Deschidem seria 2019 a revistei Economistul cu o premieră: o ediție dublă ianuarie-februarie realizată în parteneriat cu Project Syndicate pentru a vă oferi în limba română colecția de analize și comentarii The Year Ahead 2019.
De peste doi ani v-am familiarizat deja cu o serie de autori înscriși în Project
Syndicate, atât prin paginile revistei Economistul, cât și prin intermediul website-ului www.clubeconomic.ro. Iată că reușim acum să venim către dumneavoastră cu un plus de conținut. O ediție specială care, analizând trecutul recent, prefigurează viitorul apropiat.
Având ca tematică centrală „Marea Perturbare”, colecția The Year Ahead 2019 vă supune atenției o serie de judecăți de valoare exprimate de autori de vază, gânditori dominanți ai epocii pe care o trăim.
Veți regăsi astfel, printre altele, articole semnate de laureații Nobel pentru economie Joseph Stiglitz și Jean Tirole, de fostul premier britanic Gordon Brown sau de fostul ministru de externe al Israelului Shlomo Ben-Ami, de președintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, sau de economistul-șef al Băncii Mondiale, Pinelopi Koujianou Goldberg, și de profesorul american de economie Dani Rodrik.
Mai mult decât traducerea în limba română a textelor, noi venim către dumneavoastră și cu o abordare grafică de excepție, aducându-vă pe masă produsul similar celui original, așa cum poate fi el regăsit la Londra sau la New York.
Dar nu vă oferim doar o traducere. Adăugăm la valoroasele texte semnate de autorii de la Project Syndicate o contribuție la fel de valoroasă, proprie revistei Economistul. Și pentru că 2019 este anul în care revista susține nemijlocit seria de dezbateri inițiate de ASPES și de România Durabilă în scopul conturării modelului economic românesc „România – Orizont 2040”, vă oferim în ediția de față o selecție a celor mai relevante puncte de vedere exprimate în cadrul primelor întâlniri deja desfășurate.
Vă provocăm să descoperiți totodată și câțiva autori autohtoni pe care i-am invitat să completeze prin analize proprii secțiunea românească a ediției de față, aducând astfel un plus de conținut valoros dumneavoastră, cititorilor noștri.
Vă promitem că este acesta doar începutul. An de an, vă vom oferi colecția The Year Ahead și gândirea unor autori care ne fac cinste.Vă mulțumesc și vă urez lectură plăcută!
Orizontul de timp 2040-2050 pe mine într-un fel mă descurajează – schimbările sunt atât de adânci, atât de intense. Cu cât te duci mai mult în timp, explorarea în privința capacității de a desluși conturul și mai ales liniile care ar brăzda ceea ce va fi spațiul social și economic românesc devine un demers să nu spunem prin excelență speculativ, dar foarte complicat. Eu nu m-aș încumeta să mă duc cu analiza la orizontul anilor 2040. E foarte dificil așa ceva, mai ales în condițiile care se prefigurează. Mă limitez la ceea ce cred că reprezintă o promptitudine, și anume că România are nevoie de o economie robustă pentru a avea o capacitate intrinsecă de a absorbi șocul. Folosesc o analogie cu sistemul bancar, pentru că o bancă, dacă nu are capacitatea de a absorbi pierderi, are mari probleme. O întreprindere care se confruntă cu șocuri, dacă nu are rezerve, dacă nu are capacitatea de a absorbi șocurile, are o mare problemă. Dacă o țară nu are rezervă, dacă nu are tampon, dacă nu are capacitatea de a absorbi șocuri (nu numai din afară, șocurile pot să fie și din interior), atunci structurile care asigură „hemostaza” pot să se deterioreze foarte mult. Avem exemple numeroase în țări dezvoltate, în țări mai puțin dezvoltate, în economia emergentă. Vedem ce se întâmplă în Europa, și în vest, și în est.
