Ministerul Apelor și Pădurilor investeşte 3,28 milioane de lei în mai multe proiecte de protejare împotriva inundaţiilor a locuinţelor şi obiectivelor socio-economice din patru localități ale județului Brașov, afectate de viiturile din iunie-iulie, acest an:
– Reabilitarea digului de apărare de pe râul Olt – zona localității Comana, execuție în regim de urgenţă a 3,5 kilometri de dig de apărare, valoare 1.175.000 lei, apărarea gospodăriilor din localitățile Comana de Jos și Crihalma, a unui drum județean, a 980 ha de teren agricol
– Reabilitare și îndiguire pârâu Bârsa la Bod – construirea unor capacități hidrotehnice pe 200 metri, valoare 500.000 lei, apărarea localităţii Colonia Bod, a patru obiective industriale/societăți comerciale, a 40 de case și gospodării, a drumului comunal, a aproximativ 900 ha terenuri agricole/pășuni/fânețe
– Reabilitarea pârâului Tărlung la Teliu – refacerea apărării de mal pe 800 metri liniari, valoare 1.000.000 de lei, apărarea comunei Teliu, a drumului național Braşov-Buzău (DN10), a 330 ha de teren agricol
– Reabilitarea apărării de mal de pe Timișul Sec în Brașov – refacerea zidurilor din beton pe o lungime de circa 200 metri, a pereului din beton pe o lungime de 50 metri, a trei traverse din beton, valoare 600.000 de lei, apărarea municipiului Brașov, a opt obiective industriale/societăți comerciale, a șapte gospodării, a drumului național, a unui pod, a unei prize de apă, a aproximativ 140 ha teren agricol/pășune.
Termenul de finalizare a cele patru lucrări hidrotehnice este sfârșitul acestui an.
Cluj-Napoca se numără printre cele 22 de orașe care vor beneficia de o finanțare totală de 92 milioane de euro, prin Fondul european de dezvoltare regională (FEDR), pentru soluții inovatoare în ceea ce privește abordarea unor provocări urbane, cum ar fi calitatea aerului, schimbările climatice, locuințele, locurile de muncă și competențele pentru economia locală.
De asemenea, cele 22 de orașe au primit finanțare în cadrul celei de a treia cereri de proiecte privind acțiunile urbane inovatoare în domenii precum: adaptarea la schimbările climatice, calitatea aerului, locuințe, locuri de muncă și competențe în cadrul economiei locale.
Acțiunile urbane inovatoare oferă orașelor din UE resurse pentru finanțarea proiectelor inovatoare, cu un pachet financiar total de 372 de milioane euro din Fondul european de dezvoltare regională pentru perioada 2014-2020. Scopul este de a identifica, testa și difuza soluții concrete la provocările comune din mediul urban.
Totodată, Corina Crețu a amintit modalitățile prin intermediul cărora sunt îmbunătățite orașele cu ajutorul finanțărilor: „Prin aceste cereri de proiecte, transformăm orașele din UE în laboratoare reale pentru a testa soluții care au potențialul de a îmbunătăți calitatea vieții în toate orașele lumii. Și deoarece securitatea urbană și siguranța spațiilor publice au devenit o preocupare crucială pentru cetățeni, după tragicele atacuri teroriste din ultimii ani, acum sprijinim orașele în eforturile lor de a-și proteja locuitorii”, a declarat comisarul european pentru politică regională Corina Crețu.
În următorul buget pe termen lung al UE, inițiativa „Acțiuni Urbane Inovatoare” va fi inclusă în cadrul Inițiativei urbane europene, un nou instrument care combină toate instrumentele urbane într-un singur program de cooperare între orașe, inovare și dezvoltare a capacităților în toate prioritățile tematice ale Agendei urbane pentru UE.
Toodată, Comisia Europeană a lansat cel de-al 4-lea apel de propuneri de proiecte în cadrul acțiunilor urbane inovatoare. 100 milioane de euro sunt puse la dispoziția orașelor pentru a finanța proiecte inovatoare de protejare și reducere a vulnerabilității spațiilor publice, așa cum a fost anunțat în Planul de acțiune din 2017, în cadrul Agendei europene privind securitatea. Acesta are ca termen-limită luna ianuarie 2019. Orașele câștigătoare vor fi anunțate în vara anului 2019.
