a trecut cu detașare și doar rezolvarea lor va da încredere în cei aflați la guvernare.

Un subiect greu îl va reprezenta acomodarea ministerelor liberalilor cu agenda noii Comisii Europene, în anul ce precede începerea unui nou exercițiu bugetar al Uniunii. Europa este angajată în direcții care nu sunt tocmai împărtășite de România (preocuparea pentru mediu, contenciosul comercial cu SUA, atitudinea față de politica europeană de apărare, relațiile încordate cu Turcia, consolidarea uniunii bancare fiind printre cele din prim-planul discuțiilor dintre partenerii europeni). La masa discuțiilor pe asemenea teme sunt așteptați să se așeze oameni care au capacitatea să inspire celorlalți încredere că țara lor este un partener activ și nu doar prezent, ca până acum.

Nici viața și nici oamenii nu mai doresc să aștepte ca executivul și politicienii români să mai amâne măsurile legislative și instituționale pentru ca statul de drept să devină o realitate necontestată. Cum va putea guvernul să răspundă unui deziderat legitim, confruntat cu un Parlament cvasiostil și preocupat de cele două runde de alegeri, este o mare necunoscută, dar asta va atârna greu în bilanțul semestrial și anual al guvernanților, a căror siguranță de sine se poate frânge. Actul guvernării nu este selectiv, el nu se poate face în salturi înainte și înapoi și nici presupunând că răbdarea publicului este nemărginită.

Anul 2020 va fi un test major pentru politica românească. Privind în jurul nostru este evident că partidele tradiționale și-au pierdut pe rând încrederea și că oamenii doresc o viață politică și instrumente de a fi pusă în aplicare, în consens cu timpul. România a rămas, până în prezent, codașă la transformarea spectrului politic, dar alegerile generale de la sfârșitul anului 2020, al căror rezultat depinde mai mult de generațiile născute după 1989, vor sancționa formațiunile care nu au înțeles că nu mai poate fi continuat drumul promisiunilor de soluții la cerințele de azi cu tacticile de ieri.

Vițelul de aur, oile placide și castorul progresist

Horia Braun
-
0
Vițelul de aur, oile placide și castorul progresist

de Horia Braun

„Eliberarea de tiranie este adesea urmată nu de accesul în Paradis, ci de un sejur în deșert, fără țintă, confuz și plin de privațiuni” spunea psihologul canadian Jordan Peterson în cel mai recent bestseller al său1.
Nu vi se pare că citatul de mai sus descrie destul de bine parcursul României de după căderea comunismului? Dacă nu, iată o caracterizare „din același film” făcută într-un interviu din 2012 de fostul președinte Emil Constantinescu: „România mi se pare astăzi o țară debusolată, incapabilă să conștientizeze nu numai noul statut pe care integrarea în UE și NATO i l-a conferit, dar și propria realitate sau cea a lumii în care trăiește”.

Să fie lamentare melancolică, defetism sau spirit mioritic? Ne putem imagina ușor într-o astfel de narațiune, pentru că deziluziile generate de tranziție au fost mari. Există însă și o parte plină a paharului, cel puțin dacă e să-l credem pe psihologul mai sus citat. Din cenușa acestui haos posttotalitar se naște în genere o nouă ordine, o nouă ierarhie, de această dată una opusă totalitarismului și compatibilă cu ideea de libertate. Ideea este bine reprezentată în Biblie, căci bunăoară poporului evreu, scăpat din sclavia egipteană și prelung rătăcitor prin deșert, îi este dat la un moment dat să adere la noua ordine de inspirație divină instituită de „Legea lui Moise”. Într-o notă mai puțin mistică, din punct de vedere politic, poporul român a trecut și el în bună măsură deșertul odată cu aderarea la Uniunea Europeană și la NATO și cu adoptarea standardelor de libertate politică, a căror internalizare la nivelul societății și la nivelul instituțiilor pare să fie demonstrată de evenimentele politice și electorale din acest an. Deși evident că mai rămân multe de făcut pentru a ajunge la statutul dezirabil de libertate politică și democrație, în ciuda scepticismului manifestat de fostul președinte, făgașul de urmat și castelul pe care îl construim se conturează tot mai clar în spațiul valorilor euro-atlantice (ele însele aflate într-un subtil proces de reconsiderare, dar acesta e un alt subiect complex, pe care nu îl putem dezbate aici).

Pe plan economic, însă, lucrurile îmi par a fi mai complexe. Deși teoretic tranziția de la economia de comandă la economia de piață s-a produs deja și într-adevăr libertatea economică este în mare măsură prezentă în jurul nostru, așa cum o reflectă și un sector privat mai mult sau mai puțin vibrant dar în orice caz viu și pe ansamblul său productiv, se poate argumenta că guvernanța politică a sectorului economic se află încă în filmul descris de Emil Constantinescu. Mă bazez în această afirmație pe evenimentele din ultimul an, pornind cu adoptarea ingratei Ordonanțe de Urgență 114, dar și pe perspectiva mai largă a istoriei programelor (sau pseudoprogramelor) economice implementate de România în cei 30 ani de la Revoluție. O caracteristică cvasipermanentă în toți acești ani a fost prezența populismului economic, sub forma „vițelului de aur” reprezentat de conducătorul sau conducătorii providențiali la care chipurile poporul trebuie să se închine ca să mai primească o creștere de salariu, o creștere de pensie, o scădere, o scutire de impozit sau un credit mai ieftin etc. Acest populism nu a fost și nu este apanajul unui singur partid politic sau al câtorva, ci reprezintă crezul unui spectru larg din eșichierul politic. Deși acest „vițel de aur” a trăit mereu în curtea românilor, el s-a manifestat public doar în anumite condiții, de obicei unele propice din punctul de vedere al contextului economic extern. S-au manifestat astfel trei episoade majore:
( 1 ) perioada 1992-1996, când vițelul de aur era încă unul crescut în grajdurile comuniste, populismul manifestându-se prin suprimarea mecanismelor unei economii de piață libere și prelungirea unui model economic etatist;
( 2 ) perioada 2006-2008, când vițelul de aur a venit de astă dată de la Vest, sub forma fluxurilor de capital (poate excesiv de) libere, mânate de potențialul de convergență rapidă a economiei românești de după aderarea la Piața Comună a Uniunii Europene; acestuia i s-a adăugat pe final de mandat parlamentar în 2008 și vițelul de aur mai clasic al creșterilor spectaculoase de salarii din sectorul public;
( 3 ) în fine, în prezent, de fapt începând cu 2015, trăim o a treia vârstă a vițelului de aur, în care reducerile de impozite și taxe s-au suprapus cu creșteri vertiginoase ale salariilor – în special în sectorul public – dublate, conform planurilor oficiale actuale – și de creșteri alerte ale pensiilor publice.

