Configurația guvernanței într-o companie este determinată de un interes și de instituții. Interesul se referă la protecția proprietății și fructificarea ei, iar instituțiile fixează condițiile în care se face alocarea resurselor în economie și se asigură protecția proprietății private. Prin urmare, fixarea unei paradigme privind modelele de guvernanță corporativă pornește de la aceste două condiții fundamentale. De exemplu, în țările continentale europene, legislația joacă un rol semnificativ în ceea ce privește modelele de guvernanță adoptate în companii, comparativ cu țările care se bazează pe precedentul judiciar, unde acțiunea voluntară într-o construcție privată joacă un rol prevalent. De asemenea, modelele de finanțare a economiilor influențează sistemul de guvernanță corporativă. În Marea Britanie și SUA piețele de capital facilitează intermedierea financiară pentru întreprinderi, într-o proporție relativ egală cu băncile, pe când în Europa continentală intermediarii financiari cei mai importanți sunt băncile.
Persistenta instituțiilor eficiente sau ineficiente joacă un rol în construcția mecanismelor de guvernanță corporativă sau în conservarea unui anumit model. De pildă, deși se consideră că există un „model european de guvernanță corporativă”, în realitate nu întâlnim o asemenea situație. Instituțiile publice care modelează un sistem de guvernanță corporativă pot fi aceleași, dar instituțiile informale și structurarea piețelor sunt diferite. De exemplu, companiile din Italia și cele din Germania funcționează după aproximativ aceleași reguli, din moment ce la nivelul Uniunii Europene există un regulament unic, dar, de facto, guvernanța companiilor din aceste țări nu se aseamănă. În Franța, sistemul de guvernanță la marile corporații este aproape similar cu structura de guvernanță din ministere (de ex. funcția de secretar general, preluată din structura birocratică de minister), având o birocrație extinsă.
În România, sistemul de guvernanță corporativă reglementat legal este un mix între modelul codeterminării (german) și modelul tradițional (francez, italian). Primul presupune existența a două niveluri – acționar și directorat (management executiv) – și a unui consiliu de supraveghere care apără interesele acționarilor (în principal de manifestarea tendinței executivului de a-și maximiza câștigurile în detrimentul acționarilor), pe când modelul tradițional este structurat pe trei niveluri: acționar, administrator și manager executiv. Rolul de a veghea la respectarea intereselor acționarilor revine consiliului de administrație, însă nu este așa de bine conturat ca în cazul consiliului de supraveghere.
Guvernanța corporativă este unul dintre elementele cheie necesare pentru crearea unui echilibru între organele societare ale unei companii, în vederea protejării acționarilor și obținerii constante de creștere economică, eficiență, randament și încredere în economia de piață concurențială. Altfel spus, guvernanța corporativă reprezintă un ansamblu de reguli care guvernează și separă activitatea de administrare/management de activitatea de control, în vederea utilizării eficiente a resurselor și a îndeplinirii responsabilităților celor ce le gestionează într-o manieră profesionistă, independentă și echitabilă față de toate părțile interesate (stakeholders) și, implicit, față de acționari (shareholders). Structurarea responsabilităților, asigurarea unor decizii eficiente și a unei bune guvernanțe corporative reprezintă o provocare și necesită o atenție profundă în ceea ce privește cele trei principii esențiale pentru un mediu de investiții atractiv: transparență, evaluare și coerența politicilor.
O să-mi permit să vorbesc de chestiuni care sunt considerate tabuuri. Haideți să începem cu România, unde știu și copiii că o grămadă de întreprinderi s-au privatizat pentru a se obține foloase necuvenite și nu ca să se capitalizeze și eficientizeze.
Asta cu precizarea că liberalizarea și piețele sunt bune, fiindcă se alocă rațional resursele.
Din păcate însă, la noi nu se poate discuta de mai nimic de acest fel, deși avem companii private.
Ce ar trebui să facem pentru a deveni întreprinderile eficiente? Să le renaționalizăm, ca să le mai privatizăm o dată?
Această idee îmi este foarte greu să o pun pe tapet, dar avem o problemă evidentă cu discreționarismul baronilor locali, cu managementul capitalismului de cumetrie, care trebuie corectat într-un fel.
Este dificil de pronunțat cuvântul renaționalizare, dar, sigur, se poate spune – așa cum preciza Milton Friedman – că nu există prânz gratis, ori – cum declamă comentatorii sportivi – că ratările se răzbună.
Mai pot menționa ce răspuns am primit când am întrebat cât de firesc este că statul român încearcă să-i despăgubească pe cei cărora le-au fost confiscate proprietățile în perioada comunistă cu active purtătoare de risc.