Cercetarea științifică consacrată dezvoltării industriale, desfășurată în ultimele decenii în diferite țări și la nivelul unor prestigioase organisme internaționale, a evidențiat faptul că, în economiile moderne, această dezvoltare se desfășoară pe coordonate noi determinate de vectorii tehnico-științifici, ecologici, economici și, nu în ultimul rând, de vectorii politici. În anul 1938, la inaugurarea Palatului Uniunii Generale a Industriașilor din România – UGIR, Victor Slăvescu spunea că ,,popoarele care nu pot avea un destin industrial nu pot avea niciun destin”. Știința economică – care în mod tradițional studia doar procesele economice dinăuntrul frontierelor (producție-consum) – este nevoită astăzi, în noile situații datorate activităților umane și în conformitate cu noua viziune asupra lumii și cu abordările epistemologice moderne, să-și extindă obiectul de studiu dincolo de aceste frontiere și să pună un accent deosebit pe conlucrarea cu alte științe. S-a dovedit că atunci când cercetătorul economist realizează conexiuni cu alte științe, el obține rezultate pozitive în dezvoltarea disciplinei sale. Istoria științei economice a dovedit că s-au putut realiza, cu adevărat, „salturi” gnoseologice doar atunci când cunoașterea interdisciplinară a constituit o deschidere largă, o comunicare intensă cu alte domenii ale științelor.
Atât în țările (super)dezvoltate, cât și în țările ce se caracterizează prin decalaje și întârzieri mari, dezvoltarea industrială are drept obiectiv restructurarea profundă produsă pe toate planurile activității industriale – structural, tehnologic, instituțional, al schimburilor comerciale internaționale, ecologic etc. Dezvoltarea industrială actuală, al cărei principiu fundamental îl reprezintă restructurarea continuă a industriilor, firmelor și a piețelor, oferă o arie vastă, complexă și, adesea, complicată pentru cercetarea economică fundamentală și aplicativă menită să identifice și să analizeze, apoi, cele mai adecvate metode și mijloace de realizare a restructurării, implicațiile, costurile și, mai ales, beneficiile acesteia, valorificând avantajele comparative și, mai ales, pe cele competitive. A fost și este aria epistemică a demersurilor științifice întreprinse de către cercetătorii Centrului de Economia Industriei și Serviciilor, continuatorul, din 2001, al Institutului de Economie Industrială, înființat în anul 1977. Centrul de Economia Industriei și Serviciilor este componentă a Institutului Național de Cercetări Economice „Costin C. Kirițescu” – INCE, institut de interes național, cu vocație de cercetare fundamentală și aplicativă în domeniul științei economice, în cadrul Secției de Științe Economice, Juridice și Sociologie a Academiei Române.
Anul 1990 a găsit cercetarea științifică economică din România capabilă să se adapteze cu succes noilor exigențe generate de schimbarea de esență a sistemului economico-social, de angajarea ireversibilă a țării pe drumul tranziției la economia de piață, al edificării și consolidării democrației și statului de drept, precum și al reconsiderării poziției sale geostrategice. Un moment de referință din această perioadă de căutare a propriei identități și de adaptare la noile realități socio-economice ale țării a fost participarea institutului nostru la elaborarea Schiței pentru strategia înfăptuirii economiei de piață în România, document programatic de amplă deschidere teoretică și utilitate pentru edificarea mecanismelor de piață emergente, finalizat în mai 1990, care a permis cercetătorilor, factorilor de decizie și specialiștilor din întreaga economie însușirea limbajului specific noului model economic și conturarea unei noi paradigme de dezvoltare economică a României.
Pe aceeași linie se înscrie un alt moment relevant pentru evoluția institutului – participarea la elaborarea strategiei de preaderare a României la Uniunea Europeană, finalizată în iunie 1995; de la acel moment, problematica integrării industriei românești în structurile economice ale Uniunii Europene a devenit o dimensiune constantă a majorității studiilor elaborate de cercetătorii colectivului nostru, unghiurile de abordare ale integrării, ale complementarității sau ale concurențialității diferitelor industrii autohtone și comunitare extinzându-se continuu. Tot din aceeași perioadă, amintim contribuția științifică semnificativă a cercetătorilor din institut la elaborarea politicii industriale a României pentru Grupul Economic Consultativ, constituit la Președinția României, în anul 1996, și a politicii energetice a României, pentru Guvernul României, în anul 1997.