Despre primele două episoade știm că au eșuat în dezechilibre macroeconomice majore, a căror corecție a fost una dureroasă. În plus, în ambele cazuri, a fost nevoie de asistența instituțiilor financiare internaționale, care au fost cele care au prescris în mare parte rețeta de ajustare. În fapt, la nivel înalt, România și-a pierdut în bună măsură independența în setarea strategiei macroeconomice în aceste perioade de ajustare, iar la firul ierbii românii de rând au intrat în rolul „oilor placide”, suportând cu docilitate și câteodată admirabilă reziliență măsurile de austeritate impuse de conjunctura corecțiilor necesare ale dezechilibrelor macroeconomice. Ca să fim echidistanți, merită menționat că în toate cele trei cazuri prezentate mai sus e foarte probabil ca excesele generatoare de dezechilibre să fi fost într-o bună măsură inevitabile și ca atare neimputabile integral decidenților politici. Astfel, în primul episod, era probabil nevoie de o abordare graduală a liberalizării piețelor, în cel de-al doilea, liberalizarea intrărilor de capital a fost impusă ca o condiție a aderării la UE și era aproape imposibil să suprimi dorința românilor de a consuma mai mult odată ce piața creditului a devenit una accesibilă. În fine, în cel de-al treilea episod, relaxarea fiscală a venit parțial ca un revers al austerității posibil excesive implementate în anii 2011-2014, iar creșterile de salarii și de pensii au recuperat până la un punct avansul relativ mai alert de productivitate din anii 2010-2013. Totuși, în toate cazurile excesele au venit pe fundalul unui ciclu economic favorabil, ale cărui roade au fost integral cheltuite (ca să nu spunem irosite) și aproape deloc folosite pentru a realiza o reformă reală a economiei prin realizarea unei infrastructuri viabile și eficientizarea sectorului de servicii publice. Acesta a fost și unul din motivele pentru care fazele de ajustare ulterioare au fost atât de dureroase, prin prisma apariției recesiunii economice, neexistând practic nici rezerve de potențial economic care să se descătușeze și nici rezerve de stimulare a economiei prin politicile fiscală sau monetară, acestea fiind „ocupate” cu redresarea echilibrelor macroeconomice, recredibilizarea în fața investitorilor și partenerilor externi și reducerea astfel a primei de risc suverane.

Trecând de la perspectiva istorică la perioada recentă, respectiv la episodul 3 din serialul „Vițelul de aur” pe care încă îl trăim, se pune bineînțeles întrebarea legitimă a ce va să urmeze: o nouă perioadă de austeritate în care să corectăm excesele ultimilor ani și să reintrăm în rolul „oilor placide”? Părerea mea este că există motive să credem că nu vom ajunge acolo, dar că asta va depinde în bună măsură și de noi. Primul motiv este că, în comparație cu primele două episoade, derapajele sunt deocamdată mult mai reduse și mai digerabile. Al doilea motiv este contextul extern: primele două corecții au venit pe fundalul unor crize economice externe (criza „tigrilor asiatici” și criza datoriei ruse din 1997-1999, respectiv criza financiară globală și criza datoriilor suverane din 2009-2012 ). Deși contextul actual este unul de încetinire a creșterii economice pe plan global, o criză economică nu pare a fi deocamdată iminentă, iar piețele financiare sunt în deplină funcțiune, fiind pe deasupra și inundate de lichidități în exces aflate în căutare de plasamente. Al treilea motiv derivă din primele două: pentru că dezechilibrele nu sunt insurmontabile și pentru că piețele financiare internaționale sunt actualmente fluide, un program de ajustare macroeconomică nu va implica în mod necesar instituțiile financiare internaționale, România având acces la piețe și la o finanțare decentă și fără susținerea acestor instituții. În fine, al patrulea motiv ține de simplul fapt al experienței acumulate din episoadele trecute de boom-and-bust (în traducere liberă, de elan cu prăbușire) nu numai de pe plan local, ci și din cazul altor țări, episoade care au mai nuanțat și atitudinea partenerilor oficiali externi (în special FMI și Comisia Europeană).

Motivele pe care le-am înșirat nu sunt însă niște premise imuabile, ele se pot schimba și nu doar în sensul îmbunătățirii, ci și al deteriorării. Spre exemplu, dezechilibrele se pot majora accelerat la niveluri nefinanțabile, mai ales dacă s-ar deteriora concomitent și climatul economic și financiar internațional. De aceea avem nevoie mai degrabă de ieri decât de mâine de un „castor progresist”, care să lucreze diligent și inteligent la infrastructura fizică, instituțională și socială a țării, clădind o nouă ordine a guvernanței economice și sociale, care de astă dată să fie una sustenabilă, evitând căderile economice bruște și abrupte, care afectează aproape întotdeauna și neintenționat tocmai păturile vulnerabile ale societății pe care „vițelul de aur” pretinde să le cocoloșească. Mai concret, ce are de făcut „castorul progresist” și de ce conjunctura îl ajută? Infrastructura fizică: drumuri, căi ferate, țevi, cabluri, antene etc. sau dacă vreți acel upgrade al sistemelor energetic, de transport și de comunicații.

Există bani europeni pentru asta, există interes și resurse din partea companiilor private și din partea finanțatorilor. E nevoie însă de prioritizare, coerență în abordare și cooperare reală între instituții, de un cadru legislativ clar și suplu, de profesioniști în administrație cu perspectivă stabilă a jobului, remunerați însă și în funcție de rezultate, nu doar în funcție de „statut”. Instituții (poliție, instanțe judecătorești, diverse autorități tutelare etc.): și aici e nevoie de un castor progresist, cu accentul pe progresist, care să le reclădească încrederea și autoritatea, știrbite de tentativele de politizare și aservire a acestora unor interese de partid, dar și de birocrația excesivă și incoerentă. Poate există aici un context favorabil dat de mesajele clare date de electorat în acest sens, căci politicienii trebuie să știe că politizarea cu care s-au obișnuit îi va costa din ce în ce mai mult la urne. În fine, dar nu în ultimul rând, castorul progresist va trebui să lucreze la o reformă socială, căci e nevoie de o incluziune socială sporită, de integrarea României periferice, inactive și sărace în România modernă, europeană, activă din punct de vedere economic, comunitar și chiar politic. Premisele pentru această reformă există și ele, căci majorările de salarii din ultimii ani (atât salariul minim, cât și salariile din sectorul public) combinate cu o deschidere actuală sporită – cel puțin declarativ – față de investiții, cu fonduri europene importante destinate acestui domeniu și cu o tentă sporită de descentralizare pot împinge lucrurile înainte. Din nou, contextul electoral – în special alegerile locale – poate ajuta și el, căci după toate aparențele un discurs reformist e probabil să aibă tracțiune la electorat.