Trăim într-o lume în fragmentare: fragmentarea socială, schimbarea tehnologiilor, schimbarea de climă. În 2040, dacă nu vom putea stopa carbonizarea, s-ar putea să nu mai vorbim despre societate. Anomiile s-ar putea să copleșească, să distrugă comunitățile în ipostaza de societate. Schimbarea de timp este o provocare mult mai mare decât inteligența artificială. De asemenea, apare nevoia de incluziune socială. Ce se întâmplă în numeroase țări dezvoltate poate să fie înțeles în această cheie a deteriorării țesutului social. Revenirea economică în Uniunea Europeană se datorează politicilor nonstandard, nu politicilor convenționale. Ce se va întâmpla când se va încerca normalizarea politicilor, inclusiv a politicii monetare?
România are nevoie de o economie robustă, într-o Zonă Euro robustă. În Zona Euro, riscul valutar dispare, dar nu dispare riscul de solvență și lichiditate. Sunt țări în Zona Euro care, din cauza lipsei de robustețe, sunt amenințate de riscul de solvență și de lichiditate. În Zona Euro, convergența nu se realizează automat, echilibrele economice trebuie să fie apărate. Zona Euro nu are încă mijloace contra șocurilor asimetrice, mecanismele pe care le numim de partajare a riscurilor. Zona Euro nu este o uniune monetară, este o arie în esență, o arie care folosește aceeași monedă. O uniune monetară are nevoie, în afară de politica monetară comună, de aranjamente fiscale care să se concretizeze în mecanismele de partajare a riscurilor. Uniune monetară sunt Statele Unite, Canada, Germania, Elveția. Dovada că așa stau lucrurile este că în ultimul timp se vorbește despre nevoia de buget al Zonei Euro, despre nevoia consolidării mecanismului pentru stabilitate.
Nevoia modelului economic românesc în procesul complex de integrare în UE este o chestiune controversată teoretic, iar ideologic, blamată. Controversa vine din faptul că prin integrare se presupune că se tinde spre caracteristicile modelului european de economie. Așa cum arată acum, starea de lucruri în UE nu face suficient de clară existența modelului european de economie altcumva decât în prezentările academice, la nivel de teorie.
Proeminent se vede funcționarea economiilor dezvoltate, fiecare cu profilul ei configurat în ultimele șase decenii, economii care dețin puterea în UE. Distingem totodată un grup de țări cu economii de piață consolidate și societăți capitaliste mature, în siajul economiilor dezvoltate. Întâlnim și un grup (care ne cuprinde și pe noi) de țări cu economii în tranziție de decenii, aflate mai ieri într-o direcție, astăzi, în direcția care ne place să credem că este cea corectă. În UE avem deci economii superdezvoltate, economii dezvoltate și economii în dezvoltare. În aceste condiții, îmi este complicat să văd modelul nostru economic altcumva decât în maniera modernității industriale. Este modelul economiilor superdezvoltate, prefigurat de țările care au parcurs toate procesele revoluțiilor industriale și ale emancipării individuale, sociale și naționale. Un model românesc care să dea satisfacție pe calea dezvoltării socio-economice nu poate fi decât cel regăsit în evoluția economiilor superdezvoltate din UE. Strategia de a ajunge la acest nivel nu este pentru noi pe de-a-ntregul nici posibilă, nici imposibilă. E greu ca evoluție rapidă să atingem țintele dorite, pentru că nu avem cum să ardem etapele istorice parcurse în sute de ani de țările ale căror modele de economie dorim să le atingem. Nu este nici imposibil, numai că trebuie să acceptăm anumite condiții. Prima și decisiva condiție este să avem tăria să vrem concentrarea efortului pe evoluția accelerată a economiei, fără derapaje majore. Urgent este să corectăm ceea ce nu a mers în transformarea de până acum a economiei. Avem în această privință două rânduri de provocări. Primul vizează erorile făcute în etapa de trecere la economia de piață, în condițiile insuficienței proprietarilor autohtoni ai capitalului, ceea ce a dus la înfiriparea unei economii de piață