Mi s-a spus că trecerea de la comunism la capitalism are și o dimensiune etică. Pasul esențial care trebuie întreprins în această tranziție constă în privatizarea resurselor. Dar aceasta poate fi realizată în mai multe feluri. Cea mai simplă cale și, totodată, cea care rezolvă și implicațiile etice e retrocedarea resurselor. Celelalte metode de privatizare sunt mai problematice. De exemplu, vânzarea prin licitație sau negociere directă ridică problema: de ce să vândă statul ceva ce nu îi aparține? Dat fiind că respectivele resurse nu sunt ale lui, cum poate avea statul interesul să le vândă altcuiva decât unui grup de interese care se angajează să îl sprijine pe viitor?!
„Mă întreba cineva dacă văd pericolul unei crize autoinduse în România în pofida unui mediu internațional stabil. O întrebare legitimă, pentru că, în opinia mea, dacă criza internațională din 2008 nu ar fi apărut, România și-ar mai fi putut duce ceva timp imensul deficit de cont curent din acel moment. Pentru că fluxurile de capital ar mai fi continuat să intre o perioadă, având la bază exuberanța investitorilor. Momentul în care toată lumea a realizat că «împăratul e gol» a fost adus de criza care a oprit fluxurile de capital care ne finanțau deficitul.
Deci nici în contextul actual nu cred că există un pericol iminent atâta vreme cât mediul extern rămâne favorabil. Și asta chiar dacă tendințele interne negative sunt cât se poate de clare: inflația crește, deficitele externe cresc și ele, cursul se depreciază, iar economia «duduie» mult peste potențial. Un context în care BNR este nevoită să înceapă să apese pedala de frână. Ceea ce mă duce la principalul scenariu care ar conduce la un posibil derapaj economic spre criză chiar și în lipsa unei crize externe: pierderea independenței BNR și inabilitatea acesteia de a frâna la timp.”
În ultimii zece ani, România a devenit un centru important în domeniul IT&C, acest sector înregistrând creșteri solide de la un an la altul. Gradul ridicat de atractivitate generat de calitatea muncii prestate de specialiștii din România din IT&C a determinat unele companii străine, care nu au prezență pe piața locală, să folosească expertiza acestora, oferindu-le un venit competitiv și posibilitatea de a lucra de acasă.
În relația cu societatea străină pentru care prestează servicii profesionale, aceste persoane sunt de obicei fie angajați, fie colaboratori persoane fizice autorizate (PFA). Însă, faptul că societatea angajatoare/ contractoare nu este stabilită în România, nu înseamnă că nu se datorează taxe aici, atunci când activitatea persoanei fizice este desfășurată de pe teritoriul țării noastre. Fiecare dintre cele două modalități de colaborare generează acestor persoane obligații fiscale în România, care adesea pot fi dificil de îndeplinit.
În cazul angajaților, procesul de raportare în România a veniturilor salariale obținute din străinătate și de plată a taxelor aferente este unul complex, lunar, cu responsabilități din partea angajatului sau din partea angajatorilor, în anumite cazuri. Aceste obligații trebuie avute în vedere de persoanele fizice, atunci când încheie un contract de muncă cu o societate din străinătate – oricare ar fi forma acestuia, chiar și, spre exemplu, un “gentleman’s agreement” – pentru că vor avea impact asupra salariului ce le va rămâne în mână după achitarea taxelor.
Pentru veniturile salariale obținute din străinătate, se datorează 10% impozit pe venit și 37,25% contribuții: 35% contribuții sociale individuale (25% contribuția la pensie, 10% contribuția la sănătate) și 2,25% contribuția asiguratorie pentru muncă. Este vorba despre aceleași taxe plătite și de un angajat al unei companii din România. În această structură, angajatul trebuie să țină cont, însă, că nu poate beneficia de scutirea de impozit pe venit aplicabilă specialiștilor IT, angajați ai companiilor înregistrate în România.
Deoarece este posibil ca obligații fiscale să apară și în statul de reședință a companiei, angajatul ar trebui să afle de la angajator care sunt acestea și în ce măsură îi vor afecta salariul net.
În cazul unei PFA, relația cu compania străină poate funcționa legal doar dacă între cele două părți există o relație de independență (în conformitate cu prevederile Codului fiscal, cel puțin patru din șapte criterii trebuie îndeplinite, printre care: persoana dispune de libertatea de a desfășura activitatea pentru mai mulți clienți, de alegere a locului și modului de desfășurare a activității, precum și a programului de lucru).