Avem așadar în fața noastră atât potențialitatea unor vremuri bune și mai stabile pentru următorii 20 de ani, după cum avem și potențialitatea repetării greșelilor din trecut. Pe care drum o vom lua va depinde de alegerile pe care le vom face ca națiune din fauna celor trei tipologii menționate în titlu. Vestea bună este că avem această libertate de a alege, de a clădi noua ordine, noua Românie.

Despre dinamica integrării europene

Vasile Pușcaș
-
0
Despre dinamica integrării europene

În anii din urmă s-au înmulțit vocile care susțin necesitatea unor reforme structurale
în Uniunea Europeană. Este adevărat că
astfel de opinii sunt mai numeroase în
mediul academic, din când în când străbătând și prin platoșa politicienilor dezorientați și economiștilor care emit mesaje de îngrijorare ale mediilor de afaceri.

Europa crizelor

J.C. Juncker spunea, în 2005, că Uniunea Europeană se afla într-o criză constituțională, iar soluția a fost Tratatul de la Lisabona ( 2007 ), care a demonstrat, cu prilejul crizei financiar-economice din 2008-2011, că mai mult a complicat procesul decizional european decât să rezolve problemele organizației. La încheierea mandatului de președinte al Comisiei Europene ( 2019 ), același demnitar recunoștea că Uniunea Europeană avea destule lipsuri, dar nu menționa că aceasta prezenta semne de dezarticulare nu numai din cauza Brexitului, dar și a calității tot mai discutabile a interacțiunii instituțiilor europene cu statele membre. Iar politicile Uniunii Europene s-au aflat sub o critică permanentă a statelor membre și cetățenilor europeni, pe când statutul internațional al Uniunii s-a tot alterat. În timp ce în limbajul politicienilor de la Bruxelles și din numeroase capitale de state membre s-a folosit tot mai puțin expresia integrare europeană, auzindu-se mai frecvent cuvintele cooperare și convergență. Ceea ce înseamnă că Uniunea Europeană continuă a se afla într-o criză existențială, după cum o numea același fost președinte al Comisiei Europene.

Ceea ce s-a întâmplat după 2004 cu Uniunea Europeană m-a trimis cu gândul la o comparație istorică, cea a anilor ’70-’80 ai secolului trecut. Înregistrată de istoria integrării europene ca o etapă de „euroscleroză”, respectiva perioadă s-a caracterizat și printr-un euroscepticism masiv, crezându-se că procesul construcției europene a intrat într-o înfundătură din care, spuneau unii lideri politici, Comunitatea Europeană nu va mai găsi calea de ieșire. Totuși, a venit la conducerea Comunității un nou set de lideri politici, precum Jacques Santer, iar în fruntea statelor membre câțiva politicieni încrezători în viitorul european al țărilor lor. Aceștia au fost capabili să stabilească un nou obiectiv integraționist major – Piața Internă. Au urmat alte obiective comune care au dezvoltat conceptul de integrare europeană. Între acestea se numărau evoluția spre o uniune politică (Uniunea Europeană), dar și Uniunea Economică și Monetară, lansarea monedei euro, extinderea etc. Cert este că, din a doua jumătate a deceniului al nouălea, Uniunea Europeană a cunoscut două decenii de liniște, stabilitate, pace și prosperitate cum nu se crezuse că se va putea întâmpla pe continentul european. Așadar, de la euroscleroză s-a ajuns la un eurodinamism care a generat un optimism aproape mecanicist din care europenii au fost treziți doar de criza financiară internațională
( 2008 ). Și trebuie recunoscut că amintita criză a zguduit puternic edificiul construcției europene. Obiectivul major al statelor membre a fost să iasă cu bine împreună din criză, doar că, la fel ca în perioada crizei din anii ᾽70, liderii statelor membre au căutat mai degrabă soluții separate/naționale, ceea ce a făcut ca Uniunea Europeană și îndeosebi zona euro să rămână un timp mai îndelungat în marasmul crizei. Situație care a amplificat discordiile politice și neîmplinirile la nivelul Uniunii Europene. Perioadă în care a lipsit un leadership european inspirat și dedicat, iar un obiectiv comun major care să mobilizeze statele membre și cetățenii europeni la continuarea și intensificarea procesului de integrare europeană nu a mai apărut. Dimpotrivă, s-a spus că procesul integraționist a intrat într-o etapă de „oboseală”. Context în care au proliferat opinii populiste, naționaliste, xenofobe, separatiste care perverteau ideea europeană și idealul european. Iar construcția integraționistă europeană, cu o vechime de peste o jumătate de veac, s-a confruntat chiar și cu îndemnuri la dezintegrare.

Națiune, stat-națiune, suveranitate și idealul modern european
„Secolul națiunilor” a debutat cu un paradox: Revoluția Franceză a susținut dreptul cetățenilor și națiunilor, precum și aspirația la o „nouă Europă”. Dar dacă analizăm concepția lui Fichte observăm că acesta extindea dreptul natural rousseauist al cetățeanului la dreptul natural al statului. Doar acesta era îndreptățit să apere drepturile cetățeanului, dar și să promoveze comerțul liber la scară europeană și mondială. Așadar, se enunța teoria autarhiei suveraniste absolute. Împăratul Napoleon al Franței a întruchipat cel mai vizibil acest paradox, dorind să construiască „un mare sistem federativ european”, o Europă – patrie comună a tuturor suveranilor, printr-o asociere care să aibă ca fundație „același sistem peste tot”: un cod juridic european, o Curte de Casație europeană, aceeași monedă, aceleași legi etc. Această „construcție europeană” a avut critici încă din acea epocă. Spre exemplu, Benjamin Constant susținea că ceea ce a întreprins Napoleon nu era conform ideii și idealului european, fiind mai degrabă „anti-Europa”. Aceasta deoarece spiritul care a dominat acțiunea napoleoniană a fost cel al cuceririi și impunerii uniformității simplificatoare pe calea armelor, precum și al iacobinismului națiunii centralizate. Dar un efect european al cuceririlor lui Napoleon a fost tocmai dinamizarea acțiunii națiunilor din Europa, iar contrareacția a venit de la imperiile europene ale acelor vremi – Europa Sfintei Alianțe. Căci și Metternich, unul din inițiatorii sistemului postnapoleonian, declara cu emfază că și pentru el Europa era o patrie. Din a doua jumătate a sec. al XIX-lea, echilibrul european decis de Congresul de la Viena ( 1815 ) a devenit un sistem al echilibrului de putere care a luat forma Realpolitik-ului. Probabil această evoluție paradoxală din sec. al XIX-lea l-a făcut pe Goethe să susțină că el credea doar într-un „naționalism european”, într-o unitate veritabilă a Europei constituită pe valorile culturii europene, acestea din urmă fiind tot mai pervertite de politicieni și ideologiile politice.

