Ayn Rand a fost una din marile personalități ale secolului XX. A avut o biografie fascinantă, născută fiind în Rusia în 1905 într-o familie de farmaciști evrei care, imediat după 1917, au fost considerați „dușmani ai poporului” și, prin urmare, au fost expropriați. Pentru Ayn (pe atunci numele său era Alissa Zinovievna Rosembaum), acesta a fost momentul în care a înțeles minciuna și nimicnicia sistemului colectivist pe care așa-zișii revoluționari, conduși în stil mafiot mai întâi de Lenin și mai apoi de Stalin, încercau să-l prezinte drept ultimul pas făcut de om pe scara evoluției sale sociale. Ayn a făcut tot posibilul să părăsească URSS și a reușit în 1926 când a obținut un pașaport și o viză pentru Statele Unite. Nu s-a mai întors niciodată în țara sa de baștină și s-a integrat rapid în noua lume în care credea și pe care o admira. În State, Alissa a adoptat pseudonimul literar Ayn Rand și, cu o ambiție, o perseverență și un talent ieșite din comun, a reușit în scurt timp să devină o voce extrem de vocală a tinerei intelectualități americane. A scris romane, eseuri, articole, scenarii de film și a fondat curentul filosofic cunoscut sub numele de „Obiectivism”. Fiind o personalitate puternică, încercând în permanență să înțeleagă și să explice lumea în care evolua, a reușit să creeze în jurul său cercuri largi de admiratori (Alan Greenspan este unul dintre aceștia) dar și de dușmani ireconciliabili. Romanele sale, dintre care „Atlas Shrugged” este poate cel mai cunoscut, s-au vândut în milioane de exemplare și au devenit scenarii de filme de succes. După moartea sa în 1982, Ayn Rand și scrierile sale au cunoscut o popularitate chiar mai mare decât o aveau pe vremea când era încă în viață. Astăzi, nenumărați oameni de afaceri, studenți și tineri intelectuali declară public că scrierile ei le-au influențat și le-au schimbat viața în mod radical și semnificativ.
De ce oare Ayn Rand este considerată o autoare controversată? Dacă-i citești scrierile, vei înțelege imediat: ea se opune de la bun început tuturor teoriilor colectiviste și tuturor criticilor capitalismului și pieței libere. Ba chiar mai mult decât atât, ea face apologia capitalismului ca unic sistem economic și social, moral și apărător al drepturilor omului, între care cel primordial este considerat a fi dreptul la viață. De ce este capitalismul un sistem moral, în fapt singurul sistem social-economic care recunoaște și apără dreptul fundamental al omului la viață? Pentru că, într-o piață liberă bazată pe proprietatea privată și pe liberul arbitru, omul nu este aservit nimănui, ci este liber să-și urmărească propriul interes, iar singurul criteriu care poate duce la succes este contractul liber consimțit, negociat și încheiat între părțile implicate. Problemele cele mai grele se pot rezolva numai prin negociere și nu prin forța fizică sau coerciție de orice natură.
Omul este liber exact în măsura în care își poate negocia în mod individual, rațional și obiectiv propriile interese. Atâta vreme cât omul a fost robul așa-numitului „altruism”, el nu a fost altceva decât un sclav înrobit de elitele conducătoare care, îndemnându-l la sacrificiu de sine în numele și pentru atingerea unei fericiri viitoare și iluzorii, i-au insuflat teama și nesiguranța specifice animalelor de sacrificiu.
LUPTA DINTRE „ALTRUISM” ȘI „INDIVIDUALISM”
În plan social și filozofic, lupta care se dă în prezent nu este între capitalism și socialism sau între bine și rău sau între frumos și urât, ci între „altruism”, înțeles ca sacrificiu de sine impus de elitele conducătoare și „individualism”, înțeles ca procesul de urmărire conștientă și rațională a intereselor proprii fiecărui individ; nu pot exista națiuni și popoare libere și prospere fără ca toți indivizii care le alcătuiesc să fie cu adevărat liberi să-și negocieze propriile alegeri și interese.