prin extensia economiei de piață a altor țări. Rezultatul a fost o economie de locație a capitalului străin și precarizarea surselor de formare a capitalului autohton. Cu alte cuvinte, avem economie de piață pentru uzul altora și nu avem societate capitalistă, cu proprietari autohtoni ai capitalului. Pornind de aici, pentru un model românesc de economie, trebuie să vorbim despre cum să fim actori principali în această economie. Al doilea rând de provocări vine, pe de o parte, din starea economică din momentul aderării la UE și, pe de altă parte, din criza care a devastat economia europeană de atunci până acum. Nu trebuie să uităm că elanul integrării a fost spulberat de criza declanșată imediat după aderarea țării noastre la UE. Intervalul până în 2012 a însemnat decizii de evitare a colapsului economic (alături de judecăți incorecte, proprii și impuse) privind distribuția costurilor crizei, ca și opțiuni pentru austeritate. Rezultatul este că au evoluat tendințele descrise la primul rând de provocări, deși, mai recent, e perceptibilă o tendință de reviriment a evoluțiilor în termeni de economie națională. Modelul românesc de economie este cel în măsură să facă din integrarea noastră europeană calea unui cuplaj funcțional în ambele sensuri, și spre integrat și spre integrator, astfel încât să devină îndestulătoare sursele interne pentru dezvoltarea economico-socială a țării.
Agenda 2030 pentru dezvoltare durabilă, adoptată de statele membre ale ONU în 2015, reprezintă un răspuns la problemele sociale, economice și de mediu ale lumii. Într-o abordare holistică, documentul cuantifică 17 obiective de dezvoltare durabilă (ODD/SDG) care țin de toate domeniile vieții noastre, și sociale, și economice, și de mediu și 169 de ținte de care nu putem să nu ținem cont în ceea ce ne propunem să facem în perioada următoare.
Cele 17 obiective ale Agendei 2030 sunt:
1) Fără sărăcie; 2) Foamete „zero”; 3) Sănătate și bunăstare; 4) Educație de calitate; 5) Egalitate de gen; 6) Apă curată și sanitație; 7) Energie curată și la prețuri accesibile; 8) Muncă decentă și creștere economică; 9) Industrie, inovație și infrastructură; 10) Inegalități reduse; 11) Orașe și comunități durabile; 12) Consum și producție responsabile; 13) Acțiune climatică; 14) Viață activă; 15) Viață terestră; 16) Pace, justiție și instituții eficiente; 17) Parteneriate pentru realizarea obiectivelor. Care dintre aceste obiective e mai important? Toate sunt importante, se intersectează.
Uniunea Europeană a dorit de la început să fie lider în implementarea Agendei 2030 și s-a dovedit cel mai activă în ceea ce privește dezvoltarea durabilă. Totuși, încă nu suntem în faza în care UE să fi definit ce vrea prin strategiile sectoriale pentru 2030. Președinția la Consiliul UE în semestrul I din 2019 aduce României oportunitatea de a juca un rol esențial în acțiunea pentru viitorul Uniunii Europene: avem o ocazie unică, să fim un catalizator al deciziilor UE în ceea ce privește Agenda 2030. Departamentul pentru Dezvoltare Durabilă al Guvernului României s-a pregătit în acest sens.
Președinția Consiliului UE aduce României oportunitatea rolului de catalizator al deciziilor europene în implementarea Agendei 2030.
Pentru implementarea obiectivelor Agendei 2030 în România este important să avem o voință politică. Sub acest aspect, ambele camere ale Parlamentului României și-au declarat susținerea pentru implementarea celor 17 obiective și în aprilie 2016 au adoptat o declarație politică foarte puternică pentru instituționalizarea a ceea ce ne dorim legat de obiectivele Agendei 2030. Pentru consolidarea cadrului instituțional, pe baza declarației, în mai 2017 a fost înființat prin HG nr. 313/2017 Departamentul pentru Dezvoltare Durabilă, în cadrul Secretariatului General al Guvernului, cu sarcina de a coordona și monitoriza implementarea celor 17 obiective. În momentul de față, relația interinstituțională se face prin abordare multinivel, multitematic, multisectorial.