Pașoptiștii au generat un val puternic de mesianism naționalist și un cult al statului-națiune în Europa care au creat senzația că idealul european federalist nu-și mai putea găsi locul într-o Europă care, cel puțin în partea sa vestică, pornise pe calea industrialismului și progresului social. Ideea europeană a înaintat însă. Filosoful și istoricul Carlo Cattaneo, care la 1848 era în fruntea insurgenților din Milano, sublinia că realitatea europeană însemna interacțiunea unor interese complexe, că Europa avea o logică a dezvoltării organice care va duce către o integrare federală progresivă a continentului. Și tot atunci, Victor Hugo a susținut un discurs celebru în Adunarea Legislativă în care a anunțat, pentru prima dată la o astfel de tribună, că însăși Franța va participa la o construcție viitoare care se va numi Statele Unite ale Europei.

Națiunile sunt un fenomen istoric specific european realizat prin integrarea la nivel spațial a unor comunități locale și regionale, la fel ca și statul-națiune care avea rolul de a proteja interesul cetățeanului și comunităților. Astfel încât relația între națiune și europenitate nu ar trebui să ducă la stări divergente decât în situații critice structurale. Dezintegrarea puternicelor imperii din Europa Central-Sud-Estică, după Primul Război Mondial, întărea opinia lui Ernest Renan că ideea romantică și herderiană a națiunii ca produs al limbii, culturii, trecutului etc. nu mai corespundea epocii pe care o descriem, fiind necesară o redefinire prin care să se arate că națiunea a evoluat și solicita existența „consimțământului actual”, „voința de a trăi împreună” și de a înfăptui noi proiecte în viitor. Tot pentru a se evita războiul în Europa, Renan considera că era nevoie de corijarea vechiului principiu al naționalității prin adăugarea principiului federal, deoarece „Europa este o Confederație a statelor reunite prin ideea comună de civilizație”. Și atunci de unde percepția că națiunea și statul-națiune fac dificilă și chiar improbabilă realizarea idealului european? Poate că un răspuns rațional ne-a dat și istoricul Jakob Burckhardt ( 1818-1897 ) care a constatat că Europa a fost constant amenințată de un factor care se numește „puterea mecanică” pe care o manifestau popoare barbare cuceritoare, state care acumulează mijloace de război puse în serviciul unei anumite tendințe sau a vreunui lider și chiar a unor mase de populație manipulată. Ori, la fel ca Burckhardt, Thomas Mann, Miguel de Unamuno, Jacques Maritain și alții apreciau că idealul european modern însemna creativitate umanistă, nefiind cantonat doar în naționalismul romantic, că un „european veritabil” era acela care promova convergența într-o esență comună a caracteristicilor pozitive și constructive ale fiecărei națiuni europene și asocierii națiunilor Europei.

Europa secolului al XX-lea – integrare și dezintegrare

Tragedia Primului Război Mondial a fost un șoc pentru întreaga lume, dar mai ales pentru europeni. După 1918 s-a vorbit frecvent despre criza și decadența Occidentului. Ortega y Gasset spunea că atât Primul Război Mondial cât și comportamentul deviant al unor lideri și partide din statele Europei au fost consecința crizei ideii europene, inclusiv a modului cum a fost interpretată suveranitatea națională și cum a fost aceasta utilizată pentru întărirea puterii unor lideri politici. Conferința de Pace de la Paris ( 1919-1920 ) a avut șansa de a iniția o organizare a lumii bazată pe doctrina wilsoniană. Din păcate această doctrină nu a fost aplicată nici de Statele Unite ale Americii și sensul ei a fost deturnat chiar de principalele state europene. Consecința a fost recrudescența naționalismului, a radicalismului politic și, până la urmă, izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial.
Unii autori susțin că ideea integrării europene nu a mai fost prezentă în dezbaterile publice și inițiativele politice din perioada interbelică ca urmare a crizei existențiale a Europei, aceasta avându-și sursa în modul cum au fost gestionate interacțiunile dintre statele-națiuni. Ceea ce este discutabil! Jacques Maritain, Karl Jaspers, Ortega y Gasset, Paul Valery și mulți alți intelectuali dintre cele două războaie mondiale susțineau că temerile privitoare la crepusculul Europei erau semnale clare că era nevoie de o „Nouă Europă”, în forma Statelor Unite ale Europei (Gasset).Tot ei au înfățișat un catalog al adevăratelor valori europene care se opuneau configurării „Noii Europe Hitleriste”. Spiritul european de care vorbea cu atâta pasiune Salvador de Madariaga a fost prezent și în mediile politice din statele europene. Acestora s-a adresat, în 1922, contele Richard Coudenhove-Kalergi și Manifestul Pan-European, din 1924. Iar în 1928, ministrul francez de externe, Aristide Briand, a decis să transmită Societății Națiunilor un proiect de confederație europeană, ceea ce s-a întâmplat în sept. 1930. Acea propunere nu a întrunit susținerea membrilor Societății Națiunilor tot din cauza „suveraniștilor” care apărau vechea interpretare a suveranității statului. Și cum Hitler a pretins a realiza el însuși o „Nouă Europă”, era firesc ca și Mișcarea de Rezistență să resuscite ideea de unitate europeană. Aceasta, îndeosebi după 1942, a militat nu doar pentru o unitate a statelor europene, dar a introdus în discuție motivele solidarității și comunității, susținând că statele ar trebui să depășească dogma suveranității absolute pentru a se integra într-o organizație federală. Astfel că, după Al Doilea Război Mondial, mișcarea europeană s-a îmbogățit cu o viguroasă mișcare federală. Însuși Winston Churchill a propus, la Zürich, în 16 sept. 1946, ca statele europene să se constituie într-un „fel de Statele Unite ale Europei”.