În plan politic, implicațiile sunt imediate: numai limitând puterea de coerciție a guvernelor strict la acordarea dreptului de a acționa în forță, prin intermediul unor instituții precum armata sau poliția, numai atunci când interesele individuale sunt amenințate, și eliminând total orice implicare a lor în economie și business, putem beneficia de avantajele pieței libere și de capacitatea ei practic nelimitată de a crea creștere economică și dezvoltare. Revenind la articolul lui Tim Harford, nu poți să nu-ți pui câteva întrebări, cum ar fi: care este cauza dezvoltării economice și sociale diferențiate și a inegalității globale? Sau: ce se poate face pentru a micșora diferențele între bogații și săracii lumii?
Dacă dorim să răspundem la aceste întrebări în registrul colectivist promovat cu deosebită virulență și elocință în ultimii ani de către mulți economiști din mediul academic sau de falși guru de conjunctură, atunci putem propune, precum Thomas Piketty, crearea unui sistem global de impozitare bazat pe taxarea progresivă a averilor deja deținute de către cei bogați sau, chiar mai rău decât atât, naționalizarea integrală a acestor averi în scopul transformării proprietății private în „avuția întregului popor”. Care va fi rezultatul previzibil al unei astfel de abordări? Probabil că ne vom afla exact în situația în care eram în România atunci când, nu cu multă vreme în urmă, statul comunist era obsedat de eliminarea diferențelor de dezvoltare care existau între mediul urban și cel rural. Răspunsul multor români, plin de umor negru și cinism, la întrebarea „Care este cel mai eficient mijloc care ar putea fi folosit în vederea eliminării diferențelor între sat și oraș?” era: „Bomba cu hidrogen”!
Dacă vom accepta însă drept corect ceea ce este evident și anume faptul că țările cele mai puternice economic sunt exact acelea unde principiile pieței libere au fost lăsate să funcționeze și să-și producă efectele și unde capitalismul este cel mai dezvoltat, atunci vom putea înțelege cu ușurință că singura cale posibilă pe care o avem la dispoziție, cel puțin din ceea ce cunoaștem până în prezent, pentru a micșora diferențele dintre bogați și săraci atât în fiecare țară în parte cât și la nivel global este cea pe care capitalismul și morala lui bazată pe un individualism corect înțeles ne-o propune. Este evident că nu vom putea elimina total inegalitatea și nici nu trebuie să ne propunem lucrul acesta, scopul creșterii economice și al dezvoltării nefiind crearea unei societăți de tip egalitarist, incoloră, inodoră, insipidă și opresivă, ci doar crearea unor condiții de viață cât mai bune pentru cât mai mulți dintre noi. Capitalismul este singurul sistem social și economic imaginat de om până acum, care a fost capabil să genereze creștere economică și dezvoltare, iar acest lucru a fost posibil pentru că acest sistem este singurul bazat pe morala apărării dreptului fundamental al individului la viață, în antiteză cu toate celelalte sisteme sociale și economice anterioare bazate pe „statism”, adică pe conducerea centralizată a societății exact de către acele elite politice și economice care au fost cele mai corupte și incompetente și care au propovăduit sacrificiul de sine în scopul unui așa-zis „bine general”, iluzoriu și perpetuu amânat. Prin urmare, pentru a nu ne pierde speranța, nu ne rămâne decât să ne reamintim un mai vechi îndemn: Să fim altruiști… cu noi înșine! Pledoarie pentru capitalism
Tom Harford este un economist și columnist respectat și respectabil pentru cărți cum ar fi „The Undercover Economist” sau pentru articole și editoriale publicate în Financial Times. Într-un astfel de text publicat cu ceva vreme în urmă (The Financial Times, ediția din 8/9 Noiembrie 2014), Tom Harford aborda problema inegalității economice, de altfel îndelung dezbătută în ultima vreme, dintr-un punct de vedere diferit de acela al altor economiști: a deține un pașaport emis de o țară dezvoltată… reprezintă un privilegiu și un avantaj pe care cetățenii unor astfel de țări îl dețin asupra locuitorilor statelor subdezvoltate sau în curs de dezvoltare. În vremurile noastre, inegalitatea nu mai este generată în primul rând de apartenența la clase sociale diferite, ci de apartenența la state cu un nivel de dezvoltare diferit. Statisticile arată că un cetățean britanic sau american beneficiază de un sistem de asigurări sociale și de sănătate și de un nivel de salarizare și educație superioare celor la care poate aspira un locuitor al, să spunem, Republicii Democratice Congo. Chiar dacă inegalitatea între cetățenii unei țări există și chiar s-ar părea că a crescut în ultimii ani, raportul între veniturile unei familii bogate și cele ale unei familii sărace s-a micșorat semnificativ în favoarea celor săraci; și s-a micșorat cu atât mai mult cu cât țara respectivă se află mai departe decât celelalte pe drumul dezvoltării și creșterii economice.