Pornind de la Forumul Economic Mondial (World Economic Forum), există trei stadii ale dezvoltării durabile: I – economie bazată pe înzestrarea cu factori și resurse, care se referă la țări în curs de dezvoltare; II – economie bazată pe utilizarea eficientă a resurselor, care cuprinde țări cu economie emergentă, între care se află și România; III – economie bazată pe inovare și cunoaștere, care vizează țări dezvoltate. Din perspectiva stadiului I, România încă are factori și resurse de creștere economică. Nu stă prea bine în ceea ce privește stadiul II, de utilizare eficientă a acestor resurse, și chiar nu stă bine în ceea ce privește stadiul III, al economiei bazate pe inovare și cunoaștere, având în vedere că această economie se află în pragul celei de a patra revoluții industriale, caracterizate prin robotizare și digitalizare. Aceste stadii ale dezvoltării durabile reprezintă provocările mari pe care România trebuie să le soluționeze în viitor. Pentru reducerea decalajelor actuale față de țările dezvoltate, va trebui să avem un model bazat pe performanță și eficiență economică.
În teoria dezvoltării durabile existat mai multe etape: antropocentrism; tehnocentrism; sustenocentrism, cu trei piloni: a) economic – eficiență și profitabilitate; b) social – justiție, solidaritate, coeziune și incluziune socială, încadrate în indicatorii bunăstării; c) ambiental – ecoeficiență. Cunoașterea aspectelor teoretice este necesară, deoarece astăzi cercetările fundamentale au devenit pricipalul izvor al competitivității pentru economie, pentru mediul de afaceri și astfel se dovedește important ca problemele teoretice să cunoască și o rezolvare practică. De asemenea, acest distinguo teoretic are o mare încărcătură practică pentru că la ora actuală există o serie întreagă de opinii, contradicții, doctrine politice, păreri ale cercetătorilor asupra corelării acestor trei piloni. Provocarea majoră o reprezintă compatibilizarea pilonilor în discuție pe orizonturile de timp scurt, mediu și lung. Nu este o sarcină ușoară. Reflectarea acestui demers se regăsește în țintele Strategiei Europene 2020. Din această perspectivă, se prefigurează că România nu va reuși să atingă nici în anul 2040 unii indicatori medii la nivelul Uniunii Europene: ocupare de 75%, în condițiile în care noi avem un nivel de 65%, cheltuieli pentru cercetare-dezvoltare-inovare de 3% din PIB, când noi ne situăm la 0,3%, iar productivitatea muncii este de cinci ori mai mică decât în țările dezvoltate.
Din perspectiva stadiilor dezvoltării durabile, România încă are factori și resurse de creștere economică.
Pe baza acestor date, modelul economic pe care ni-l propunem nu poate fi decât un model românesc, purtător de interese economice, sociale, tehnologice ale României. Acest model va trebui să ofere soluții unor presiuni, probleme și provocări urgente cu impact negativ, pe termenele scurt, mediu și lung. Prima problemă care ar trebui să ne frământe este scăderea demografică. Dacă, așa cum se estimează, în 2040 vom ajunge la o populație de 15-16 milioane de locuitori, situația va fi defavorabilă României, în ciuda a ceea ce susțin persoane bine mobilate intelectual, cum că dacă va scădea populația, va crește productivitatea muncii, va crește PIB-ul per capita și va fi mai bine. Nu este decât o creștere aparentă. Pe termen lung va însemna scădere. Cum să facem ca această scădere măcar s-o stopăm, ca după aceea să se reia creșterea este o problemă pe care trebuie s-o rezolvăm. O altă problemă căreia trebuie să i se găsească soluție este de ce pleacă lumea din România. Legată de problema demografică este cea privind starea de sănătate a populației, cu aspectele ei specifice referitoare la mortalitate, la morbiditate.