La trei ani după rezoluția Congresului Mișcării Europene de la Haga ( 7 mai 1948 ) a fost pus în aplicare Planul Monnet, semnându-se tratatul care instituia Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului ( 18 aprilie 1951 ). Dar, cum spunea Jean Monnet, această Comunitate nu avea doar un scop comercial-economic, ci și unul politic, străduindu-se să elimine pericolul unui nou război, să dezvolte cooperarea între state, dar și să ducă spre o integrare europeană, prin constituirea unei federații a statelor europene din Occident. În 1952 s-a inițiat elaborarea unei constituții europene. Proiectul acestui document, care a dezvoltat ideea unei comunități politice europene, incluzând și comunitatea de apărare, a fost finalizat în martie 1953 și aprobat de reprezentanții celor șase state componente ale Comunității. Proiectul de constituție europeană a fost însă respins de Adunarea Națională a Franței ( 30 aug. 1954 ), ceea ce a însemnat și eliminarea demersului federalist european. S-a lucrat apoi la un proiect minimal de integrare economică (Messina, 1955 ), ceea ce a dus la Tratatul Comunității Economice Europene ( 25 martie 1957 ), instituind o asociere îndreptată spre obiectivul unei piețe comune. Trebuie amintit că, din 1946, Statele Unite ale Americii au insistat pe încurajarea cooperării sectoriale a statelor vest-europene, mai întâi pe calea Planului Marshall, de unde a rezultat Organizația de Cooperare Economică Europeană, urmată de cooperarea militară (Uniunea Europei Occidentale, 1948 ) și NATO ( 1949 ). Toate aceste organizații erau structuri interguvernamentale și garantau suveranitatea statelor.

Monnet a considerat că este totuși o evoluție pozitivă și integrarea economică (Tratatul de la Roma, 1957 ), deoarece, într-o logică a integrării europene, aceasta ar fi determinat și realizarea integrării politice. Iar de atunci se tot discută despre cooperare-integrare în Europa, cele două tipuri de interacțiuni agitând frecvent scena politică europeană. Derularea Războiului Rece și tendințele centralizatoare și dominatoare ale URSS, politica ei expansivă de bloc (incluzând proiectele de integrare a spațiului de influență sovietică) au convins statele vest-europene că era necesară o cât mai strânsă cooperare economică și militară. Pentru cooperarea economică au folosit intens cadrul Comunității Europene și, prin măsuri specifice, graduale, au tins către o tot mai extinsă integrare economică, un proces decizional european tot mai perfecționat și chiar inovații instituțional-politice (înființarea Parlamentului European etc.). Dar trebuie să recunoaștem că cei mai mulți pași ai înaintării în procesul integrării europene au fost făcuți nu neapărat urmărindu-se înfăptuirea unei viziuni, a unui plan de felul celui propus de Monnet și Schuman, ci mai degrabă de evoluțiile conjuncturale ale unor crize și oportunități.


Revoluțiile democrat-liberale din 1989, în Europa Centrală și de Sud-Est, căderea Zidului Berlinului și Unificarea Germaniei, destrămarea URSS au fost evenimente istorice care au dat un impuls nou procesului integrării europene. Dezintegrarea spațiului sovietic și apariția a noi state în Europa Central-Răsăriteană au adus în prim-planul decizionalului european și obiectivul extinderii Uniunii Europene. Concomitent s-a propus și o intensificare a integrării europene. Dar ceea ce a pus amprenta asupra procesului integrării europene post-1989 a fost reluarea proiectului integrării politice. Tratatul de la Maastricht a propus Uniunea Europeană, dar s-a constatat repede că era nevoie și de o reformă structurală de transformare profundă a organizației regionale integraționiste cu sediul la Bruxelles. Astfel s-a ajuns la organizarea Convenției privind viitorul Europei, care, la începutul anilor 2000, a primit mandatul de a propune o nouă constituție europeană. Tratatul de instituire a unei constituții pentru Europa a fost parafat de statele membre la Roma, în 29 oct. 2004, dar a fost respins de referendumurile din Franța și Olanda (mai-iunie 2005 ) și, astfel, a eșuat și cea de-a doua tentativă de constituționalizare directă a Uniunii Europene. Ca și în cazul proiectului de constituție din 1953, statele membre au preferat un surogat sub forma Tratatului de la Lisabona ( 2007 ).

Preluând analiza lui Guy Verhofstadt ( 2015 ), vom spune că, din perspectiva procesului integrării europene, proiectul constituției europene din 2004 nici nu atingea nivelul calitativ al proiectului din 1953, ceea ce arata că, într-adevăr, statele membre ale UE și mai ales liderii acestora erau „obosiți” de îngemănarea extinderii și intensificării integrării europene. Ca opinie personală, apreciem că unele state membre decidente au fost prea „obosite” de efortul calculului cost-beneficiu al redistribuirii resurselor și puterii din Uniunea Europeană, ca urmare a amplelor provocări pe care le-au întâlnit după 1989 și față de care s-au dovedit a fi destul de nepregătite.

Starea integrării europene la începutul sec. al XXI-lea

Uniunea Europeană nu a fructificat suficient ocazia formidabilă, după 1989, de a se reforma în profunzime pentru a face față provocărilor integrării, extinderii, globalizării și reconfigurărilor din sistemul internațional. Dacă în primul deceniu și jumătate după 1989 liderii europeni au mai beneficiat de inspirația și determinarea unor lideri precum Santer, Kohl, Mitterrand etc., din 2004 s-a manifestat vizibil atitudinea mercantil-contextualistă, iar calitatea liderilor instituțiilor europene și statelor membre a fost atât de scăzută încât a dominat opțiunea așa-zis „pragmatică”, în fapt explicit utilitaristă, având în vedere doar decizii pentru evoluția pe termen scurt, de cele mai multe ori influențate de agenda electorală a politicienilor/partidelor din unele state membre. Logica integrării, chiar așa discutabilă cum a fost lansată (integrarea economică va duce și la integrare politică europeană), a fost abandonată în favoarea impredictibilului, indeciziei, retragerii în carapacea naționalului (înțeles îngust) și chiar a localismului radicalizat. Noile state membre au renunțat să aducă un plus de valoare la procesul integrării, privind Uniunea mai degrabă ca un bancomat sau umbrelă de vreme rea. Timp în care Uniunea Europeană a ajuns să fie înconjurată de o Rusie revigorată, de o Chină care-și susținea preferința pentru globalizare prin programe de dezvoltare pe termen lung și de Statele Unite ale Americii care au pendulat între unilateralism și multilateralism dirijat.