De asemenea, merită evidențiată participarea la elaborarea unor proiecte importante în cadrul programelor de cercetare sectoriale, beneficiarii acestora fiind organisme guvernamentale, regii, companii și societăți naționale, institute de cercetare și dezvoltare tehnologică: „Strategia restructurării sectorului energetic în funcție de evoluția cererii de energie în perspectiva anilor 1994-2010 și, orientativ, la nivelul anilor 2015-2020” (Regia Națională de Electricitate – RENEL), „Strategia energetică a României” (Ministerul Industriei și Comerțului – MIC), „Strategia dezvoltării și privatizării industriei construcțiilor de mașini” (Fondul Proprietății de Stat – FPS), „Privatizarea și restructurarea unităților industriale” (FPS), „Strategia dezvoltării industriei siderurgice” (FPS), „Conservarea energiei: priorități și finanțare” (Agenția Română pentru Conservarea Energiei – ARCE), „Strategia valorificării resurselor de cărbune în industrie” (Ministerul Industriei și Resurselor – MIR), „Strategia valorificării resurselor de lemn în industrie” (MIR), „Strategii și politici în domeniul recuperării și reciclării resurselor secundare” (MIC), „Strategia valorificării minereurilor de metale neferoase și de fier în perimetrele atribuite în administrarea Regiei Autonome a Cuprului Deva, în conjunctura economico-socială actuală din România” (RAC Deva), „Structurarea organizatorică a Societății Naționale de Gaze Naturale ROMGAZ Mediaș” (ROMGAZ Mediaș), „Studiul privind oportunitatea introducerii unor taxe asupra consumului de gaze” (ROMGAZ Mediaș), „Analiza factorilor de competitivitate pentru adaptarea ofertei românești de mobilă la parametrii tehnico-economici ai produselor de export din unele țări din Europa” (MIC), „Creșterea eficienței economice și îmbunătățirea performanțelor de mediu la producătorii de hârtie” (Ministerul Economiei și Comerțului – MEC), „Dezvoltarea și actualizarea bazei de date din cadrul Observatorului Energetic Național” (Institutul de Cercetări și Modernizări Energetice – ICEMENERG), „Metodologie pentru determinarea indicatorilor de eficiență economică utilizați în procesul de promovare și aprobare a investiției în domeniul hidroenergetic” (Hidroelectrica – SA), „Impactul asupra economiei a primului plan național de acțiune în domeniul eficienței energetice” (Ministerul Economiei și Finanțelor – MEF/ICEMENERG), „Modalități de introducere în România a măsurilor prevăzute în Directiva 32/2006/CE cu privire la utilizatorii finali de energie și serviciile energetice” (MEF) etc. Menționăm că Centrul de Economia Industriei și Serviciilor este membru colectiv al Comitetului Național Român al Consiliului Mondial al Energiei (CNR-CME).
Abia s-a mai potolit (pentru o vreme?) valul imigraționist și Europa – sau mai potrivit spus establishmentul UE – se confruntă cu o altă sfidare, preexistentă de altfel, dar care devine tot mai consistentă, mai decisă și mai molipsitoare: euroscepticismul (căruia unii nu ezită să-i spună eurofobie). Fenomenul este pe cât de prolific, pe atât de ipostaziat, așadar greu de cuprins într-un singur termen, fie el și ceea ce francezii numesc cuvânt-valiză, adică unul în care încap tot felul de înțelesuri. Aici intră, în primul rând, populismul (de fapt neopopulismul, căci cel „tradițional”, numit oficial „popular” , își are grupul europarlamentar cel mai numeros la Strasbourg), dar și multe altele: suveranismul, naționalismul (inclusiv economic), nativismul, iliberalismul. Ba mai mult, și neoautoritarismul sau de-a dreptul fascismul, după cum susține Madeleine Albright, care are în vedere abandonarea democrației liberale și recursul la violență în unele state europene (în general din afara UE).
Voltaire spunea: „Dacă vrei să discuți cu mine, mai întâi definește termenii”. Dar cum să-i definești dacă peisajul mondial e atât de labil și de imprevizibil? Secolul al XXI-lea poate fi văzut, cel puțin în primele sale decenii, și ca unul al căutărilor. Lumea de azi, destructurată profund după marile răsturnări din anii 1990 și care au urmat, se străduiește să identifice și conceptual, și prin politici marile tendințe care o pun în mișcare, raporturile de forță în curs de configurare și perspectivele de evoluție ale vieții internaționale. Răspunsurile la aceste întrebări – și la atâtea altele – sunt încă la fel de multe și de diferite pe cât de complex este tabloul global.
Câteva idei și concepte cu valoare generală încep însă a se coagula și chiar să fie cvasiacceptate. Au ieșit din scenă și antagonismul capitalism-comunism, se estompează distincția stânga-dreapta, devine tot mai difuză și mai precar reprezentată pe hartă delimitarea Vest – Est. Pe acest ecran planetar, în față mondializării (nu globalizării), care părea la un moment dat formula definitorie pentru lumea de azi și de mâine, a început să se ridice, într-o paradigmă (încă?) eclectică, dar ca tendință tot mai distinctă, o linie antiglobalistă și antiintegraționistă, a protecționismului, interesului național, identității naționale etc. în care se regăsesc, solidare sau în adversitate, formule precum „America First” a lui Trump, „puterea, prosperitatea și gloria Rusiei” invocate de Putin la inaugurarea celui de-al patrulea mandat prezidențial, „visul chinez” al lui Xi Jinping, Brexitul britanic și altele. Apelul la trecut este adesea prezent în acest tip de discurs: președintele Erdogan al Turciei are o viziune neootomană, iar premierul Shinzo Abe amintește de restaurația Meiji din secolul al XIX-lea. Tenorii Europei Unite, constituiți în tandem fruntaș, sunt mai reticenți: președintele Macron constată de pildă că nu poate exista o „națiune mondializată”, iar cancelarul Merkel preferă să vorbească despre o Europă care trebuie să-și ia soarta în propriile mâini. Dar în Grupul Vișegrad (căruia i s-a alăturat în multe privințe și Austria) și în general în Europa Centrală, reticențele și rezervele față de actualele rânduieli din instituțiile UE sunt tot mai sonore și distanțarea de Bruxelles ajunge să ia forme acute, ca în cazul Poloniei și Ungariei. În alte state europene, membre sau nu ale UE, după instalarea președinției Trump și Brexit, alegerile au consemnat o ascensiune evidentă a forțelor politice neopopuliste începând cu Franța și Germania și continuând cu Italia, Austria, Suedia etc.
