de Annie Cohen-Solal, Profesor emerit
la Departamentul de Științe Sociale și Politice al Universității Bocconi
Într-un zbor recent de la Paris la Osaka, ecranul care afișa ruta avionului reflecta starea lumii în 2024: aeronava a făcut zigzag din Franța în Austria, trecând peste România, Turcia, Georgia și Turkmenistan, traversând China prin deșertul Gobi, apoi ocolind Coreea de Nord înainte de a face un viraj de 90° spre destinația noastră. Zborul nostru a evitat cu grijă zonele de război (Ucraina, Orientul Mijlociu, Iran) și Rusia, acum puternic sancționată și complet înstrăinată de Occident. Survolam o lume în ruină.
Zi după zi, cu imagini ale școlilor bombardate, spitalelor distruse, femeilor care țipă în disperare, protestelor în masă și taberelor de corturi din universități, anul 2024 a fost un an de tristețe intensă. După ce am petrecut mare parte din ultimul deceniu documentându-mă pentru cartea mea Picasso, străinul, această tulburare și devastare mi-au amintit de capodopera monumentală a artistului, Guernica.
În primăvara anului 1937, prima primăvară a Războiului Civil Spaniol, Pablo Picasso a găsit un limbaj universal pentru a denunța un episod extrem al escaladării ororii în modernitate: distrugerea, în mai puțin de patru ore, a unui oraș basc aflat în plină zi de târg. Apelând solemn la secole întregi de surse și invocând toate referințele pe care prodigioasa sa erudiție literară, picturală și religioasă le putea aduna, Picasso a început să creeze o pânză uriașă, tragică. Chiar și astăzi, când refugiaților din lagărele de tranzit li se cere să numească o lucrare de artă importantă, Guernica le vine în minte.
Etnograful Michel Leiris ne ajută să înțelegem puterea acestei picturi: „Lumea Veche s-a sinucis… Niciun cuvânt nu poate descrie acest rezumat al catastrofei noastre… Într-un dreptunghi alb-negru, ce amintește de tragedia antică, Picasso ne trimite scrisoarea noastră de doliu: tot ceea ce iubim este sortit pieirii”. Relevanța continuă a acestui mesaj spune multe despre starea lumii. Cu toții suntem conștienți că am putea trăi ultimele ore ale Lumii de ieri, memoriile lui Stefan Zweig despre Europa de dinaintea catastrofei, pe care a început să le scrie în 1934 și le-a trimis editorului chiar înainte de a se sinucide în 1942.
Cum putem explica anul care a trecut, la aproape nouă decenii după Guernica, când toate granițele ororii au fost pulverizate? Timp de luni întregi, noi, europenii, am așteptat verdictul alegerilor prezidențiale din SUA, ca și cum ar fi fost un barometru al vieții noastre cotidiene. Va întuneca și mai mult tabloul victoria, cândva de neconceput, a lui Donald Trump? „Să forăm, oameni buni, să forăm!” – acesta este programul său pentru planetă, fără a ține cont de știință, încălzirea globală și viitorul nepoților noștri.
Eroii au dispărut
Ne aflăm acum la mila unor vânturi politice potrivnice, care îi determină pe oameni să se retragă, asurziți de sloganuri populiste care proclamă măreția Americii, renegând în același timp valorile ei cele mai profunde. Din ce în ce mai multe democrații se îndreaptă spre dreapta, respingând nou-veniții și uitând că puterea lor s-a construit pe valurile de imigranți din trecut. Am uitat oare că Picasso era considerat un „străin periculos” în Franța, un „dușman din interior” în Spania lui Franco și un „artist degenerat” în Germania lui Hitler? „De la Virgiliu la Augustin, de la Eneida la Confesiuni, eroii marilor noastre povești sunt oameni care fug de ceva”, observă istoricul Patrick Boucheron. „Sunt fugarii și naufragiații care, precum Enea fugind în noaptea în care Troia a fost cuprinsă de flăcări și ruinată, au inventat lumea în care trăim astăzi”.
Tendința politică globală pare să indice o întoarcere la legea junglei: nu asistăm oare la sfârșitul dreptului internațional și al cadrului delicat stabilit după 1945? Noi, europenii, suntem perfect conștienți că, în lipsa unui salt colectiv de credință, continentul nostru va deveni prima victimă a noului ordine trumpiste.
Anul trecut rămâne cel mai întunecat dintre toți pe care mi-i amintesc. Ca evreu algerian, propria mea moștenire culturală – ancorată în cultura medievală a Al-Andalusului și țesută încet de-a lungul mai multor decenii, într-o conversație între limbi surori, construită pe prietenii cu libanezi, palestinieni și israelieni – a fost sfărâmată în războiul monstruos din Gaza și Liban. Poporul arab și evreu se războiesc acum, cu ură și fanatism, ignorând toate încercările internaționale de a interveni.