Obligațiile de raportare a veniturilor obținute din străinătate revin persoanei fizice și se realizează prin intermediul declarației unice privind impozitul pe venit și contribuțiile sociale. În situația în care impozitarea se realizează în sistem real, pentru stabilirea impozitului pe venit se aplică o rată de 10% la venitul realizat, în timp ce la impozitarea prin normă de venit, valoarea impozitului se obține prin aplicarea ratei de 10% la norma de venit. De asemenea, persoana datorează contribuția la pensie de 25%, aplicabilă unui venit ales (deci baza impozabilă nu poate fi mai mică de 12 x 2.080 lei = 24.960 lei pentru anul 2019) și contribuția pentru sănătate de 10%, aplicabilă asupra bazei minime menționate mai sus, ambele datorate dacă estimează să obțină în anul curent venituri egale cu cel puțin 24.960 lei.
Spre exemplu, la un venit lunar brut de 10.000 lei, taxele datorate pentru un angajat sunt de 4.375 lei, în timp ce un PFA datorează 1.728 lei, în sistem real, fără a lua în calcul cheltuieli deductibile și având în vedere o bază minimă pentru contribuția de asigurări sociale.
Implicațiile fiscale prezentate mai sus sunt de altfel aplicabile persoanelor fizice care lucrează de acasă pentru companii din străinătate și în alte domenii.
Pe lângă acestea, în cazul salariaților ar trebui urmărite și aspectele juridice specifice privind modalitatea de desfășurare a activității într-un astfel de regim, cum ar fi: ce trebuie să includă contractul de muncă, drepturile și obligațiile salariatului, obligațiile angajatorului, etc.
Reamintim că declarația unică privind impozitul pe venit și contribuțiile sociale datorate de persoanele fizice pentru anul 2018 trebuie depusă până pe 15 martie 2019, acesta fiind și termenul de plată al impozitului și contribuțiilor sociale datorate.Autor: Claudia Sofianu, Partener, Departamentului de Asistență Fiscală și Juridică, EY România(foto)
Despre EY România
EY este una dintre cele mai mari firme de servicii profesionale la nivel global, cu 260.000 de angajaţi în peste 700 de birouri din 150 de ţări şi venituri de aproximativ 34,8 miliarde de USD în anul fiscal încheiat la 30 iunie 2018. Reţeaua noastră este cea mai integrată la nivel global iar resursele din cadrul acesteia ne ajută să le oferim clienţilor servicii prin care să beneficieze de oportunităţile din întreaga lume. În România, EY este liderul de pe piaţa serviciilor profesionale încă de la înfiinţare, în anul 1992. Cei 800 de angajaţi din România şi Republica Moldova furnizează servicii integrate de audit, asistenţă fiscală, asistenţă în tranzacţii şi servicii de asistenţă în afaceri către companii multinaţionale şi locale. Avem birouri în Bucureşti, Cluj-Napoca, Timişoara, Iaşi şi Chişinău. EY România s-a afiliat în 2014 singurei competiții de nivel mondial dedicată antreprenoriatului, EY Entrepreneur Of The Year. Câștigătorul ediției locale reprezintă România în finala mondială ce are loc în fiecare an în luna iunie la Monte Carlo. În finala mondială se acordă titlul World Entrepreneur Of The Year. Pentru mai multe informaţii, vizitaţi pagina noastră de internet: www.ey.com
Interviu cu Teodor-Viorel Meleşcanu
ministrul afacerilor externe
Lumea este într-o permanentă schimbare și reinventare a modelelor de conviețuire. Care este drumul pe care România trebuie să și-l asume în contextul schimbărilor europene și globale? Din perspectiva politicii externe, care sunt riscurile pe care le are de înfruntat România în perioada următoare?
În actuala etapă, ne regăsim într-un tablou al evoluțiilor internaționale abrupt de dinamic și complex, cu factori de impredictibilitate, risc, amenințare. Pentru România, este în mod special relevant potențialul de instabilitate și chiar insecuritate din vecinătatea României, Balcanii de Vest, zona extinsă a Mării Negre, până în Asia Centrală și Orientul Mijlociu. Trăim, mai cu seamă în vecinătatea noastră, un moment și un context de revigorare a instinctelor geopolitice.
Se înmulțesc tensiunile și apar zone de potențial conflict în arii geografice până nu de mult destul de calme, cel puțin în aparență – Asia de Sud-Est, America Latină, Africa și chiar Cercul Arctic. Apare riscul ca și spațiul cosmic să devină teatru al conflictelor de pe glob.
Fenomene de slăbire a securității și sustenabilității funcționării/acțiunii și chiar existenței noastre globale continuă să marcheze mediul internațional: terorismul, migrația ilegală în masă, schimbările climatice.