Semnificativ este că populismul, structurat mai întâi pe stânga-dreapta politică, își asumă tot mai evident mesajul naționalismului economic și sunt tot mai distincte vocile care pledează pentru înglobarea în acest șuvoi a cât mai multor curente politice. „Liberalii au nevoie de o versiune a patriotismului”, titrează Yascha Mounk, universitar la Harvard. „Stânga nu trebuie să se teamă de naționalism. Trebuie să-l îmbrățișeze”, îndeamnă, tot într-un titlu, Noam Gideon, de la Hebrew University din Ierusalim. „Patriotism și socialism”, lansează Richard Chartrand, sindicalist canadian. „Ce este național este european”, afirmă categoric geopoliticianul francez Michel Foucher.
Este astăzi lumea „reparată”, la 17 ani după 9/11? Este astăzi lumea financiară globală „reparată”, la 10 ani după falimentul Lehman Brothers? Este astăzi lumea de afaceri pregătită să facă față noilor provocări sau amenințări? Este astăzi economia mondială pe un teren ferm sau poate oricând aluneca într-o nouă „groapă neagră”? Care este procesul prin care trecem azi?
Eu cred că îl putem numi „uberizare”: uberizarea societății, uberizarea businessului, uberizarea piețelor de produse și mai ales de servicii. Uberizarea societății și a businessului devine vizibilă din ce în ce mai mult, factorul principal fiind accelerarea inovației. Lumea afacerilor alege din ce în ce mai mult partajarea de resurse și mai puțin achiziția de resurse. Paradigma cerere-ofertă care guvernează piața liberă mondială este în plin proces de transformare.
Apoi, umanitatea suferă un proces de megaurbanizare rapidă. În 2030, circa 8,3 miliarde de oameni – 70% din populația lumii – vor trăi în megaorașe. Pământul va număra atunci 41 de megalopolisuri. Până în 2025, PIB-ul Tianjinului (China) va egala produsul intern brut al Suediei. Astăzi, Tokio este cel mai mare megaoraș, cu 38 milioane de locuitori, urmat de Jakarta, Shanghai, New Delhi. (La o altă scară, procesul este vizibil și în România: apar zonele metropolitane București-Ilfov, Constanța-Mangalia, Iași, Brașov, Cluj, iar România rurală se depopulează pe zi ce trece.)
Marea provocare a lumii e dată de schimbările demografice. În 2030 vom număra peste 1,4 miliarde de locuitori ai planetei cu vârsta de peste 60 de ani. Mai mult de 30% din forța de muncă va avea peste 55 de ani până în 2030. Generația Z va atinge 2,6 miliarde, fiind cea mai numeroasă generație a tuturor timpurilor, cu o contribuție semnificativă a Asiei.
Megalopolisurile vin la pachet cu hiperglobalizarea: 143.000 de companii se lansează pe internet în piețele emergente în fiecare an. Până în 2030, peste 6,4 miliarde de telefoane mobile vor fi active, asta însemnând 75% din populație. Iar puterea celularelor va crește de 1 miliard de ori în 30 de ani. Trei sferturi din companiile listate azi în S&P 500 vor dispărea până în 2030, iar 46% din clasamentul Fortune 500 se vor regăsi cu cartierul general în piețe emergente până în 2025.
Știind acum toate aceste megatendințe, cu ce se ocupă astăzi conducătorii lumii? Pe agenda lor apar subiecte mai curând venite din trecut decât anunțând viitorul: un război al comerțului mondial născut din orgoliul unui președinte american care afirmă că a făcut în doi ani mai mult decât toate realizările tuturor celorlalte administrații de la Casa Albă la un loc; un război al banilor de dincolo și de dincoace de Canalul Mânecii, stârnit și alimentat de orgoliul unor politicieni orbiți de populism ieftin și de naționalism periculos care uită că marele câștig adus Europei de părinții fondatori este tocmai armonia; un război al armelor care continuă să facă sute de mii de victime în focare răspândite în secolul XXI pe o hartă a lumii întocmită în secolul XX sau chiar mai timpuriu.
Citește ediția de față a Economistului și vei înțelege mai bine conjunctura internă și internațională. Uberizarea societății și a businessului abia a început!