Ritmurile de creștere înregistrate de țări precum China sau India, în loc să provoace temeri, ar trebui înțelese drept ceea ce sunt de fapt: un progres formidabil făcut pe calea reducerii inegalității globale, iar migrația populațiilor țărilor sărace către cele bogate, în loc să fie considerată o amenințare, ar trebui înțeleasă ca un factor de progres, ea fiind cea mai simplă cale a celor săraci de a-și depăși propria condiție.
AYN RAND, ÎNTRE ADMIRATORI ȘI DUȘMANI IRECONCILIABILI
Ayn Rand a fost una din marile personalități ale secolului XX. A avut o biografie fascinantă, născută fiind în Rusia în 1905 într-o familie de farmaciști evrei care, imediat după 1917, au fost considerați „dușmani ai poporului” și, prin urmare, au fost expropriați. Pentru Ayn (pe atunci numele său era Alissa Zinovievna Rosembaum), acesta a fost momentul în care a înțeles minciuna și nimicnicia sistemului colectivist pe care așa-zișii revoluționari, conduși în stil mafiot mai întâi de Lenin și mai apoi de Stalin, încercau să-l prezinte drept ultimul pas făcut de om pe scara evoluției sale sociale. Ayn a făcut tot posibilul să părăsească URSS și a reușit în 1926 când a obținut un pașaport și o viză pentru Statele Unite. Nu s-a mai întors niciodată în țara sa de baștină și s-a integrat rapid în noua lume în care credea și pe care o admira. În State, Alissa a adoptat pseudonimul literar Ayn Rand și, cu o ambiție, o perseverență și un talent ieșite din comun, a reușit în scurt timp să devină o voce extrem de vocală a tinerei intelectualități americane. A scris romane, eseuri, articole, scenarii de film și a fondat curentul filosofic cunoscut sub numele de „Obiectivism”. Fiind o personalitate puternică, încercând în permanență să înțeleagă și să explice lumea în care evolua, a reușit să creeze în jurul său cercuri largi de admiratori (Alan Greenspan este unul dintre aceștia) dar și de dușmani ireconciliabili. Romanele sale, dintre care „Atlas Shrugged” este poate cel mai cunoscut, s-au vândut în milioane de exemplare și au devenit scenarii de filme de succes. După moartea sa în 1982, Ayn Rand și scrierile sale au cunoscut o popularitate chiar mai mare decât o aveau pe vremea când era încă în viață. Astăzi, nenumărați oameni de afaceri, studenți și tineri intelectuali declară public că scrierile ei le-au influențat și le-au schimbat viața în mod radical și semnificativ.