În martie 1987, în timpul unei vizite în Gaza, am înregistrat: „Gaza City: o sută cincisprezece mii de locuitori… Fâșia Gaza: șase sute cincizeci de mii. În acest moment, cincizeci de mii de oameni în închisoare… trei sute de kilometri pătrați… După Hong Kong, cel mai dens populat oraș din lume”. În urmă cu 37de ani, am simțit că Orientul Mijlociu se afla într-un punct critic. În curând aveau să apară Acordurile de la Oslo, care au insuflat speranță deoarece au recunoscut necesitatea unei soluții cu două state. Dar pe 4 noiembrie 1995, asasinarea lui Yitzhak Rabin de către un extremist evreu a spulberat acest avans fragil.
De atunci, ascensiunea forțelor de dreapta și colonizarea necontrolată au făcut din Orientul Mijlociu un teren fertil pentru genul de ură pe care Hamas, cu teribilul său atac terorist de anul trecut, a alimentat-o cu atenţie. Lumea pe care am cunoscut-o – lumea pe care am construit-o pentru mine și am numit-o a mea – nu mai există. Extremiștii de ambele părți au distrus orice dialog.
Când vin ploile
Chiar și lumea fizică a fost devastată. În timpul călătoriei mele în Japonia, am fost martoră la taifunul Kong-rey. În Kyoto, „orașul imperial al celor o mie de temple”, oamenii așteptau furtuna cu o înțelepciune resemnată.
Timp de două zile, am trăit o versiune condensată a tiparelor climatice ale arhipelagului: ploaia torențială și înșelătoare, rece și grea, a fost urmată de o zi de primăvară strălucitoare – pură, glorioasă, orbitoare. Pe acel lung weekend de noiembrie, umbrelele de ploaie au fost înlocuite de umbreluțe elegante prin temple și altare. Dar în întreaga Japonie amenințarea fenomenelor meteorologice extreme cauzate de încălzirea globală a crescut și rămâne o preocupare zilnică.
„Mulți oameni vizitează acest altar pentru puterea sa divină de protecție împotriva focului și a altor calamități”, se arată în inscripția de la pragul altarului Shinto Misaki de pe malul râului Takase.
Taifunul din Asia a fost precedat cu câteva zile de inundații monumentale în regiunea Valencia din Spania, cu satele de la sud de râul Turia distruse și numărul victimelor încă necunoscut săptămâni mai târziu. Lista a crescut pe zi ce trecea, iar spaniolii și-au exprimat furia față de regele spaniol, prim-ministru și, mai ales, Carlos Mazón, președintele sceptic cu privire la climă al guvernului regional. Omenirea se confruntă cu un viitor de dezastre naturale grave și nesustenabile, prezice Grupul Interguvernamental pentru Schimbări Climatice. Cu toate acestea, veștile proaste continuă să curgă, ca o ploaie de topoare.
Cum să trăiești pe un vulcan? Inexorabil, Antropocenul – epoca în care activitățile umane au devenit o forță capabilă să remodeleze condițiile planetare – a devenit tema centrală, chiar obsesivă, a multor intelectuali. „Am ignorat planeta, dar ea a revenit la noi sub formă de crize. Și a fost nevoie de oameni de știință pentru a descoperi că totul se lega, pentru ca noi să înțelegem”, avertizează Dipesh Chakrabarty, istoric la Universitatea din Chicago. „Era globalismului a produs mândrie; dimpotrivă, planeta ne invită la umilință. Doar în această lume prăbușită și din ce în ce mai planetară putem face acest apel la umilință: chiar dacă în prezent este utopic, rămâne, în opinia mea, absolut decisiv”.
Dovezile științifice sunt clare, dar Trump și mulți alții o neagă. Odată cu rezultatul alegerilor din SUA, „stabilizarea încălzirii sub 1,5° Celsius devine probabil imposibilă”, conchide Michael Mann de la Universitatea din Pennsylvania. Este „ultimul cui din sicriu”, adaugă Rachel Cleetus de la Union of Concerned Scientists. Unde sunt politicienii pregătiți să limiteze încălzirea globală cauzată de oameni? Și unde sunt cei capabili să impună deciziile drastice care ne-ar apăra de o tragedie altfel inevitabilă?
În loc să se alinieze cu „timpul” planetar, evoluția politică a lumii s-a deplasat în direcția opusă, spre lupta imperiilor. Cum putem să nu vedem ceea ce ne privește în față? Sub influența încălzirii globale, migrațiile în masă actuale și viitoare vor deveni din ce în ce mai dure, periculoase și mortale.