În ultimii ani, s-a dovedit că energia pe care o producem și o consumăm, alături de schimbările climatice reprezintă concepte interdependente. Implicațiile pe care activitățile umane le au asupra mediului au început să fie conștientizate și dezbătute la nivel mondial relativ recent, primul pas fiind realizat în anul 1992 la Summitul Pământului de la Rio de Janeiro, Brazilia. Adoptarea, cu acel prilej, a Convenției Cadru a Națiunilor Unite asupra Schimbărilor Climatice a constituit premisa tututor dezvoltărilor ulterioare. Cu aceeași ocazie, cei peste 200 de șefi de stat și specialiști au predefinit conceptul de dezvoltare durabilă, concept care a schimbat modul în care statele și-au planificat dezvoltarea economică. Dacă acest prim pas viza stoparea creșterii emisiilor de gaze cu efect de seră, cei ulteriori – Kyoto, anul 1997, și Paris, anul 2015 – au impus reducerea progresivă a emisiilor respective față de referința aleasă (anul 1990).
Evoluțiile recente cu privire la schimbarea profilului climatic pentru zone întinse ale planetei au sporit și mai mult nivelul de preocupare pentru combaterea factorilor determinanți sau catalizatori ai schimbărilor climatice, acceptându-se necesitatea întreprinderii unor acțiuni cu o amplitudine ceva mai mare în sensul reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră în domeniul producției de energie și al utilizării acesteia.
Conform datelor disponibile în baza de date de pe site-ul Eurostat, producția de energie realizată prin transformarea și arderea combustibililor fosili cumulează cea mai mare pondere a emisiilor de gaze cu efect de seră. Din acest motiv, implementarea unei strategii energetice pentru valorificarea potenţialului surselor regenerabile de energie se înscrie în coordonatele dezvoltării energetice a Uniunii Europene pe termen mediu și lung, cu scopul de a asigura un cadru adecvat pentru adoptarea unor decizii referitoare la alternativele energetice regenerabile și, concomitent, la adoptarea politicilor de favorizare a creșterii eficienței energetice în toate activitățile umane.
În sensul celor menționate, legislația Uniunii Europene privind promovarea surselor regenerabile a evoluat, în mod semnificativ, în ultimii ani, iar cadrul de politici destinat perioadei de după anul 2030 se află în curs de dezbatere. Prin stimularea producției energiei din surse regenerabile, statele Uniunii Europene își reduc dependența de combustibilii fosili importați în bună parte, producția de energie devenind mai sustenabilă. Dezvoltarea industriei energiei regenerabile determină, de asemenea, inovare tehnologică și apariția de noi locuri de muncă pentru forța de muncă din domeniul tehnic, într-o piață cu peste 450 de milioane de consumatori, a doua piață de energie ca mărime din lume.
Recent, la 27 iunie 2018, a fost aprobat acordul provizoriu al președinției bulgare a Uniunii Europene, referitor la revizuirea Directivei privind energia din surse regenerabile. Acordul stabilește un obiectiv principal de 32% energie provenită din surse regenerabile, la nivelul Uniunii Europene, pentru anul 2030. De asemenea, s-a stabilit o clauză de revizuire a acestui obiectiv, în cazul unor modificări determinate de cererea de energie și de luare în considerare a obligațiilor internaționale ale Uniunii. Propunerea de directivă va fi înaintată spre aprobare Parlamentului European, iar votul în plen este așteptat în luna octombrie a acestui an, urmând apoi a fi retransmisă în Consiliu pentru adoptarea finală.
Interviu cu Cătălin Profir, cluster director Balkans
Cum s-a modificat în timp misiunea unui furnizor de carduri, ajungând mai mult decât un simplu furnizor de servicii și oferind nu doar carburant și taxe de drum, dar și servicii de rambursări TVA? Cum au evoluat serviciile Eurowag în timp? Care este portofoliul de servicii oferit în acest moment?
Eurowag, brandul sub care operează W.A.G. Payment Solutions, a fost fondat în anul 1995 ca furnizor de motorină en-gros. Inițial, acesta livra motorină de la rafinăriile din Cehia către holdinguri de agricultură, firme din sectorul industrial și stații de alimentare. Derulând până acum câțiva ani, când portofoliul W.A.G. a ajuns să fie constituit predominant din carduri de alimentare, compania a constatat că acestea îndeplinesc mai repede nevoile clienților, asigurând o creștere de două cifre absolut în fiecare an. Dar acest lucru nu mai era suficient. Compania nu-și mai putea permite să rămână un simplu furnizor de carduri, avea nevoie să evolueze, să se adapteze vremurilor și nevoilor clienților săi. Acesta este motivul pentru care conducerea noastră a inițiat un amplu proces de transformare, extinzându-se în sfera serviciilor adiacente carburantului, respectiv a serviciilor de rambursări taxe (TVA și acciză) și de plată a taxei de drum. Iar în scurt timp ne pregătim să lansăm și în România serviciul de management de flotă.
Cum ați defini Eurowag, ca pe un furnizor de carburant sau mai degrabă ca pe un furnizor de servicii financiare?