Performanțele educației și migrația externă constituie de asemenea o problemă gravă în perspectiva elaborării unui model economic sustenabil de viitor. Migrația creierelor, a personalului înalt calificat, fără discuție reprezintă o mare pierdere pentru România. Cine crede că dacă pleacă tot mai mulți specialiști o să ne fie nouă bine se înșală. La ora actuală suntem confruntați cu o mare lipsă de specialiști, precum și de persoane cu nivel de calificare mai scăzut.
Banca Națională este o instituție care vede destul de bine problemele cu care se confruntă societatea românească; sunt probleme multe, complicate. Noi suntem foarte interesați de a găzdui, de a organiza dacă ne stă în putință, dezbateri de calitate pe astfel de probleme economice, financiare, evenimente culturale.
Bineînțeles, nu vrem să le mărim frecvența până la a plictisi societatea, nu vrem nici să abuzăm de răbdarea audienței. Totodată, din punctul de vedere al Academiei Române, cred că țara are nevoie de dezbateri pe baze academice în sensul solid al cuvântului. Academic înseamnă un format de dezbateri reglementat, încadrat în niște rigori, pentru ca dezbaterile să aibă un scop și să ajungă la niște concluzii.
Așa se prefigurează tema inițiată de ASPES, cu subiecte extrem de interesante, preocupante. Acesta este motivul pentru care Secția de Științe Economice, Sociologie și Juridice a Academiei Române intră în parteneriat cu ASPES, cu ceilalți organizatori pentru o dezbatere de idei, de teze, de opinii pe baze academice, care să ajungă la rezultate concrete.
Cum se vede din perspectiva zilei de azi economia României de mâine? Un model economic românesc în Uniunea Europeană, prefigurare a României în orizontul anului 2040, a pornit să construiască Asociația pentru Studii și Prognoze Economico-Sociale (ASPES). Anticipația economică, tehnologică, socială exercită fascinație veche și constantă, de la Orwell la Asimov, de la mașinile și orașele viitorului imaginate la început de secol XX la mirajul anului 2000 văzut dinspre anii ’60-’70, inclusiv – de ce nu?! – cu un ocol pe la noi, prin „Lumea de mâine” a lui Ion Biberi (1946).
„Modelul economic românesc în UE. România – Orizont 2040” propune cu totul altceva ca abordare și premise: cunoaștere obiectivă, informație, studiu, cercetare, condiții pentru transpunere în realitate, stăpânire a unor domenii datorată științei de carte și exercitării practice. Cuvântul-cheie este „model” – ceea ce ar fi de urmat; cadrul fundamentat pe argumentul competenței. Asta gonește de la început SF-ul, datul cu părerea, imaginarul (nu și imaginația).
În numărul din decembrie 2018 al revistei ECONOMISTUL, dedicat Centenarului înfăptuirii României Mari, Daniel Apostol se întreba: „Creștem sau descreștem la împlinirea Centenarului? Cum ne pregătim pentru următorii 100 de ani? Și deloc de ignorat: încotro merge astăzi România?”.
Eu mi-aș permite să dau un răspuns la întrebarea lui Daniel Apostol: „Deocamdată România crește, dar nu se dezvoltă”.
Încă din primul număr al apariției publicației ECONOMISTUL ca revistă, subsemnatul am deschis editorialul cu întrebarea: „Ce facem cu economia României?”.
De atunci și până astăzi, cu o consecvență evidentă, în paginile sale
ECONOMISTUL a abordat număr de număr probleme majore ale economiei, prin opinii ale specialiștilor, analize instituționale, dar, mai ales, prin prezentarea de propuneri și soluții pentru reconfigurarea unei economii a României în care să primeze interesul național, dar evident printr-o integrare accelerată în UE, o uniune care ea însăși este într-un proces de restructurare.