De ce oare Ayn Rand este considerată o autoare controversată? Dacă-i citești scrierile, vei înțelege imediat: ea se opune de la bun început tuturor teoriilor colectiviste și tuturor criticilor capitalismului și pieței libere. Ba chiar mai mult decât atât, ea face apologia capitalismului ca unic sistem economic și social, moral și apărător al drepturilor omului, între care cel primordial este considerat a fi dreptul la viață. De ce este capitalismul un sistem moral, în fapt singurul sistem social-economic care recunoaște și apără dreptul fundamental al omului la viață? Pentru că, într-o piață liberă bazată pe proprietatea privată și pe liberul arbitru, omul nu este aservit nimănui, ci este liber să-și urmărească propriul interes, iar singurul criteriu care poate duce la succes este contractul liber consimțit, negociat și încheiat între părțile implicate. Problemele cele mai grele se pot rezolva numai prin negociere și nu prin forța fizică sau coerciție de orice natură.
Omul este liber exact în măsura în care își poate negocia în mod individual, rațional și obiectiv propriile interese. Atâta vreme cât omul a fost robul așa-numitului „altruism”, el nu a fost altceva decât un sclav înrobit de elitele conducătoare care, îndemnându-l la sacrificiu de sine în numele și pentru atingerea unei fericiri viitoare și iluzorii, i-au insuflat teama și nesiguranța specifice animalelor de sacrificiu.
LUPTA DINTRE „ALTRUISM” ȘI „INDIVIDUALISM”
În plan social și filozofic, lupta care se dă în prezent nu este între capitalism și socialism sau între bine și rău sau între frumos și urât, ci între „altruism”, înțeles ca sacrificiu de sine impus de elitele conducătoare și „individualism”, înțeles ca procesul de urmărire conștientă și rațională a intereselor proprii fiecărui individ; nu pot exista națiuni și popoare libere și prospere fără ca toți indivizii care le alcătuiesc să fie cu adevărat liberi să-și negocieze propriile alegeri și interese.
În plan politic, implicațiile sunt imediate: numai limitând puterea de coerciție a guvernelor strict la acordarea dreptului de a acționa în forță, prin intermediul unor instituții precum armata sau poliția, numai atunci când interesele individuale sunt amenințate, și eliminând total orice implicare a lor în economie și business, putem beneficia de avantajele pieței libere și de capacitatea ei practic nelimitată de a crea creștere economică și dezvoltare. Revenind la articolul lui Tim Harford, nu poți să nu-ți pui câteva întrebări, cum ar fi: care este cauza dezvoltării economice și sociale diferențiate și a inegalității globale? Sau: ce se poate face pentru a micșora diferențele între bogații și săracii lumii?
Dacă dorim să răspundem la aceste întrebări în registrul colectivist promovat cu deosebită virulență și elocință în ultimii ani de către mulți economiști din mediul academic sau de falși guru de conjunctură, atunci putem propune, precum Thomas Piketty, crearea unui sistem global de impozitare bazat pe taxarea progresivă a averilor deja deținute de către cei bogați sau, chiar mai rău decât atât, naționalizarea integrală a acestor averi în scopul transformării proprietății private în „avuția întregului popor”. Care va fi rezultatul previzibil al unei astfel de abordări? Probabil că ne vom afla exact în situația în care eram în România atunci când, nu cu multă vreme în urmă, statul comunist era obsedat de eliminarea diferențelor de dezvoltare care existau între mediul urban și cel rural. Răspunsul multor români, plin de umor negru și cinism, la întrebarea „Care este cel mai eficient mijloc care ar putea fi folosit în vederea eliminării diferențelor între sat și oraș?” era: „Bomba cu hidrogen”!