Eurowag nu mai este un simplu furnizor de carburant. Dar nici definiția de furnizor de servicii financiare nu ne descrie complet. Eurowag este un furnizor de servicii integrate pentru transportul rutier comercial, oferind tot ce are nevoie un transportator pentru a-și desfășura activitatea cu succes.
Cum vedeți piața furnizorilor de carburanți din Europa, în special în Europa Centrală și de Est? Vorbim mai mult de o piață regională sau, dimpotrivă, de una globală?
Noțiunea de rețea descrie cel mai bine piața furnizorilor de carburanți în Europa. Furnizorii nu își permit să fie doar locali, intervin aici aspecte privind puterea de negociere, un produs complex care să acopere cât mai mult din nevoile clientului, începând cu nevoia acestuia de mobilitate integrată în afara țării sale de origine și terminând cu nevoia de suport în relație cu autoritățile. Însă fiecare țară are particularitățile ei, așa că fiecare furnizor trebuie să aibă și o componentă locală bine definită.
Compania are nevoie să evolueze, să se adapteze vremurilor și nevoilor clienților săi.
2018 este primul an după o perioadă de 3-4 ani când prețurile motorinei și benzinei cresc în România. Care sunt motivele care stau la baza acestei creșteri și care sunt așteptările pentru ultimele luni ale anului 2018?
Creșterea prețurilor în România din ultima perioadă are la bază două componente principale: decizia guvernului de majorare a accizei începând cu luna septembrie a anului trecut, respectiv creșterea cotațiilor internaționale la țiței și petrol – prețul intern depinde mult de acestea, deoarece suntem tot mai dependenți de importul de petrol și gaze. În principiu, tendința prețurilor la carburanți este cea de continuare a creșterii în următoarele luni, în ciuda faptului că România a cunoscut deja cea mai accelerată scumpire a carburanților în ultimele luni.
Timp de mulți ani, motorina a reprezentat cel mai important cost pentru companiile de transport din estul Europei, când fiecare eurocent era important în negocierea cu furnizorii de carburanți. Mai nou, a crescut și importanța șoferilor când vorbim de costuri. Aveți în plan să creați servicii noi pentru șoferi?
Lucrurile nu mai sunt atât de simple ca acum câțiva ani. Da, costul carburantului va rămâne întotdeauna o componentă foarte importantă în desfășurarea unei afaceri de transport, e și normal să fie așa. Însă odată cu creșterea numărului de operațiuni logistice trebuie ținut cont și de componente ca resursa umană, ușurința cu care se achită taxele de drum, controlul și monitorizarea flotei de vehicule, infrastructura disponibilă. Problema lipsei șoferilor este într-adevăr în creștere și, din acest motiv, în încercarea de a ne ajuta clienții să îi fidelizeze, am publicat pe blogul nostru o serie de articole despre cum putem păstra șoferii mai mult timp în firmă. Articolele au stârnit unele controverse din ambele părți, însă astfel s-a deschis un dialog pe care Eurowag îl încurajează, în încercarea de a soluționa problema într-un mod pozitiv și productiv pentru toată lumea.
Mai încercăm să contribuim la rezolvarea problemei, pe lângă sfaturi și know-how, prin dezvoltarea de facilități dedicate șoferilor. În urma feedbackului primit de la șoferi, am schimbat grupuri sanitare și am introdus dușuri la unele benzinării și oferte privind produse de magazin și alimentare la altele. Ce își doresc cel mai mult șoferii sunt parcări sigure, aspect la care lucrăm intens.
Care este recomandarea voastră pentru gestionarea cât mai bună a achiziției de carburant în sectorul transporturilor? Recomandați operatorilor de transport să lucreze cu un singur furnizor sau este mai bine să lucreze cu mai mulți furnizori, ținând cont de faptul că pe unele piețe există jucători puternici, care nu sunt la fel de buni pe alte piețe?
La această întrebare nu e ușor de răspuns. Este adevărat că pe unele piețe există jucători puternici, care nu sunt la fel de puternici pe alte piețe, nu putem nega ceea ce este real. Însă aici intervine și componenta de loialitate. Un client care folosește un singur furnizor, generând astfel volume mari de vânzare acestuia, va obține tratament preferențial.
Un client care folosește un singur furnizor, generând astfel volume mari de vânzare acestuia, va obține un tratament preferențial.
Pe ce loc se situează activitatea din România în cadrul grupului W.A.G.? Care este nivelul alimentărilor clienților români în România, comparat cu alte țări? În ce țări alimentează cel mai des clienții români (top 3)?
Activitatea desfășurată în România ocupă un loc important în cadrul grupului W.A.G., de aici și decizia de a deschide o stație de alimentare în România, față de celelalte țări din această regiune. Șoferii care alimentează în România sunt mai ales angajații clienților din Turcia, însă și cei din Bulgaria și, bineînțeles, România. Referitor la volume, aici este o discuție mai lungă, pentru că intervine variabila serviciilor de rambursări de TVA și acciză, care este dinamică și în strânsă corelație cu deciziile legislative și fiscale ale țărilor din regiune, ceea ce are un impact foarte mare în mutarea volumelor de carburant din România către Ungaria și invers.