Compania JTI a fost certificată, pentru al șaselea an consecutiv, Top Employer România 2019 (Angajator de Top) și Top Employer Europe 2019, în urma evaluării realizate de Institutul Top Employers. Certificarea reprezintă o recunoaștere a condițiilor excelente de muncă oferite de JTI.
Institutul Top Employers a evaluat JTI România pe următoarele criterii: strategia privind talentele, planificarea forței de muncă, atragerea talentelor, programul de integrare a noilor angajați, training și dezvoltare, managementul performanței, dezvoltarea abilităților de leadership, dezvoltarea carierei, compensații și beneficii, cultura organizațională.
„Certificarea Top Employer reprezintă încă o recunoaștere a calității managementului resurselor umane și confirmă că avem valori extraordinare, pe baza cărora construim o cultură foarte puternică. Aceste valori caracterizează modul nostru de viață și de lucru și felul în care se raportează angajații, unii față de ceilalți, precum și față de partenerii de afaceri. Ceea ce înseamnă nu doar investiții în programe de calitate pentru oamenii noștri, dar și o anumită atitudine în sensul că “orice este posibil”, adică asumare, creșterea responsabilității și a motivării. Lucrăm mai bine împreună, ca o echipă unită. Calitatea este pe primul loc și, de asemenea, întotdeauna facem ceea ce este corect, pentru că ne dorim succes pe termen lung. Suntem mândri că, de mai bine de 25 de ani, reușim să ne diferențiem și să facem lucrurile să se întâmple în România. În momentul de față, avem peste 1.100 de angajați și vreau să ii mulțumesc fiecăruia în parte pentru că zi de zi trăiesc valorile companiei, prin dedicare și munca depusă”, a declarat Mark Rock, General Manager JTI România, Moldova și Bulgaria.
JTI face parte din cele doar 15 companii certificate Top Employer în România. JTI virează anual la bugetul de stat aproximativ 800 de milioane de euro, reprezentând accize, TVA și alte taxe. Până la 80% din prețul unui pachet de țigarete înseamnă taxe către stat.
România se numără printre cele 77 de țări în care JTI este prezentă la nivel global. În cadrul unei ceremonii care a avut loc recent, la Amsterdam, JTI a primit certificarea Global Top Employer, pentru a cincea oară consecutiv. Cercetarea realizată de Institutul Top Employers confirmă succesul practicilor de resurse umane din 58 de entități ale companiei, aflate în 53 de țări. Doar 14 companii sunt certificate Top Employer la nivel mondial, iar JTI este una dintre acestea.
„Dincolo de toate, angajații noștri sunt cei care au făcut ca JTI să fie un ”Angajator de top”. Lor le pasă într-adevăr de succesul organizației în viitor, așa cum le pasă și investitorilor, iar noi credem că atunci când ei reușesc, compania reușește. Prin compararea practicilor noastre de resurse umane cu cele ale angajatorilor de top din întreaga lume, ne asigurăm în permanență că organizația rămâne un angajator preferat de actualii și viitorii angajați”, a declarat Howard Parks, JTI Senior Vice President HR și membru al Executive Committee.
JTI și-a început activitatea în România în 1993. JTI este al doilea mare jucător pe piata locală a produselor din tutun și se implică activ în comunitatea locală. Compania este partener al Festivalului International de Teatru de la Sibiu (FITS), TIFF și sponsor oficial al Gigi Căciuleanu Romania Dance Company. Fiind cel mai cunoscut investitor japonez în România, JTI sprijină Grădina Japoneză din parcul Mihai I (Herăstrău), Căsuța de Ceai din Muzeul Național de Artă și Centrul de Studii Româno-Japoneze din cadrul Universității Româno-Americane. „Întâlnirile JTI”, eveniment lansat în anul 2000, se desfășoară neîntrerupt de 20 de ani și a devenit un brand cultural național.