Suntem martorii unei contestări crescânde a ordinii internaționale consacrate și asistăm la o diluare, la incertitudini pronunțate în funcționarea acestei ordini. Scade disponibilitatea pentru acțiune în cadru multilateral – ceea ce, de exemplu, este vizibil în actuala perioadă mai ales în materie comercială. Accentul în relațiile internaționale tinde să se mute pe acțiunea bilaterală, în asociere cu o preferință pentru interacțiune și negociere între mari puteri și/sau între puteri regionale emergente. Pe de altă parte, emergența și eventual ascensiunea globală a unor puteri, dar și a unor actori regionali puternici rămâne o perspectivă neclară, marcată de incertitudini.
Globalizarea, mult timp generatoare de interconectare benefică și prosperitate, este tot mai des contestată, prin prisma unor efecte de adâncire a inegalității pe mai multe planuri. Nu în puține zone geografice și societăți apare dezamăgirea față de valorile democratice liberale, față de normele de funcționare politice și sociale consacrate. Aceste nemulțumiri sunt ușor de transformat în cauză politică pentru mișcări extremiste, populiste sau manipulări de altă natură, cu impact inclusiv în planul relațiilor dintre state.
Profilarea unui sistem multipolar care schimbă progresiv și matricea de putere economică crește potențialul unor noi actori de a exercita o influență accentuată în plan internațional. Statele care consideră că propun modele alternative viabile vor continua să își crească influența și puterea în structurile multilaterale, încercând în paralel să combată și să erodeze mecanismele actuale de guvernanță globală. Uneori chiar să le discrediteze fățiș.
Se simte nevoia și crește presiunea pentru un nou consens normativ și o adaptare a structurilor multilaterale, globale sau regionale, de cooperare – însă securizarea efortului colectiv necesar pentru a gestiona actualele provocări pare a deveni tot mai dificilă. Preferința pentru formate flexibile de cooperare va continua să crească și va accentua caracterul aglomerat, fragmentat, al peisajului instituțional global.
Există în acest context inclusiv riscul erodării acquis-urilor asociate valorilor și principiilor occidentale – mai ales că ONU, UE, OSCE se află în proces absolut necesar de reformare/reflecție de adaptare și se înregistrează presiuni crescânde pentru reformarea OMC și a FMI. UE, în același timp în care este un proiect în plină recalibrare, nu poate decât urma calea de reimpulsionare a multilateralismului.
Cu atât mai mult, sunt esențiale noile concepte precum reziliența – statală, societală, economică – sau interconectivitatea ori eliminarea zonelor gri, nereglementate, nemultilateralizate, dacă ar fi să forțez un termen.
Vorbim de reziliență când ne referim la capacitatea statelor și societăților de a menține un curs sustenabil, rezistent la șocuri/provocări, în acord cu opțiunea politică liberă a națiunilor.
În același timp, accentul UE față de vecinătate cade pe noțiunea de conectivitate sustenabilă, în unele acțiuni economice bazate pe eficiența autentică a regulilor pieței libere, pe viabilitate inclusiv fiscală, pe reciprocitate și echitate investițională în respectul normelor și regulilor.
Conectată, de asemenea, la acest cadru este și necesitatea de ștergere a zonelor gri în vecinătate, în sensul dezvoltării democratice, al prosperității, al libertății de opțiune, al efortului de reformă și construcție internă în statele din vecinătate, dar însemnă și efortul UE și al statelor membre de a menține partenerii aproape, iar concentrarea pe interconectivitate, inclusiv în sensul cooperării și alinierii economice, este parte esențială a acestui efort.
Nu în ultimul rând, trebuie să evidențiez și o altă schimbare accelerată. Tehnologia joacă un rol tot mai important în viața cotidiană, în economie, în societate, cu impact semnificativ asupra mediului politic și de securitate. În ultimii 20 de ani, am trăit modificări radicale și rapide, ale căror implicații am început să le internalizăm. Ne lipsesc însă, cel puțin în momentul de față, mijloacele pentru gestionarea adecvată, din punct de vedere politic, a relațiilor dintre actorii internaționali, a fenomenelor mai largi asociate dezvoltării tehnologice la un asemenea nivel fără precedent. Este necesar ca România să depună eforturi susținute, inclusiv în ceea ce privește educația, pentru a deveni o societate inovativă, incluzivă, deschisă spre pluralitate. Aș spune o societate predictibilă, dar nu conservatoare.
O prioritate din perspectiva politicii externe este consolidarea poziției României ca membru al UE și NATO. Cum anume gândiți să fie realizată această prioritate și care ar fi pașii de urmat?
La 70 de ani de la înființarea NATO și la 15 de la aderarea României la structurile euro-atlantice, Alianța Nord-Atlantică rămâne garantul principal al securității naționale, iar țara noastră va continua să sprijine consolidarea rolului organizației în plan internațional, pe baza unei relații transatlantice solide.