Și astăzi se întreabă multă lume: ce fel de organizație este Uniunea Europeană? Căci întrunește caracteristicile unei organizații interguvernamentale, dar adaugă și o conduită similară statului, are instituții și reguli care operează în structuri confederale și uneori chiar federale. Într-un cuvânt este o organizație foarte originală care și-a configurat gradual fondul și forma, semnalând însă că nu era o construcție europeană finalizată. Totuși, această structură organizațională, având elemente preluate de la mai multe entități experimentate istoric, are și o dominantă rezultată din evoluția idealului modern european și a istoriei europene de după Al Doilea Război Mondial. Așadar, Uniunea Europeană este o organizație regională pentru integrare europeană! Ca atare, paradigma centrală la Bruxelles ar trebui să fie integrarea europeană. Or, Brexitul și îndemnuri la exituri ale altor actori politici, manifestarea separatismelor, naționalismelor, iliberalismului și autocrației, suveranismelor monadice etc. indică mai degrabă o direcție spre dezintegrare. S-a anunțat că, în ianuarie 2020, va fi inițiată o nouă dezbatere privind viitorul Uniunii Europene, dar în această atmosferă europeană divizivă nu a apărut niciun obiectiv comun integrator, așa cum s-a întâmplat în ultimii ani ai secolului trecut. Perfecționarea Pieței Interne este și astăzi un interes maxim al companiilor europene. Businessul din statele membre este cel care apreciază cel mai mult evoluția de până acum a integrării europene, suportând chiar costuri administrative enorme (unele absurde!) ale birocratismului și indeciziei politice a liderilor europeni. Dar cetățenii europeni așteaptă o viziune clară și realistă de evoluție a Uniunii Europene pentru durata medie și lungă („suveranitatea europeană” a președintelui Macron este încă destul de depărtată de cetățeni). Și mai ales au nevoie de un leadership serios, dedicat creării bunurilor publice europene care să-și răsfrângă efectele pozitiv până la nivel local (eurolocalism). Tratatul de la Lisabona a dat responsabilitate statelor membre pentru realizarea interesului european, prin recunoașterea formală a Consiliului European, dar aceasta nu însemnă ca statele membre să considere Uniunea Europeană doar o sursă pentru binele statal-național-regional-local, ci și că oamenii de stat și politicienii, administrațiile, guvernele din statele membre trebuie să-și asume responsabilitatea pentru evoluția construcției europene. Ca atare, ar fi nevoie de o reformă a procesului decizional european care să responsabilizeze politicienii naționali și locali din toate statele membre față de procesul integrării europene.

Scriind despre spiritul european, Edmund Husserl spunea că cel mai mare pericol al crizei existenței europene („pericolul pericolelor”) era „oboseala”. Filosoful credea că istoria Europei a demonstrat că aceasta avea resurse de a renaște mereu. Iar o renaștere poate fi impulsionată doar de spiritualitatea creativă și inovatoare europeană care are menirea de a da noi sensuri însuși spiritului european. Cunoaștem că optimismul lui Husserl se baza pe buna cunoaștere a spiritului european, dar trebuie să constatăm că s-a observat prea puțină substanță a acestuia în timpul alegerilor europarlamentare din 2019 și încă și mai puțină în procedurile ulterioare ale desemnării principalilor lideri ai instituțiilor europene. Ca să nu mai amintim de aplicabilitatea politicilor și regulilor europene. Iar cea mai mare parte a liderilor politici din statele membre continuă sarabanda ipocriziei „europene”, depărtându-se tot mai mult până și de neizbutitul Tratat de la Lisabona, dovedind mai degrabă incultură, iresponsabilitate,
rea-voință în relație cu interesul integrării europene, la care se adaugă o poftă nesățioasă de profit personal imediat sau/și de grup pe care să-l obțină din decizii politice îndoielnice care mai au și scopul manipulării electoraliste a cetățenilor europeni.

Timp în care realitatea interdependențelor complexe europene și globale devine tot mai evidentă. Într-un astfel de context european și internațional este o mare provocare să se dezbată viitorul unei Uniuni Europene care și-a fragilizat ea însăși substanța procesului integrării europene. Dar este o șansă reală să apară, cu acest prilej, o nouă generație de lideri europeni care să reaprindă flacăra spiritului european! Altfel, Uniunea Europeană va evolua doar către o Uniune a Statelor Europene mai degrabă decât spre Statele Unite ale Europei. Iar o astfel de Uniune a Statelor Europene, alcătuită din nu știm care/câte state de pe continentul european, va diminua nu doar spiritul european, dar și ritmul competitivității globale, ajungând cu timpul un spațiu muzeal în care vizitatori din alte entități ale lumii de mâine vor fi interesați să cunoască experiența unui fenomen istoric precum integrarea europeană. Așadar, ieșirea din criza existențială a Uniunii Europene probabil va putea fi obținută numai printr-o revigorare a procesului integrării europene, continuarea cu convingere și determinare a acestei căi europene, cea care a adus impresionante acumulări civilizației milenare europene. Deocamdată, pentru cetățenii europeni rămâne această întrebare: quo vadis, Europa?!

Către piața europeană unică de capital

Oprescu Sergiu
-
0
Către piața europeană unică de capital

Piața de capital din România a intrat în anul 2019 într-o nouă etapă de dezvoltare odată cu decizia FTSE Russell privind promovarea ei la statutul de piață emergentă secundară (secondary emerging). Intrarea în liga piețelor emergente este poate cea mai mare realizare a României în plan economico-financiar din ultimii ani. De altfel, dezvoltarea pieței de capital și formarea pieței unice de capital este și dezideratul Uniunii Europene, ca mijloc de sporire a finanțării creșterii economice sustenabile. Noul statut al pieței de capital din România dă posibilitatea susținerii obiectivului Uniunii Europene (UE) prin faptul că deschide oportunități de creștere și transformare a pieței de capital într-un vector din ce în ce mai important al creșterii economice.

Piața unică de capital are potențialul de a stimula economia europeană și de a rezolva problemele ei, fiind garanția viabilității sale pe termen lung. SUA este un exemplu viu că piețele de capital asigură prosperitate, mai puțină dispersie regională între venituri, o nevoie mai mică pentru intervenția statului în economie cu condiția protejării capitalului (prin reducerea poverii fiscale). Printr-un astfel de model economic se asigură dezvoltarea atât a cererii, cât și a ofertei care să o satisfacă. Formarea pieței unice de capital în UE cere contribuția fiecărui stat membru, care să pună în practică legile standardizate adoptate la nivel european sau să implementeze bunele practici din alte state.

După primirea statutului de piață emergentă, avem datoria să ne uităm la piața de capital românească și să analizăm cum ne integrăm în fluxurile de capital de la nivel global. Pentru a realiza acest lucru este nevoie de armonizarea mai multor factori, pornind de la educație, continuând cu piața muncii, cu modalitatea de impozitare și cu felul în care înțelegem să folosim avuția proprie.

România este mult în urmă în crearea și folosirea capitalului uman. Abandonul școlar al tinerilor în vârstă de 18-24 ani este de 16,4%, față de ținta europeană de 10%, iar ponderea tinerilor cu educație superioară în populația în vârstă de 30-34 ani este de doar 24,6% (față de ținta europeană de 40%). România a reușit să scoată de sub incidența sărăciei în 2018, comparativ cu 2008, 2,8 milioane de persoane, adică 40% față de nivelul UE.
În privința impozitelor raportate la Produsul Intern Brut (PIB), România înregistrează 64% din media UE. Structura veniturilor fiscale arată că dacă impozitarea muncii din țara noastră este principala sursă a veniturilor fiscale, precum la nivel european sau în SUA, impozitarea consumului este mult mai preponderentă, aproape 40% din totalul impozitelor, spre deosebire de 28% în UE și 27% în SUA. În ceea ce privește impozitarea capitalului, impozitele pe capital reprezintă 4,3% din PIB, fiind aproape jumătate din media UE și dublul nivelului din SUA.