Cu toate acestea, în cele mai întunecate momente se nasc adesea cele mai puternice idei. În cazul meu, călătoria la Kyoto mi-a permis să arunc o privire diferită asupra anului trecut. Poate pentru că domeniul spiritual capătă acolo forme mai calme, mai integrate decât în lumi guvernate de idei monolitice. Cum să nu salutăm sincretismul pașnic al edificiilor religioase din Japonia, cum ar fi Templul Yoshiminedera, care încorporează un altar șintoist frumos conservat şi două mici statui ale unor vulpi?
Coexistența pe termen lung întruchipată în Kyoto a fost construită încă din secolul al VI-lea, când filosofia indiană a sosit din China și Coreea înainte de a fuziona cu credințele șintoiste. Japonia a fost, desigur, cândva plină de violență – cu temple arse sau vandalizate, iar statuile lui Buddha aruncate în râuri sau folosite ca lemn de foc. Libertatea practicii religioase a fost stabilită în Japonia doar treptat și sub presiunea internațională, începând cu Constituția Meiji din 1889, care a condus la o coabitare pașnică a budismului și șintoismului în care elementele fiecăruia s-au integrat în practicile celuilalt.
Depunând mărturie
Anul acesta, le-am trimis prietenilor mei un mesaj de Anul Nou cu o fotografie a uluitorului mozaic medieval al Catedralei din Otranto, dorind să fie atât serios, cât și plin de speranță: „Un mozaic medieval, descoperit ieri într-un colț uitat de lume, care ne poartă urările în această perioadă de turbulențe extreme. Este uluitor, labirintic și misterios, cu arborele vieții și animalele care se sfâșie între ele. Un 2024 fericit!”
Acum, un an mai târziu, nu mai există nicio îndoială: 2024 nu ne-a adus prea multă fericire. Când politicienii se abat de la drum, când instituțiile rămân tăcute, când populismul se dezlănțuie, revine indivizilor sarcina de a arăta calea. Așa s-a întâmplat și în 1937 cu Guernica lui Picasso.
Trebuie să recreăm dialogul deschis. Scriitorii și artiștii trebuie să se mobilizeze. În vremea sa, Jean-Paul Sartre și alții s-au ridicat și au creat Tribunalul Russell pentru crime de război. Așa cum spunea el într-un discurs la Universitatea Keio din Japonia, în toamna lui 1966:
„Intelectualul este omul care devine conștient de opoziția, în sine și în societate, dintre căutarea adevărului practic și ideologia dominantă… Un produs al societăților sfâșiate, intelectualul este martorul lor pentru că le-a interiorizat ruptura… În acest sens, nicio societate nu poate să se plângă de intelectualii săi fără a se acuza pe sine, căci are doar pe cei pe care îi creează”.
„Totuși, astăzi, vocile intelectualilor sunt aproape inaudibile. Angajamentul, libertatea de exprimare, autonomia – aceștia sunt pilonii care garantează puterea artiștilor. Guernica, din nou și din nou”.
Trebuie să ne amintim de Mark Rothko și Rothko Chapel din 1971, o operă de artă vizionară și ecumenică din Houston, Texas, aflată la intersecția dintre estetică, etică și politică. Sau de Empires, instalația lui Huang Yong Ping de la Grand Palais din Paris, care făcea referire în mod magnific la revenirea imperiilor în luptă, afirmând în același timp o singularitate cosmopolită.
Și cine ar fi pariat pe The Floating Piers, instalația vizionară de pe lacul Iseo, inaugurată în iunie 2016, în urma crizei migrației din anul precedent, de către Christo, un bulgar care emigrase în Franța ca refugiat politic cu aproape 60 de ani înainte? Prin afirmarea libertății sale, Christo a proclamat atotputernicia artei, oferind unui număr de peste un milion de vizitatori o experiență de emancipare, din care nimeni nu s-a întors neatins. Traversarea dintre două țărmuri, senzația de balans și vulnerabilitate l-au urmărit pe spectator mult timp după revenirea pe uscat.
În cele din urmă, să nu uităm puterea devastatoare a operei Untitled (tsunami tree) din 2018 a lui Naoya Hatakeyama. Fotografia sa cu un copac mut, sfâșiat, amputat, martir – martor al dezastrului nuclear de la Fukushima, în regiunea renașterii sale – surprinde esența anului pe care tocmai l-am îndurat.
Ce prevestiri artistice ne așteaptă în anul ce urmează?
Annie Cohen-Solal, profesor emerit la Departamentul de Științe Sociale și Politice al Universității Bocconi, este o istorică franceză și autoarea cărții „Picasso străinul: Un artist în Franța, 1900-1973” (Farrar, Straus and Giroux, 2023).