Țara noastră participă la consolidarea posturii de apărare și descurajare a NATO pe flancul estic, pe teritoriul național, la Marea Neagră, cât și în Polonia și găzduiește elemente ale sistemului de apărare antirachetă. Suntem, de asemenea, recunoscuți atât pentru sprijinul pe care îl acordăm partenerilor din est (Ucraina, Republica Moldova și Georgia) și Balcanii de Vest, dar și pentru contribuțiile noastre importante la operațiile desfășurate de NATO. România se numără printre cei mai importanți contribuitori în Afganistan, fiind, de la integrarea în NATO, un contribuitor semnificativ la eforturile aliate de promovare a securității și stabilității, iar sacrificiile soldaților români în teatrele de operații stau mărturie acestui angajament ferm.
2019 este un an aniversar și din perspectivă europeană, marcând 20 de ani de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, care a pus bazele a ceea ce urma să devină Politica de Apărare și Securitate Comună (PSAC) a UE. La două decenii de la acel punct de referință în istoria UE, dimensiunea securitate și apărare a Uniunii este una extrem de dinamică, cu o configurație în continuă dezvoltare și modernizare. România este pe deplin angajată pentru consolidarea rolului UE în domeniu, prin implicarea atât în dezbaterile la nivel conceptual, cât și prin participarea la proiecte concrete. România a decis să se alăture PESCO încă de la crearea sa, în noiembrie 2017. În prezent, participăm la șapte proiecte, cu accent pe dezvoltarea de capabilități (în domeniul maritim și medical), securitate cibernetică și mobilitate militară. În egală măsură, am fost, în mod constant, și rămânem unul dintre contribuitorii importanți la misiunile și operațiile externe ale UE, atât în vecinătatea estică, cât și în vecinătatea sudică a continentului european.
Acordăm atenție specială avansării cooperării NATO-UE pe dosare extrem de relevante pentru actualul context de securitate, precum creșterea rezilienței partenerilor, securitatea cibernetică și combaterea dezinformării.
Este evident ca nu putem influența major mersul istoriei și că pretențiile de lider regional sau poziția mediană (măcar) în ierarhiile europene nu se pot obține doar prin mărimea populației, așa că, dacă vrem să mai existăm și peste 25 de ani… avem de luat decizii. Sunt de reformat, cel puțin, administrația publică, sistemele de învățământ și sănătate, infrastructura și economia… Avem de construit o țară.
Locul în care ar trebui să apară ideile, ca urmare a unor dezbateri și concursuri de soluții și modele, este scena politică. Elita politică, însă, aceea pe care noi, poporul, am delegat-o, prin vot democratic, să ne conducă și să dezvolte România, are preocupări legate strict de „propriul ceva”. Propriul buzunar, propria libertate, propria imagine, propriul orgoliu sau securizarea propriului viitor. Nu urmăm nicio viziune, niciun plan, nu oferim părinților niciun motiv de a spune milioanelor de tineri care își doresc civilizație și progres: Nu plecați!
Încercările de a propune diverse strategii sectoriale sunt sortite a priori eșecului în lipsa unei viziuni integratoare, care să permită cascadarea în strategii sectoriale a principalelor obiective stabilite pentru următorii ani. Totodată, a propune o strategie publică doar pentru că din sondaje reiese că populația este preocupată de acel domeniu nu reprezintă o realizare superioară zecilor de strategii aprobate de guvern. Soarta lor este comună…
Ce nu se înțelege și este ignorat la nivelul elitei politice este faptul că sistemele care fac o societate să funcționeze sunt interconectate și, de cele mai multe ori, interdependente. De asemenea, este ignorat faptul că modelele existente au fost testate și rafinate sute de ani, fiind preferabile improvizațiilor și experimentelor ce pot, cel mult, să aducă voturi în plus (în fapt înrăutățirea stării generale pentru favorizarea unor clase de votanți a dus la majoritatea schimbărilor de culoare a guvernelor postdecembriste).
Forumul Economic Mondial de la Davos a adus și anul acesta în atenția publicului principalele preocupări și provocări pe care le are economia globală. Cele mai mari îngrijorări sunt generate de recrudescența politicilor naționaliste, populiste și protecționiste, de migrația forței de muncă, de impactul posibil al Brexitului și al războiului comercial asupra piețelor europene și internaționale și de modul în care omenirea va reuși să administreze inteligența artificială astfel încât șocurile pe anumite sectoare să fie cât mai mici.