Dacă vom accepta însă drept corect ceea ce este evident și anume faptul că țările cele mai puternice economic sunt exact acelea unde principiile pieței libere au fost lăsate să funcționeze și să-și producă efectele și unde capitalismul este cel mai dezvoltat, atunci vom putea înțelege cu ușurință că singura cale posibilă pe care o avem la dispoziție, cel puțin din ceea ce cunoaștem până în prezent, pentru a micșora diferențele dintre bogați și săraci atât în fiecare țară în parte cât și la nivel global este cea pe care capitalismul și morala lui bazată pe un individualism corect înțeles ne-o propune. Este evident că nu vom putea elimina total inegalitatea și nici nu trebuie să ne propunem lucrul acesta, scopul creșterii economice și al dezvoltării nefiind crearea unei societăți de tip egalitarist, incoloră, inodoră, insipidă și opresivă, ci doar crearea unor condiții de viață cât mai bune pentru cât mai mulți dintre noi. Capitalismul este singurul sistem social și economic imaginat de om până acum, care a fost capabil să genereze creștere economică și dezvoltare, iar acest lucru a fost posibil pentru că acest sistem este singurul bazat pe morala apărării dreptului fundamental al individului la viață, în antiteză cu toate celelalte sisteme sociale și economice anterioare bazate pe „statism”, adică pe conducerea centralizată a societății exact de către acele elite politice și economice care au fost cele mai corupte și incompetente și care au propovăduit sacrificiul de sine în scopul unui așa-zis „bine general”, iluzoriu și perpetuu amânat. Prin urmare, pentru a nu ne pierde speranța, nu ne rămâne decât să ne reamintim un mai vechi îndemn: Să fim altruiști… cu noi înșine!
Ayn Rand a fost una din marile personalități ale secolului XX. A avut o biografie fascinantă, născută fiind în Rusia în 1905 într-o familie de farmaciști evrei care, imediat după 1917, au fost considerați „dușmani ai poporului” și, prin urmare, au fost expropriați. Pentru Ayn (pe atunci numele său era Alissa Zinovievna Rosembaum), acesta a fost momentul în care a înțeles minciuna și nimicnicia sistemului colectivist pe care așa-zișii revoluționari, conduși în stil mafiot mai întâi de Lenin și mai apoi de Stalin, încercau să-l prezinte drept ultimul pas făcut de om pe scara evoluției sale sociale. Ayn a făcut tot posibilul să părăsească URSS și a reușit în 1926 când a obținut un pașaport și o viză pentru Statele Unite. Nu s-a mai întors niciodată în țara sa de baștină și s-a integrat rapid în noua lume în care credea și pe care o admira. În State, Alissa a adoptat pseudonimul literar Ayn Rand și, cu o ambiție, o perseverență și un talent ieșite din comun, a reușit în scurt timp să devină o voce extrem de vocală a tinerei intelectualități americane. A scris romane, eseuri, articole, scenarii de film și a fondat curentul filosofic cunoscut sub numele de „Obiectivism”. Fiind o personalitate puternică, încercând în permanență să înțeleagă și să explice lumea în care evolua, a reușit să creeze în jurul său cercuri largi de admiratori (Alan Greenspan este unul dintre aceștia) dar și de dușmani ireconciliabili. Romanele sale, dintre care „Atlas Shrugged” este poate cel mai cunoscut, s-au vândut în milioane de exemplare și au devenit scenarii de filme de succes. După moartea sa în 1982, Ayn Rand și scrierile sale au cunoscut o popularitate chiar mai mare decât o aveau pe vremea când era încă în viață. Astăzi, nenumărați oameni de afaceri, studenți și tineri intelectuali declară public că scrierile ei le-au influențat și le-au schimbat viața în mod radical și semnificativ.
De ce oare Ayn Rand este considerată o autoare controversată? Dacă-i citești scrierile, vei înțelege imediat: ea se opune de la bun început tuturor teoriilor colectiviste și tuturor criticilor capitalismului și pieței libere. Ba chiar mai mult decât atât, ea face apologia capitalismului ca unic sistem economic și social, moral și apărător al drepturilor omului, între care cel primordial este considerat a fi dreptul la viață. De ce este capitalismul un sistem moral, în fapt singurul sistem social-economic care recunoaște și apără dreptul fundamental al omului la viață? Pentru că, într-o piață liberă bazată pe proprietatea privată și pe liberul arbitru, omul nu este aservit nimănui, ci este liber să-și urmărească propriul interes, iar singurul criteriu care poate duce la succes este contractul liber consimțit, negociat și încheiat între părțile implicate. Problemele cele mai grele se pot rezolva numai prin negociere și nu prin forța fizică sau coerciție de orice natură.