Bani mai mulți pentru procurori și judecători
După două luni de așteptare și de dezbateri aprinse între Putere și Opoziție, a ieșit, în sfârșit, fum alb pe hornurile Palatului Parlamentului. Avem buget! Coaliția de guvernare a spart toate barierele ideologice, logice și economice. Ceea ce Lenin doar visa, vrednicii urmași din PSD au înfăptuit. Au dat la toată lumea după nevoi, nu după posibilități. Problema e că poporul va avea întotdeauna mai multe nevoi decât statul posibilități.Castigati și anul acesta vor fi bugetarii și pensionarii.Cheltuielile de personal și cele de asistenta socială vor fi in 2019 de 211 miliarde lei,cu 30 miliarde lei mai mari decât anul trecut,cu 50 miliarde lei mai mari decât in 2017 sau cu 73 miliarde lei mai mari decât in 2016! In schimb,in toți acești ultimi 3 ani cheltuielile cu investițiile, finanțate atât de la buget cât și din surse externe, reprezinta in medie sub 30 miliarde lei anual.
Pentru ca suntem in an electoral majoritatea ordonatorilor de credite au creșteri ale bugetului cu peste 40%. Până și justiția, atât de blamată de cei din actul guvernamental, a primit mai mulți bani. Ministerul Justiției, Ministerul Public, ÎCCJ și CSM au un buget cumulat de 6 miliarde lei. De 25 de ori mai mare decât bugetul Ministerului Energiei, de 120 de ori mai mare decât bugetul Ministerului Turismului, de 10 ori mai mare decât bugetul Ministerului Economiei sau al Ministerului pentru Mediul de Afaceri,Comerț și Antreprenoriat care girează activitatea a peste 450.000 de IMM-uri, având peste 2 milioane de angajați și reprezentând principalul motor de creștere economică al României. Trai pe vătrai pentru cei 7.000 de magistrați ai patriei. Să tot arestezi și să condamni la banii ăștia. Tocmai pentru a avea o justiție independentă și dreaptă, am înțeles să plătim foarte bine magistrații. Salariul unui judecător ÎCCJ sau a unui procuror de Parchet General, DNA sau DIICOT depășește 5.000 euro lunar. Cel mai bine plătit bugetar din România este însuși procurorul general, cu un venit mediu lunar de peste 10.000 euro. Cu tot acest nivel foarte bun de salarizare, având și o putere pe care nu de puține ori și-au exercitat-o abuziv și arbitrar, și magistrații trebuie să înțeleagă că se supun legii și nu sunt mai presus de ea.
Bani mai puțini pentru acoperiți, spioni și politruci
Există ordonatori de credite care au primit mai puțin decât anul trecut. Autoritatea Electorală Permanentă, Ministerul de Finanțe, SRI, SIE și SPP. Diminuarea bugetului AEP cu 140 milioane lei, prin reducerea finanțărilor acordate partidelor parlamentare, e cât se poate de firească. În fiecare an, partidele primeau o subvenție de la buget de aproape 400 milioane lei.Diminuarea bugetului SRI, contrar susținerilor reprezentanților acestei instituții în Comisia de buget-finanțe, se impunea. Guvernul a aprobat credite bugetare pentru SRI de 2,4 miliarde lei. Un buget de 9 ori mai mare decât cel alocat Serviciului de Informații Externe (SIE). În fond, amenințările teroriste și la adresa securității naționale vin din afară, din câmpul tactic al SIE, și nu din interior. Un domn general explica, în fața Comisiei parlamentare, că, din cei 2,4 miliarde lei, buget alocat SRI, 2 miliarde se duc pe salarii și mai rămân 400 milioane lei pentru activitatea curentă și investiții. Păi tocmai aici e problema. O schemă supradimensionată de personal. România este pe primul loc în lume la numărul de ofițeri de informații raportat la 100.000 de locuitori, respectiv 60, comparativ cu 11 în SUA, 3 în Germania, 5 în Franța sau 6 în Marea Britanie. Sunt atât de mulți ofițeri de informații și acoperiți în România încât, vorba unui clasic în viață: „nici nu mai știu câți suntem”.