Legat de muncă, o problemă manifestată la nivelul țării noastre și estimată a se acutiza în viitor este îmbătrânirea populației. Astfel, se preconizează ca, în anul 2050, o treime din populația țării noastre să aibă vârsta peste 65 de ani, fapt care va pune o mare presiune asupra sistemului public de pensii. La această presiune va contribui și faptul că România conduce topul emigrării în Uniunea Europeană, cu 17,5 cetățeni plecați la muncă în UE la 100 de locuitori. Emigrația trebuie să devină o preocupare de bază pentru decidenții politici, trebuie înțelese cauzele acestui fenomen care prezintă riscuri majore. Emigrarea cetățenilor este principala problemă ce trebuie pusă pe agenda națională, pentru că de fapt atacă esența națiunii. Dacă acest fenomen va continua, vom ajunge să nu mai avem resurse pe piața de muncă.

În ceea ce privește activele gospodăriilor populației, comportamentul financiar al gospodăriilor populației arată că europenii sunt mai dispuși să dețină active tangibile decât americanii. O mare parte a activelor gospodăriilor din UE 28, de respectiv 58%, o reprezintă activele imobiliare (cele mai nonlichide active), apoi activele lichide de 28% și în cele din urmă fondurile de pensii și asigurări de 14%. În plus, o mare parte a activelor lichide (suma numerarului, depozitelor bancare, titlurilor de natura datoriei, participațiile și acțiunile/unitățile fondurilor de investiție) o reprezintă numerarul și depozitele bancare ( 54%). La polul opus se află SUA, unde activele imobiliare reprezintă 28%, apoi activele lichide 47%, urmate de asigurări și fonduri de pensii de 25%. Iar ponderea numerarului și a depozitelor în activele lichide este de doar 20%. Structura activelor gospodăriilor populației din România este o extremă a șablonului european. Activele imobiliare reprezintă 76%, activele lichide 21% și asigurările de bătrânețe și alte evenimente neprevăzute de 3%. Ponderea depozitelor bancare în activele lichide este de 58%, asemănător cu ponderea din UE 28.

Lansarea proiectului uniunii de capital în mandatul Juncker (noiembrie 2014 ) are ca scop mobilizarea capitalului în Europa. O piață de capital integrată va furniza afacerilor o paletă mai largă de finanțare la costuri mai mici, noi oportunități pentru cei ce economisesc și investitori, o piață financiară mai diversificată și mai rezilientă. Proiectul uniunii de capital s-a desfășurat pe șase linii de acțiune: finanțarea inovării, start-up-uri, companii nelistate; ușurarea accesului la piețe de capital; investiții pe termen lung, infrastructură și investiții sustenabile; finanțare retail; creșterea capacității băncilor de a sprijini economia; facilitarea investițiilor transfrontaliere. În cadrul fiecărei linii de acțiune, Comisia Europeană a făcut pași fie în sensul analizei situației și evidențierii barierelor, fie al propunerii de legislație nouă, respectiv amendarea legislației vechi, fie chiar a finalizat reglementări și directive, însemnând că a creat consensul trilateral împreună cu Consiliul European și Parlamentul European.

Printre obiectivele rămase de rezolvat* se numără impulsionarea economisirilor pe termen lung și direcționarea lor către finanțarea antreprenoriatului. În acest scop Comisia Europeană (CE) își propune să stimuleze dezvoltarea fondurilor de pensii, substituind gradual sistemul „pay-as-you-go” cu pensii administrate privat, creând astfel resurse de finanțare pe termen lung, să încurajeze privatizări prin piața de capital și să promoveze un produs paneuropean de economisire personală pentru perioada pensionării. Un alt obiectiv vizează investițiile transfrontaliere, care ar trebui să se poată realiza la fel de ușor precum cele domestice. CE vrea să ușureze procesul de înființare a unei companii (exemplul Estoniei, care oferă e-residency pentru începerea unei afaceri), să emită legi pentru standardizarea procedurilor de insolvență, care să sprijine securitizarea și să elimine obstacolele din calea fondurilor de pensii, instituțiilor de asigurări și al altor vehicule de investiții la accesul pe piața de capital.

Alte piedici trebuie eliminate prin renunțarea la impozitele și birocrația care blochează investițiile și spiritul antreprenorial. Ar trebui să existe schimb de informații folosind noile tehnologii între autoritățile fiscale și investitori, pe de o parte, și autoritățile fiscale naționale, pe de altă parte, și să se simplifice procedurile de impozitare. Un regim special de impozitare pentru start-up-uri și pentru companii la prima listare și o bază de impozitare consolidată comună în UE pentru a reduce costurile companiilor transfrontaliere sunt alte propuneri. La îmbunătățirea accesului companiilor la piețele de capital mai pot contribui inițiative ale sectorului bancar de intermediere relațională între start-up, scale-up și finanțatori (business angels, firme de venture capital), dar și reducerea costurilor primei listări, promovarea securitizării creditelor IMM, inițierea unui sistem digital de înregistrare unic european a companiilor și obținerea automată a Legal Entity Identifier. Un mix echilibrat al sectorului financiar este crucial pentru creșterea potențialului economic și al bunăstării economice. Avem tendința să minimalizăm importanța pieței de capital, care nu este doar o completare la intermedierea financiar-bancară, ci un element esențial al sistemului financiar și care împreună cu sectorul bancar și-a dovedit viabilitatea ca model financiar în SUA. De aceea este modelul către care încearcă să se îndrepte și Europa. Ar fi o greșeală să nu contribuim la acest demers.

*Sursa: Market 4 Europe: Transforming Europe’s Capital Markets, EBF 2019

Strategia – visul din viitor

Valeriu Ivan
-
1
Strategia – visul din viitor

Tranziția reprezintă noțiunea care desemnează procesul de trecere, schimbare, a unui sistem din starea A în starea B, păstrând elemente reconfigurate din starea inițială și adăugând segmente benefice funcționării în noua conjunctură. Reziliența noii construcții se presupune că este cel puțin egală cu ceea ce exista în trecut, iar performanța este superioară, adaptată mediului curent și, pe cât posibil, celui din viitorul apropiat.