Dacă nu alimentează în România, șoferii români alimentează în Ungaria ca primă opțiune, apoi în țările dinspre vest, pe unde duc cele mai uzitate rute folosite de transportatori, respectiv Austria, Luxemburg, Slovenia.
Aveți în plan și introducerea LNG/CNG sau a posibilității de alimentare cu energie electrică în portofoliul cardurilor de alimentare W.A.G. pentru încurajarea clienților care doresc să folosească astfel de vehicule?
Referitor la LNG/CNG, putem spune că momentan nu există suficientă cerere pe acest tip de carburanți, deoarece producătorii încă nu au reușit să popularizeze suficient de mult vehiculele care utilizează acest tip de carburanți, vânzările acestora fiind încă destul de modeste. De asemenea, trebuie precizat faptul că, la momentul actual, în România nu există încă o rețea de furnizare a LNG/CNG care să acopere cerințele de carburant necesare tranzitării complete.
În ceea ce privește alternativa vehiculelor electrice, trebuie specificat că Eurowag lucrează în proporție de 90% cu companii care operează în domeniul transportului rutier comercial. În acest domeniu, camioanele electrice nu sunt viabile momentan și nici nu vor fi pentru cel puțin următorii cinci ani. Problemele sunt numeroase și se învârt în jurul capacității reduse a unei baterii electrice pentru a fi sustenabilă pe distanțe lungi și pentru un vehicul de tonaj mare. De asemenea, modalitatea de achiziție a acestor camioane încă nu este clară. Aproximativ 75% din vehiculele utilizate pentru transportul rutier comercial sunt în prezent în leasing operațional, închiriere sau alte forme de finanțare. Acesta este modelul care funcționează perfect pentru vehiculele ce funcționează pe motoare cu combustie, în care un camion are o valoare reziduală bine definită. Însă pentru camioanele electrice încă nu există date suficiente, prin urmare instituțiile financiare trebuie să își asume anumite riscuri pentru a impulsiona sectorul.
Pentru mașinile personale în schimb, opțiunea electrică este o realitate în care se investește din ce în ce mai mult și este puternic susținută de guvernele care își doresc să elimine complet carburanții fosili pe termen mediu.
În precedentele trei articole am analizat evoluția tuturor companiilor active în România din perspectiva veniturilor, profiturilor și a impozitelor plătite, constatând trenduri care nu contribuie la creșterea competitivității generale ale companiilor românești. Pe de o parte, veniturile companiilor cresc cu preponderență în sectoare ciclice din comerțul cu amănuntul sau ridicata (în special segmentul online), produse de lux, servicii medicale sau diferite activități recreative. Industria este foarte slab reprezentată, atât din perspectiva veniturilor, cât și a profiturilor. Anumite sectoare se prăbușesc în lipsa investițiilor și în contextul scăderii cererii, precum construcțiile de infrastructură publică, industria textilă (producție, distribuție, retail) sau industria extractivă. Din perspectiva impozitării, microîntreprinderile (care reprezintă 94% din companiile active în România) plătesc un impozit dublu relativ la cifra de afaceri prin comparație cu marile companii. Practic, prin această analiză am surprins cele mai importante componente ale contului de profit și pierdere al oricărei companii: venitul (top line) și rezultatul net (bottom line).
În acest articol mi-am propus să înțeleg mai mult structura celor mai importante cheltuieli ale companiilor active în România și evoluția structurii acestora în ultimul deceniu. În acest sens, am analizat structura cheltuielilor din exploatare și financiare în funcție de principalele destinații, pentru a vedea pe ce cheltuie cel mai mult banii companiile active în România. Cifrele rezultate sunt prezentate în tabelul următor, împreună cu principalele concluzii personale.