Omul este liber exact în măsura în care își poate negocia în mod individual, rațional și obiectiv propriile interese. Atâta vreme cât omul a fost robul așa-numitului „altruism”, el nu a fost altceva decât un sclav înrobit de elitele conducătoare care, îndemnându-l la sacrificiu de sine în numele și pentru atingerea unei fericiri viitoare și iluzorii, i-au insuflat teama și nesiguranța specifice animalelor de sacrificiu.
LUPTA DINTRE „ALTRUISM” ȘI „INDIVIDUALISM”
În plan social și filozofic, lupta care se dă în prezent nu este între capitalism și socialism sau între bine și rău sau între frumos și urât, ci între „altruism”, înțeles ca sacrificiu de sine impus de elitele conducătoare și „individualism”, înțeles ca procesul de urmărire conștientă și rațională a intereselor proprii fiecărui individ; nu pot exista națiuni și popoare libere și prospere fără ca toți indivizii care le alcătuiesc să fie cu adevărat liberi să-și negocieze propriile alegeri și interese.
În plan politic, implicațiile sunt imediate: numai limitând puterea de coerciție a guvernelor strict la acordarea dreptului de a acționa în forță, prin intermediul unor instituții precum armata sau poliția, numai atunci când interesele individuale sunt amenințate, și eliminând total orice implicare a lor în economie și business, putem beneficia de avantajele pieței libere și de capacitatea ei practic nelimitată de a crea creștere economică și dezvoltare. Revenind la articolul lui Tim Harford, nu poți să nu-ți pui câteva întrebări, cum ar fi: care este cauza dezvoltării economice și sociale diferențiate și a inegalității globale? Sau: ce se poate face pentru a micșora diferențele între bogații și săracii lumii?
Dacă dorim să răspundem la aceste întrebări în registrul colectivist promovat cu deosebită virulență și elocință în ultimii ani de către mulți economiști din mediul academic sau de falși guru de conjunctură, atunci putem propune, precum Thomas Piketty, crearea unui sistem global de impozitare bazat pe taxarea progresivă a averilor deja deținute de către cei bogați sau, chiar mai rău decât atât, naționalizarea integrală a acestor averi în scopul transformării proprietății private în „avuția întregului popor”. Care va fi rezultatul previzibil al unei astfel de abordări? Probabil că ne vom afla exact în situația în care eram în România atunci când, nu cu multă vreme în urmă, statul comunist era obsedat de eliminarea diferențelor de dezvoltare care existau între mediul urban și cel rural. Răspunsul multor români, plin de umor negru și cinism, la întrebarea „Care este cel mai eficient mijloc care ar putea fi folosit în vederea eliminării diferențelor între sat și oraș?” era: „Bomba cu hidrogen”!