Totodată, experții în piețe financiare au identificat șapte factori majori de risc pentru economia mondială în acest an, care ar putea conduce la dezastre economice cu ecouri semnificative și în țara noastră. Potrivit unui studiu realizat de XTB, una dintre cele mai mari companii de brokeraj din Europa, iată care ar fi cele șapte amenințări la adresa economiei globale: declinul comerțului în Regatul Unit, generat de un eventual hard Brexit, ar afecta puternic Norvegia, Polonia, Germania, Franța, Olanda și Irlanda. Chiar dacă Uniunea Europeană a anunțat că Marea Britanie ar putea avea un nou acord Brexit, după ce Parlamentul britanic l-a respins pe cel negociat de Theresa May, lucrurile ar putea fi pe cale să se înrăutățească. Lipsa unui astfel de acord ar provoca un Brexit dezordonat, o revenire la controalele vamale, iar Marea Britanie ar rămâne fără acorduri comerciale cu țările din afara Uniunii. Deși scenariul este negativ pentru mediul de business, estimările Băncii Centrale a Angliei sunt și mai alarmante: PIB se va reduce cu 8%, rata șomajului se va dubla și va ajunge la peste 7%, iar inflația ar galopa, ceea ce ar determina Fed să majoreze de două ori rata de referință, ca în 2015. Situația ar fi șocantă pentru piețele financiare. Analiștii au în vedere și riscul unui Italexit, din moment ce doar 44% din populația cu drept de vot ar alege să rămână în Uniunea Europeană; procentul ar reprezenta cele mai puține voturi pozitive înregistrate într-un stat comunitar, sub cele numărate chiar și în Marea Britanie în același context. În plus, Italia e catalogată drept o sursă de risc pentru continent și economia mondială, din moment ce ocupă al doilea loc în Europa din punctul de vedere al ponderii datoriei publice în PIB, care se ridică la 2263 miliarde de euro. În termeni nominali, este cea mai îndatorată țară, iar majorarea salariului minim și reducerea vârstei de pensionare ar putea alimenta această datorie. Prin urmare, Italia ar putea fi forțată să părăsească spațiul comunitar.
Cu aproape 50 de ani în urmă, ilustrul europenist și umanist elvețian Denis de Rougemont îmi vorbea, la Centrul European al Culturii din Geneva, al cărui fondator era, despre „aventura europeană”, care a traversat secolele și a marcat istoria continentului și a lumii. Proiectul Europei Unite era în plină ascensiune, chiar dacă lumea era scindată între Vest și Est și în fața promotorilor unității europene se ridicau probleme, obstacole și amenințări de o complexitate nemaiîntâlnite până atunci. Dar pentru prima dată în istoria universală era conceput și pus în operă un construct sui generis de imperiu pașnic, menit să facă din această parte a lumii greu încercată în trecut un spațiu al cooperării și securității favorabil dezvoltării tuturor națiunilor și statelor alcătuitoare. Cărturarul european care acordase privilegiul interviului unui tânăr gazetar „din est” a evocat atunci cu patos „aventura mondială europeană” care descinde, spunea el, din personaje biblice și mitologice pentru a continua cu mari descoperitori precum Columb și Magellan, cu savanți și filosofi, scriitori și oameni politici, dar și cu „omul de rând din Europa” (Bertolt Brecht). „Aventura europeană” a continuat, ca orice aventură, cu suișuri și coborâșuri, cu izbânzi și înfrângeri, cu speranțe și deziluzii, dar urmărind mereu, tenace, azimutul traiectoriei ascendente.
Astăzi visul unificator al continentului se exprimă instituționalizat prin Uniunea Europeană, care tinde să se confunde cu harta geografică a continentului. Dar se află și în față celei mai mari sfidări, una esențială și existențială, care îi poate deschide noi orizonturi, dar care este în același timp minată de spectrul, tot mai real, al dezintegrării sau transformării într-o structură care părăsește țelurile inițiale, de areal favorabil în egală măsură tuturor statelor componente și intereselor lor.
Arhitectura europeană, îmi spunea prof. Rougemont, se întemeiază pe patru coloane de rezistență: pacea, comunitatea spirituală, prosperitatea și apărarea. Iar aceste coloane sunt puternic solicitate de câțiva ani, în structura lor intimă.
Pacea
La temelia actualului construct european stă, ca și la originea ONU, imperativul izbăvirii generațiilor actuale și viitoare de flagelul războiului. Constructul originar al UE, Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, a avut în vedere, dincolo de scopurile economice, implicarea organică într-un proiect pașnic comun a Germaniei și Franței, două mari puteri aflate istoricește într-o adversitate generatoare în trecut a unor războaie devastatoare care au antrenat întregul continent în ostilități. Prin Actul final de la Helsinki (1975), iar apoi prin încheierea războiului rece, Europa a câștigat un spor decisiv de securitate, care îi asigura stabilitatea pașnică pe ansamblu, dar care nu a scutit-o de războaie civile (Irlanda, Cipru, Iugoslavia) sau de conflicte militare în spațiul postsovietic (R. Moldova, Georgia, Ucraina). Astăzi, cel mai preocupant război în aria continentală se cronicizează în Ucraina și implică într-un fel sau altul actori importanți ai vieții internaționale. SUA, NATO și mari puteri europene încearcă, fără succes, să contribuie la o soluționare negociată a conflictului și, fapt de remarcat, deși sprijină poziția regimului de la Kiev, manifestă totuși prudență în ce privește o implicare militară directă în zonă.
