În paginile care urmează ne propunem să prezentăm succint prefacerile fundamentale care au avut loc în economia României pe parcursul celor 100 de ani care s-au scurs de la împlinirea idealurilor de veacuri ale tuturor românilor: realizarea, la 1 decembrie 1918, a României Mari. Importanța unei asemenea prezentări rezidă în faptul că economia unei țări oferă baza materială pentru inițierea, desfășurarea și consolidarea marilor schimbări politice și sociale din viața oricărei națiuni. 1. Considerente introductive Formarea statului român modern prin unirea din ianuarie 1859 dintre Țara Românească și Moldova a imprimat întregii economii a Principatelor Unite un nou curs, în consonanță cu tendințele generale de expansiune și diversificare a relațiilor de producție capitaliste prevalente pe plan internațional. A avut loc, astfel, o extindere – atât din punct de vedere cantitativ/geografic, cât și calitativ/structural – a pieței interne, ceea ce a condus la creșterea producției agricole și industriale și la amplificarea volumului și diversificarea vectorilor specifici circulației mărfurilor. În acest din urmă sens, s-a remarcat o înlocuire accelerată a vechilor forme predominante de comerț cu instrumente moderne de desfășurare a schimburilor, aliniate practicii internaționale. O cerință esențială pentru asigurarea funcționării pieței extinse moderne a constituit-o realizarea unei „arhitecturi” instituționale adecvate, care să permită trecerea de la economia medievală la cea capitalistă. Un moment extrem de important în acest cadru de preocupări l-a constituit adoptarea și promulgarea de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza a Legii administrative de organizare a comunelor urbane și rurale – prin care, între altele, satul/comuna dobândea personalitate juridică, ieșind astfel definitiv de sub autoritatea boierilor –, precum și a Legii rurale – care se referea, în principal, la împroprietărirea țăranilor, statuând totodată o serie de principii de drept public privind libertatea persoanelor și a circulației bunurilor și stipulând în mod expres dreptul de proprietate privată asupra pământului. O altă influență importantă asupra formării și funcționării pieței în România au avut-o reglementările referitoare la crearea în 1867 a sistemului monetar național bazat pe monedă unică, leul, divizat în 100 de bani, cu acoperire în argint și aur[1]. În 1880 ia ființă Banca Națională a României (BNR), ca unică instituție de emisiune monetară. În afara emisiunii monetare, BNR a pus bazele unui sistem de creditare modern, precum și, concomitent, ale unei întregi rețele de bănci de diverse dimensiuni, menite să furnizeze, prin credite comerciale, capitalul circulant necesar în industrie, agricultură și comerț[2]. Tot în plan instituțional se cuvin menționate, între altele: crearea în 1886 a camerelor de comerț și industrie (reunite ulterior în Uniunea Camerelor de Comerț și Industrie, cu sediul la București); reglementarea folosirii mărcilor de fabrică și de comerț (1879); instituirea registrului de comerț (1884); înființarea bursei de măfuri și valori (1882) etc.[3]. Toate aceste progrese certe, împreună cu dezvoltarea transporturilor și a comunicațiilor, au permis amplificarea legăturilor între piețele locale, ceea ce a condus la omogenizarea, consolidarea și expansiunea pieței naționale de bunuri și servicii a României[4]. Iată, așadar, că în deceniile care au urmat Unirii din 1859 (așa-numita „Mică Unire”) România a înregistrat progrese economice remarcabile: dintr-o țară înapoiată, cu o economie preponderent rurală, ea s-a transformat rapid într-un stat relativ dezvoltat pentru perioada respectivă, cu o infrastructură în marcantă expansiune (3.500 km căi ferate, poduri și alte lucrări genistice complexe), cu o importantă industrie extractivă, participant semnificativ la fluxurile de export-import continentale (România devenind, astfel, a noua putere comercială europeană). Iar toate aceste progrese nu ar fi fost posibile fără Mica Unire. Căci în absența acesteia nu ar fi fost posibilă extinderea spectaculoasă a pieței interne a noului stat (135.000 kmp, 7,35 milioane locuitori la nivelul anului 1913), piață caracterizată printr-un grad destul de ridicat de omogenitate. În consecință, în preajma declanșării Primului Război Mondial (1914) economia României prospera, excedentele plăților externe erau însemnate, iar gradul de îndatorare externă era neglijabil. Intrarea României în război – motivată de aspirațiile pentru întregirea neamului înlăuntrul acelorași granițe – și imensul efort depus în acest context au lovit însă năprasnic economia țării. Pe lângă imensele pierderi de vieți omenești (peste 800.000 soldați și circa 275.000 civili), cele 16 luni de participare la conflagrație au însemnat pierderi materiale evaluate la 72 miliarde lei-aur. Astfel, industria a fost distrusă în proporție de 60%, infrastructura feroviară în proporție de 30%, iar pagubele suferite de sondele petroliere, de porturile fluviale, precum și de producția agricolă au fost incomensurabile[5]. 2. Punctul de pornire: o economie distrusă Realizarea Marii Uniri spre finele anului 1918 a consfințit întruparea voinței de unitate a tuturor românilor. Ea însă a devenit efectivă mai târziu, abia în 1921, o serie întreagă de evenimente întârziind înfăptuirea acestui sfânt ideal, dintre acestea detașându-se încheierea, în iunie 1920, a Tratatului de la Trianon (care statua, o dată pentru totdeauna, unirea Transilvaniei cu România). Eforturile umane și materiale imense făcute de România pentru participarea la primul Război Mondial au afectat puternic economia țării, aceasta căzând cu mult sub nivelul atins înainte de conflagrație. Astfel, pe lângă pierderile efective umane și materiale deja menționate, se cuvine să arătăm că prosperitatea României din 1913 – care se sprijinea pe excedente foarte mari ale balanței comerciale, acompaniate de lipsa datoriei externe – se transformase în ruina capacităților economice, precum și în dependență accentuată față de importuri și de mijloace financiare externe[6]. Dramatismul situației este ilustrat de faptul că indicatorul sintetic cel mai reprezentativ pentru starea economiei – PIB/locuitor – la scara României Mari era, în 1920, cu 28% mai mic decât cel realizat în 1914 în Regatul României[7]. Toate aceste extraordinare pagube, la care s-au adăugat datoriile rezultate în urma războiului (însumând circa 40% din PIB), au constituit jertfa poporului român pentru a putea viețui înlăuntrul aceluiaș stat, România Mare! Unirea din 1918 a deschis însă perspective favorabile pentru economia românească. Aceasta, datorită sporirii de 2,2-2,5 ori a potențialului de resurse umane și materiale, de forțe de producție, precum și de transport și comerț. Astfel, în timp ce suprafața țării a crescut cu 213% (de la 137.903 la 295.049 kmp), populația s-a dublat (de la 7,22 la 14,67 milioane locuitori), iar lungimea totală a căilor ferate a cunoscut o creștere de 255% (de la 4.155 la 10.583 km).