Utilitatea unui model de gestionare a etapelor schimbării constă cu predilecție în înțelegerea teoretică a fiecărei etape, în construirea de alternative și alegerea unor soluții eficiente și eficace la problemele pe care orice tranziție le presupune, evitând bună parte din consumurile inutile de resurse. Modelul propus de profesorul de psihologie socială Kurt Lewin în lucrarea „Frontiere în dinamica grupului: concept, metodă și realitate în științele sociale; echilibru social și schimbare socială” (iunie 1949 ) este unul de actualitate. Deși scris în contextul sfârșitului celui de-al Doilea Razboi Mondial, etapele decelate – destructurarea, schimbarea și restructurarea – și conținutul acestora s-au dovedit viabile în analiza transformărilor sociale ulterioare. Pentru a prezenta teoria sa, profesorul Lewin a folosit analogia cu transformarea formei unei bucăți de gheață. Pentru a-i da o altă formă, trebuie topită, așezată în noua formă și reînghețată.

Continue

ROMÂNIA 2020-2040

Constantin Boștină
-
0
ROMÂNIA 2020-2040

De ce România 2020-2040?
Pentru că România 1990-2020 a „reușit” ca la timpul prezent societatea românească să fie oarecum reformată, dar sărăcită și dezorganizată, dezindustrializată, cu o agricultură care abia acum trebuie pusă pe un drum normal de dezvoltare, cu instituții publice având importante și mari carențe, un stat capturat de grupurile de interese interne și externe, exploatat de acestea, incapabil să prevină explozia corupției și a sărăciei. Costul social este apreciabil: pierderea locurilor de muncă, migrația șocantă în Occident, o sărăcie explozivă, dar și grupuri foarte restrânse care afișează o bogăție ostentativă, o populație demoralizată (la recentele alegeri prezidențiale puțin peste 50% din cetățeni s-au prezentat la vot!), neîncrederea în instituțiile publice; o stare socială sever deteriorată.

Este mai mult decât evident că toate acestea sunt rezultatul guvernărilor din ultimii 30 de ani, când la putere s-au aflat succesiv toate forțele politice, atât de „stânga”, cât și cele de „dreapta”.

Orice altă analiză economico-socială am face, concluzia este una singură: gata, așa nu mai merge, să încheiem acești 30 de ani ai DECONSTRUCȚIEI și să se înceapă o nouă etapă, 2020-2040, a RECONSTRUCȚIEI ROMÂNIEI.
Actualele partide care s-au rotit periodic la guvernare și-au dovedit incapacitatea de a da soluții pentru prezentul și viitorul României.
Se cere ca tânăra generație și oamenii cu experiență profesională și societală să coaguleze energiile celor aproape 50% care nu au fost prezenți la alegerile prezidențiale din noiembrie 2019 pentru a găsi o ALTERNATIVĂ la guvernarea și administrarea României în care să primeze DEMNITATEA ȘI INTERESUL NAȚIONAL.

Începem un nou an, 2020, când președintele României a primit un nou mandat pentru cinci ani, candidând sub deviza „O ROMÂNIE NORMALĂ”, cu un scor de 67%, dar dintr-o prezență la vot puțin peste 50%.
Urmează în prima jumătate a anului 2020 alegerile locale, iar in finalul lui 2020, alegerile parlamentare.

Probabil structura politică în plan local, dar și în plan parlamentar va cunoaște unele mici reașezări ca pondere, dar nu importante.
De aceea, din punct de vedere politic, forțele care se angajează în bătălia pentru administrarea țării în plan teritorial, dar și în plan național, din păcate aceleași de 30 de ani, ar trebui să-și schimbe modul de abordare, dar se cere să apară și noi forțe politice care să promoveze interesul național și să înceapă cu adevărat RECONSTRUCȚIA unei ROMÂNII NORMALE.
Ce înțeleg eu printr-o ROMÂNIE NORMALĂ?

  • O Românie care să înceapă definirea și construcția, după 30 de ani de greșeli, a unui MODEL ECONOMIC ROMÂNESC ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ, cu un program economic, social, de educație și sănătate la orizontul anilor 2040;
  • O Românie în care rolul statului să crească, să fie un stat democratic, social-liberal, puternic, fără excese în administrare, dar puternic în reglementare și în respectarea legii de către toate structurile și de către toți cetățenii ei;
  • O Românie în care tendințele și progresele economice, tehnologice, educative și sociale din UE și din lume să fie asimilate și promovate ca mod de viață pentru toți locuitorii ei;
  • O Românie în care resursele naturale, minerale, de mediu, umane și financiare, adică întregul potențial economic național, să fie puternic dezvoltat, în primul rând în interesul populației țării, evident printr-o mai echilibrată participare în circuitul economic european și mondial;
  • O Românie care să cunoască o reindustrializare de tip nou bazată pe industrii ale prezentului și viitorului, pe tehnologii la orizontul anilor 2040: digitalizare, IT, IA, robotizare, biotehnologii, nanotehnologii, industrii bazate pe laser și resurse nucleare etc.;
  • O Românie cu o economie în care IMM-urile și, în general, capitalul privat românesc să fie puternic sprijinite prin politici economice adecvate;
  • O Românie în care să fie promovat un nou concept integrat: agricultură, industrie alimentară și mașini și utilaje moderne pentru agricultură și industria alimentară;
  • O Românie preocupată
  • pentru reașezarea politicilor demografice in direcția relansării creșterii și întineririi populației, cu politici educativ-instructive și de sănătate la nivel european și mondial;
  • O Românie bazată pe cunoaștere și cunoștințe, pe cercetare, creativitate și inovare;
  • O Românie bazată pe folosirea cu prioritate a resurselor financiare proprii, cu reducerea gradului de îndatorare, scăderea la maximum a economiei gri și a economiei subterane;
  • O Românie încadrată în circuitul economic european și internațional, cu respectarea suveranității naționale, în care importurile să fie echilibrate cu exporturile, cu o balanță comercială și de plăți pozitivă, unde consumul productiv și cel casnic să se bazeze în primul rând pe resursele și producția proprii, interne.


Aceasta este O ROMÂNIE NORMALĂ și ea poate fi RECONSTRUITĂ, cu condiția ca politicul să dea prioritate economicului.
Și dacă anul 2020 începe cu un nou mandat prezidențial și în acest an vor avea loc alegeri locale și parlamentare, atunci președintele țării să promoveze ideea ca după alegerile parlamentare să se realizeze un GUVERN DE UNIUNE (sau UNITATE) NAȚIONALĂ, care să aibă ca obiectiv și reforma constituțională și REORGANIZAREA ADMINISTRATIV-TERITORIALĂ A ROMÂNIEI.

Și atunci în mod sigur se poate să avem la orizontul anilor 2040 O ROMÂNIE care, fiind pe locul 6 în Uniunea Europeană ca potențial de suprafață și de populație, să ajungă și în primele 10-15 state ca indicatori calitativi ai vieții, nu pe ultimul sau penultimul loc, cum este acum.

1...1.5621.5631.564...1.904Pagina 1.563 din 1.904