Dincolo de consecințele directe ale crizei ucrainene, soldată cu tragice victime omenești și mari distrugeri materiale, conflictul din Ucraina ostilizează relațiile dintre Occident și Rusia și provoacă divergențe chiar în interiorul lumii euroatlantice. Mai grav, reprezintă o amenințare potențială la securitatea și stabilitatea pe continent și în lume, o frână serioasă (prin sancțiunile economice aplicate Rusiei) la cooperarea europeană și prejudiciază bunele relații dintre state.
„Imperiu” pașnic, fără veleități expansioniste, UE este totuși departe de a (putea) îndeplini un rol de garant semnificativ al păcii și securității, căci nu are nici o politică comună externă și de apărare, nici o armată europeană.
Uniunea Naţională a Transportatorilor Rutieri din România (UNTRR) semnalează că „transportul rutier a fost anul trecut principalul contributor la exportul de servicii al României, cu un total de 5,144 miliarde de euro, cu aproape 14% mai mult decât întreaga ramură de servicii telecom și IT, următoarea ca importanță în exportul de servicii, potrivit datelor Băncii Naționale a României (BNR)”.
UNTRR subliniază că „transportul rutier generează aproape un sfert din exportul total de servicii al României, de 22 miliarde de euro. În perioada 2013-2018, exportul de servicii realizat de ramura transportului rutier s-a dublat, de la 2,58 miliarde euro în 2013 la 5,144 miliarde euro în 2018. Anul trecut, transportul rutier de mărfuri a contribuit cu 5 miliarde de euro la exportul de servicii, restul fiind generat de transportul rutier de pasageri și alte tipuri de transport rutier”. De asemenea, UNTRR informează că în 2018, transportul rutier a realizat un excedent de 3,765 miliarde euro, „reprezentând aproape jumătate din soldul total al comerțului internațional cu servicii, de 8,1 miliarde euro”, cu sublinierea că „excedentul ramurii de transport rutier este cu 24% mai mare decât cel al ramurii de servicii telecom și IT și acoperă o bună parte din deficitul generat de comerțul cu bunuri”.
Pe această bază economică, „UNTRR solicită Guvernului, Parlamentului României și Președinției soluții viabile care să asigure menținerea competitivității și continuarea dezvoltării industriei de transport rutier din România, prin soluționarea cu prioritate a problemelor urgente cu care se confruntă companiile românești de transport rutier”. Între solicitări se află: „Oprirea legalizării segregării Vest-Est a transporturilor rutiere în UE prin amânarea Pachetului Mobilitate 1 pentru următoarea legislatură parlamentară europeană, în ideea că mai bine niciun compromis, decât un compromis dezastruos pentru transportatorii români!”; „NU măsurilor protecționiste propuse de Alianța Rutieră a Statelor Vest-europene, precum: restricționarea CABOTAJULUI, aplicarea detașării și Regulamentului Roma I în cazul șoferilor hipermobili care operează transporturi rutiere internaționale, întoarcerea acasă OBLIGATORIE a șoferilor și a camioanelor, interzicerea perioadei de repaus săptămânal normal a șoferilor profesioniști în cabina camionului”; susținerea de către autorităţile române a soluției propuse de UNTRR „pentru un PACHET DE MOBILITATE ECHILIBRAT, respectiv continuarea liberalizării pieței europene de transport rutier de marfă și introducerea COSTULUI DE REFERINȚĂ ÎN TRANSPORTURLE RUTIERE EUROPENE. Așa cum în domeniul bancar se utilizează dobânda de referință EURIBOR + marja băncii, similar ar trebui utilizat în transportul rutier european Costul de referință UE (similar www.cnr.fr) + marja fiecărei firme de transport rutier”.