Dacă vom accepta însă drept corect ceea ce este evident și anume faptul că țările cele mai puternice economic sunt exact acelea unde principiile pieței libere au fost lăsate să funcționeze și să-și producă efectele și unde capitalismul este cel mai dezvoltat, atunci vom putea înțelege cu ușurință că singura cale posibilă pe care o avem la dispoziție, cel puțin din ceea ce cunoaștem până în prezent, pentru a micșora diferențele dintre bogați și săraci atât în fiecare țară în parte cât și la nivel global este cea pe care capitalismul și morala lui bazată pe un individualism corect înțeles ne-o propune. Este evident că nu vom putea elimina total inegalitatea și nici nu trebuie să ne propunem lucrul acesta, scopul creșterii economice și al dezvoltării nefiind crearea unei societăți de tip egalitarist, incoloră, inodoră, insipidă și opresivă, ci doar crearea unor condiții de viață cât mai bune pentru cât mai mulți dintre noi. Capitalismul este singurul sistem social și economic imaginat de om până acum, care a fost capabil să genereze creștere economică și dezvoltare, iar acest lucru a fost posibil pentru că acest sistem este singurul bazat pe morala apărării dreptului fundamental al individului la viață, în antiteză cu toate celelalte sisteme sociale și economice anterioare bazate pe „statism”, adică pe conducerea centralizată a societății exact de către acele elite politice și economice care au fost cele mai corupte și incompetente și care au propovăduit sacrificiul de sine în scopul unui așa-zis „bine general”, iluzoriu și perpetuu amânat. Prin urmare, pentru a nu ne pierde speranța, nu ne rămâne decât să ne reamintim un mai vechi îndemn: Să fim altruiști… cu noi înșine! Fonduri europene pentru agricultură
1,5 MILIOANE EURO PENTRU PROIECTELE DE PROCESARE A PRODUSELOR POMICOLE
Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale (AFIR) a publicat, în august 2016, pe pagina oficială a Agenției, varianta finală a Ghidului Solicitantului pentru accesarea Schemei de ajutor de stat GBER „Stimularea dezvoltării regionale prin realizarea de investiții pentru procesarea și marketingul produselor din sectorul pomicol în vederea obținerii de produse neagricole”, aferentă submăsurii 4.2a „Sprijin pentru investiții în procesarea/marketingul produselor din sectorul pomicol”.
Totodată, împreună cu această schemă de ajutor de stat va putea fi accesată și o Schemă de ajutor de minimis pentru „Sprijin pentru servicii de consultanță în vederea implementării proiectelor de investiții pentru procesarea și marketingul produselor din sectorul pomicol în vederea obținerii de produse neagricole”. Ghidul solicitantului poate fi consultat în vederea întocmirii cererilor de finanțare pentru sesiunea de cereri de proiecte care este deschisă începând cu data de 16 august 2016.
CERERI DE FINANȚARE PRIN PNDR 2014-2020 DE 2,72 MILIARDE EURO
Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale (AFIR) a primit, prin intermediul submăsurilor de finanțare din cadrul Programului Național de Dezvoltare Rurală 2014-2020 (PNDR 2020), 17.339 de proiecte de finanțare de la lansarea Programului în martie 2015 și până în prezent. Valoare totală nerambursabilă a Cererilor de Finanțare depuse este de aproximativ 2,72 miliarde euro.
Dintre aceste proiecte, 4.338 de Cereri de Finanțare au fost deja selectate în vederea acordării finanțării către solicitanți. Valoarea proiectelor selectate până acum este de aproximativ 883,3 milioane euro. AFIR a semnat 3.448 de contracte de finanțare cu beneficiarii submăsurilor de finanțare. Valoarea contractelor semnate este de 309,7 milioane euro. Valoarea plăților efectuate până în acest moment este de peste 322 milioane euro.
PROCESUL DE SELECȚIE A PROIECTELOR CU FONDURI EUROPENE A FOST SCHIMBAT
Regulamentul de organizare și funcționare (ROF) a procesului de selecție și a procesului de verificare a contestațiilor pentru proiectele aferente măsurilor din Programul Național de Dezvoltare Rurală 2014-2020 (PNDR 2020) a fost modificat de către Autoritatea de Management pentru PNDR împreună cu Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale (AFIR).
Regulamentul a fost aprobat prin Ordinul ministrului Agriculturii și Dezvoltării Rurale nr. 856/ 19 iulie 2016 și aduce o serie de modificări de interes general. n
Finanțarea debitorului aflat în insolvență
Din conținutul art. 121 (1) pct. 1 indice 1 din Lg. 85/2006 se desprinde faptul că reglementează prioritatea la distribuire a sumelor realizate din valorificarea bunurilor afectate de cauze de preferință. Așadar, acest text de lege are un conținut sumar vis a vis de finanțarea debitorului în insolvență. Altfel, potrivit art. 64 (1) pct. 6 din aceeași lege, creanțele născute după data deschiderii procedurii, în perioada de observație sau în procedura reorganizării judiciare, vor fi plătite conform documentelor din care rezultă, nefiind necesară înscrierea la masa credală. De asemenea, textul mai prevede că se aplică în mod corespunzător și creanțelor născute în procedura de faliment.