ponderea cheltuielilor privind materia primă și mărfurile a rămas relativ stabilă (aproximativ 60%) pe durata intervalului analizat. În ciuda acestui fapt, ponderea cheltuielilor cu materia primă a crescut semnificativ, de la 22%, în anul 2007 la 27% în anul 2017, fiind compensate parțial de scăderea ponderii cheltuielilor privind mărfurile, de la 41% în anul 2007 la doar 30% în anul 2017. Aceasta înseamnă faptul că mărfurile finale sunt mai ieftine, în timp ce materia primă devine din ce în ce mai scumpă, alimentând practic presiuni asupra profitabilității companiilor;
ponderea cheltuielilor cu personalul a crescut de la 8% în anul 2007 la 14% în anul 2017, pe fondul creșterii salariului minim pe economie de aproape cincisprezece ori în ultimii zece ani. Astfel, ponderea salariului minim (impus prin lege) în salariul mediu pe economie (care reflectă capacitatea mediului de afaceri de a plăti resursa umană) a crescut de la 27% în anul 2007 la aproape 40% la finalul anului 2017, indicând faptul că majorarea repetată a salariului minim pe economie a fost realizată într-un ritm mai accelerat decât poate fi susținut de mediul de afaceri, din perspectiva evoluției productivității. Cel mai mult au suferit companiile mici, care au înregistrat un nivel stabil al veniturilor în ultimul deceniu, la 0,11–0,12 mil. lei pentru fiecare angajat, în timp ce salariul mediu nominal net a crescut de la 1.700 lei (anul 2007) la 2.700 lei (anul 2018). Astfel, deși creșterea salariilor este un proces de ajustare necesar pentru temperarea fenomenului emigrării, întoarcerea în țară a românilor care lucrează în străinătate și implicarea în câmpul muncii a populației inactive (aproape 4 milioane de persoane cu vârstă cuprinsă între 15 și 60 de ani), dozajul și momentul sunt elemente esențiale care pot decide sustenabilitatea acestor măsuri pe termen lung;
cheltuielile cu amortizarea activelor imobilizate au scăzut marginal pe durata intervalului analizat, de la 5% (anul 2007) la doar 3% (anul 2017), ceea ce reflectă o scădere a investițiilor pe termen lung în active imobilizate corporale amortizabile (mașini, echipamente) care sunt depășite de evoluția crescătoare a cifrei de afaceri. Aceasta reflectă faptul că avansul veniturilor companiilor este alimentat de o stimulare a consumului produselor existente obținute fără investiții semnificative (top-down), mai mult decât de inovarea produselor noi în urma investițiilor în cercetare-dezvoltare;
cheltuielile financiare au crescut la 8% în anul 2009, pe fondul creșterii dobânzilor din piața interbancară cauzate de impactul crizei financiare. Ulterior, pe fondul creșterii lichidității din piața interbancară și al scăderii dobânzilor aferente creditelor nou contractate, ponderea cheltuielilor financiare a scăzut la doar 1% în anul 2017. Cred că trendul se schimbă în anul curent, în contextul creșterii dobânzilor din cauza presiunilor inflaționiste;
Într-un domeniu al vârstelor măsurate în secole – cel al creșterii și valorificării economice a lemnului – este absolut normal ca Regia Națională a Pădurilor – Romsilva să celebreze secolul care se împlinește de la Marea Unire prin semne durabile, folositoare dincolo de festivități și purtând peste timp marca oamenilor care le-au lăsat în urmă. Așa este Pădurea Centenar, plantată de Ministerul Apelor și Pădurilor, de Romsilva și de silvicultori din Republica Moldova pe ambele maluri ale Prutului în aprilie, pentru a marca centenarul unirii Republicii Democrate Moldovenești cu Regatul României. În această toamnă, a fost deschisă expoziția jubiliară „100 de ani de silvicultură în România” și a fost inaugurat obiectivul geografic, turistic și cultural Punctul Frăției Neamului Românesc.
Ioan Deneș, Ciprian Pahonțu și sugestii din evoluția silviculturii românești
Și silvicultorii, prin sacrificiul lor, se numără printre cei care au făcut posibilă Marea Unire, la 1918. Zbaterea lor de a lăsa urmașilor o pădure frumoasă într-o țară mai puternică, în consonanță cu alte conștiințe unite de aceleași idealuri de libertate și întregire, este o înaltă dovadă de patriotism pentru noi, cei de astăzi.
IOAN DENEȘ,ministrul apelor și pădurilor
Silvicultura românească la centenar
Inițiată și organizată de Romsilva sub egida Ministerului Apelor și Pădurilor în colaborare cu Asociația Administratorilor de Păduri din România, expoziția „100 de ani de silvicultură în România” întregește Muzeul Cinegetic al Carpaților Posada, de pe Valea Prahovei. Într-o formă modernă, interactivă, sunt reconstituite cu mijloacele sugestiei și din peste 600 de piese, elemente și cadre ale universului silvic: amenajamente silvice, hărți, aparate de măsurare terestră sau a arborilor, uniforme, publicații de specialitate, filme, produse rezultate din exploatarea pădurii. Sunt evocate personalități ale silviculturii românești, emblematic fiind Marin Drăcea (1885-1958). Își găsesc ilustrare conexiuni ale pădurii cu cercetarea științifică, cu artele, cu literatura.
Care este recomandarea voastră pentru gestionarea cât mai bună a achiziției de carburant în sectorul transporturilor? Recomandați operatorilor de transport să lucreze cu un singur furnizor sau este mai bine să lucreze cu mai mulți furnizori, ținând cont de faptul că pe unele piețe există jucători puternici, care nu sunt la fel de buni pe alte piețe?
La această întrebare nu e ușor de răspuns. Este adevărat că pe unele piețe există jucători puternici, care nu sunt la fel de puternici pe alte piețe, nu putem nega ceea ce este real. Însă aici intervine și componenta de loialitate. Un client care folosește un singur furnizor, generând astfel volume mari de vânzare acestuia, va obține tratament preferențial.