În problematica forţei de muncă, UNTRR solicită „măsuri concrete privind criza șoferilor profesioniști cu care se confruntă sectorul transporturilor rutiere,în condițiile în care cererea de forță de muncă calificată în transporturile rutiere internaționale este în continuă creștere, atât în România cât și în UE, iar transportatorii rutieri români se confruntă cu o lipsă de șoferi profesioniști, având camioane care nu mai pot fi operate din lipsa șoferilor calificați disponibili în piață”; „alocarea unui buget în anul 2019 pentru formarea/reconversia profesională a forței de muncă disponibile pentru exercitarea profesiei de șofer profesionist. Creșterea angajării tinerilor ca șoferi profesioniști de la 18 ani, prin modificarea legislației naționale relevante care să permită reducerea vârstei de la 21 de ani la 18 ani pentru obținerea permisului de conducere categoriile C și CE, conform prevederilor legislației europene în vigoare (Directiva 645/2018) și similar altor 17 State Membre UE (Austria, Cehia, Germania, Danemarca, Estonia, Franța, Grecia, Croația, Ungaria, Irlanda, Lituania, Olanda, Polonia, Portugalia, Slovenia, Suedia și Marea Britanie) care au stabilit vârsta minimă de 18 ani pentru șoferii de camioane (permis C și CE). Angajarea șoferilor profesioniști din afara UE, prin posibilitatea susținerii examinării conducătorilor auto profesioniști din afara UE în limba engleză sau altă limbă de circulație UE, pentru obținerea atestării profesionale obligatorii conform legislației naționale și europene. Legislația europeană permite Statelor Membre organizarea testării pentru obținerea CPC (Certificat de Competență Profesională inițială/continuă) într-o limbă străină, multe țări din UE au adoptat deja măsuri în acest sens, în timp ce România organizează această examinare numai în limba română blocând angajările pentru operatorii de transport români. Nu trebuie așteptat ca șomajul să fie zero pentru a face import selectiv de forță de muncă – şi alte State Membre precum Polonia au șomaj, însă importă forța de muncă necesară cantitativ si calitativ pe segmentele pe care nu poate face reconversii. Anul trecut, Polonia a înregistrat în economie o forță de muncă din afara UE de 1 milion de persoane, din care 40.000 numai în sectorul transportului rutier – inclusiv șoferi profesioniști din afara UE. Alocarea unui buget suficient schemei de rambursare a supraaccizei în 2019 și plata sumelor aferente firmelor de transport rutier fără întârzieri, în termenul prevăzut de legislație. Dezvoltarea infrastructurii rutiere și conectarea tuturor provinciilor istorice la rețeaua de autostrăzi, prin asigurarea unei dezvoltări economice echilibrate ce ar putea contribui determinant la stoparea exodului de forță de muncă. Reamintim faptul că România are cei mai puțini kilometri de autostradă din Europa, raportat la suprafața țării. Desecretizarea scrisorii primite de la Comisia Europeană (CE) în data de 19 iulie 2018 și menținerea legislației actuale RCA, în caz contrar există riscul ca prin schimbarea legislației să apară derapaje în piață și o lipsă de predictibilitate, iar tarifele să urce la nivelul de criză din 2016. Aplicarea e-CMR în România, având în vedere că Legea privind aderarea României la Protocolul adițional e-CMR (scrisoarea electronică de însoțire) a fost adoptată la începutul acestui an, iar la nivel de industrie, e-CMR este așteptat și cerut de toți operatorii de transport și clienții onești, fiind un instrument care îi va ajuta foarte mult în desfășurarea activității. UNTRR consideră că e-CMR contribuie la digitalizarea documentelor aferente transportului de mărfuri, fiind un instrument de sprijinire a creșterii eficienței lanțurilor de logistică, dar și a monitorizării ușoare a fluxurilor de mărfuri, în special cele purtătoare de accize sau cu risc sporit de fraudă”.
Biletele individuale pentru concertele Festivalului Internațional „George Enescu” ediția 2019 sunt puse în vânzare de la 6 martie, ora 12.00. După cum informează organizatorii, vânzarea biletelor se face online, prin intermediul www.eventim.ro și în rețeaua de magazine Eventim (Telekom, Orange, Vodafone, Diverta, Librăriile Humanitas și Cărturești, Carrefour și stațiile OMV) și la punctele de lucru Eventim din București (Bdul I. C. Brătianu, Nr.6 din Cinema PRO) și Cluj-Napoca (Str. Alexandru Vaida-Voevod, Nr.53 B din Iulius Mall), casieriile UPC din București și Cluj-Napoca.
Ediţia actuală a festivalului va cuprinde 84 de concerte în patru săli, cu participarea a 2500 de artiști internaționali, a peste 50 de soliști de mare calibru, artiști lirici, violoniști, pianiști, care vor oferi „peste 170 de ore de muzică de cea mai înaltă calitate, repertoriu divers care acoperă de la lucrări monumentale, compoziții de mare popularitate, până la recitaluri restrânse, muzică actuală și chiar prime audiții”. Evoluţiile artistice vor fi grupate în ciclurile „Mari orchestre”, „Recitaluri şi orchestre camerale”, „Concertele de la miezul nopţii”, „Muzica secolului XXI”. Programul complet, pe www.festivalenescu.ro.