Aparatul bugetar trebuie restructurat
Restructurarea personalului ar trebui să reprezinte o prioritate pentru fiecare conducător de instituție a statului român. Avem mult prea mulți bugetari față de nevoile reale ale României. Cu 1/3 ar trebui redus numărul de bugetari din administrația publică locală și centrală. Cu 1/3 ar trebui redus numărul ministerelor, al agențiilor și autoritățiilor statului. Un stat suplu este mult mai eficient decât unul hiper gonflat, atrofiat și birocratizat. După votul din Parlament pe Legea bugetului de stat, i-am cerut ministrului de Finanțe, Orlando Teodorovici, să susțină acest imperativ al reformei, reorganizării și restructurării aparatului bugetar.
Bugetul României pe 2019 este unul populist, care răspunde unor comandamente politice și electorale și mai puțin intereselor României. E construit pe niște asumpții greșite sau prea optimist evaluate. Bugetul este fundamentat pe o creștere economică de 5,5%. Într-un an în care a treia economie a Europei, Italia, a intrat, oficial de la 1 ianuarie, în recesiune. În condițiile în care Germania, motorul economiei europene, își propune pentru 2019 o creștere anemică de doar 1%. În condițiile în care, la nivel global, sunt tot mai evidente semnele unei iminente crize economice. Ne propunem o creștere economică de 5,5%, câtă vreme în 2018 am reușit să avem o creștere de doar 4,1%, deși prognozasem o creștere a economiei tot de 5,5%. Bugetul e construit pe un curs de schimb valutar de 4,67 lei/euro, câtă vreme euro se tranzacționează în piață în intervalul 4,72 lei – 4,75 lei. Guvernul angajează cheltuieli de 367 miliarde lei cu peste 50 miliarde mai mari decât anul trecut sperând sa realizeze venituri de 341 miliarde lei cu 46 miliarde lei mai mult decât a colectat statul in 2018. Misiune imposibila pentru ANAF, o instituție prea puțin eficientă și deloc informatizată.
România, campioana deficitelor
Romanii, și cu atât mai grav guvernanții, au o memorie selectivă. Nu învățăm din greșelile trecutului. Le uităm repede și la fel de repede le repetăm. În 2008, România a înregistrat cea mai mare creștere economică din 90’ până în prezent: 8,5%. În loc să facem excedente și să pregătim țara de criză, care se declanșase în SUA și începea să contamineze și Europa, noi angajam și mai mulți bugetari, le măream și mai mult lefurile, într-un cuvânt făceam deficite. Asta se întâmplă și în prezent. România este campioana absolută a deficitelor. 15 miliarde euro deficit comercial în 2018, 16,9 miliarde euro deficit de cont curent estimat pentru 2019! 27 miliarde lei deficit bugetar în 2018, 36 miliarde lei deficit bugetar estimat pentru 2019, care, după majorarea alocațiilor pentru copii, va ajunge spre 40 miliarde lei. În ceea ce privește datoria externă, deja am depășit 100 miliarde euro, plătind anul trecut, doar în contul dobânzilor, 3 miliarde euro, echivalentul a două autostrăzi Comarnic-Brașov sau trei autostrăzi Pitești-Sibiu. O guvernare responsabilă în anii de creștere economică face excedente. Lucrul acesta l-au înțeles până și vecinii noștri bulgari sau greci. Din excedentele acumulate în anii de creștere economică îți hrănești poporul și susții economia în anii de criză. Câte crize trebuie să mai treacă peste noi până să ne trezim la realitate?
Deputat,
Av. Dr. Remus Borza