Cum aceste prevederi legale sunt foarte sumare, în privința finanțării debitorului în insolvență, practica în materie le-a completat în mod corespunzător. De pildă, au fost situații în care asociații/acționarii au creditat societatea comercială aflată în dificultate financiară; anumite categorii de creditori au optat să-și recupereze creanța direct de la garant; o altă modalitate o constituie cesiunea de creanță.
O situație deosebită a avut creanța unei instituții bugetare care a încheiat un contract de finanțare cu debitoarea anterior deschiderii procedurii insolvenței. În concret, după deschiderea procedurii insolvenței, debitoarea și-a declarat intenția de reorganizare, condiții în care, creanța creditoarei instituție bugetară nu a fost înscrisă în categoria creanțelor bugetare.
Contestația formulată la tabelul preliminar a fost respinsă de instanțe, motivat de faptul că acea creanță a creditoarei nu este exigibilă cât timp nu s-a deschis procedura falimentului, iar pe de altă parte, creditoarea bugetară finanțatoare nu a făcut dovada existenței unei creanțe bugetare potrivit cu prev. oug. 66/2011 și Lg. 85/2006, de natură a fi înscrisă în tabelul preliminar al creanțelor (în acest sens vezi decizia civilă nr. 349/A/09 04 2015 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II a Civilă). În scopul plății datoriilor, în planul de reorganizare s-a prevăzut un capitol privind atragerea resurselor financiare prin includerea în societate ca asociați a unor finanțatori sau investitori cu care se purtau discuții în acest sens.
Pornind de la economia prevederilor art. 121 (1) pct. 1 indice 1 din Lg. 85/2006 și a practicii constituite în baza acestora, s-a simțit nevoia unei evoluții, care s-a materializat prin art. 87 (1) pct. 4 din Legea nr. 85/2014, care relevă anumite reguli menite să sprijine eforturile de finanțare ale debitorului insolvent pe perioada de observație. Din aceste dispoziții legale rezultă că finanțările acordate debitorului în perioada de observație, în vederea desfășurării activităților curente, se obțin cu acordul comitetului creditorilor, convocat de administratorul judiciar, respectiv, cu acordul creditorului având o clauză de preferință dacă este cazul. Așadar, pe lângă acordul comitetului pentru obținerea finanțării se cere și acordul creditorului, care are o cauză de preferință pentru garantarea cu bunul respectiv a creditului. Cum legea nouă nu distinge, sursele financiare pot veni din partea unei persoane fizice sau a unei instituții financiare. În concret, aceste sume pot proveni inclusiv din partea asociaților/acționarilor/membrilor, sub formă de creditare.
De reținut este însă faptul că în cazul societăților cu răspundere limitată trebuie să se respecte prev. art. 15 din Lg. nr. 31/1990. Altfel, infuziile de capital aduse prin majorarea capitalului unei entități nu intră în categoria de surse de finanțare, întrucât astfel de bunuri intră definitiv în patrimoniul debitorului, fără obligația de restituire.
O condiție a aplicării acestor prevederi legale constă în aceea că aceste finanțări trebuie să fie aprobate de Adunarea Generală a Creditorilor cu majoritatea simplă din totalul creanțelor. În acest fel, creditorii finanțatori vor avea prioritate la distribuirea sumelor obținute ca urmare a lichidării bunurilor grevate de sarcini în favoarea lor în consens și cu prevederile art. 159 (1) pct. 2 din Lg. 85/2014.
În situația în care debitorul ajunge totuși în faliment, în contextul legii noi, creditorii finanțatori se găsesc în situația creditorilor inițiali, urmând să formuleze declarație de creanță în temeiul art. 146 (1) din lege. De altfel, în atare situație, creditorii vor avea împotriva debitorului creanțele consemnate în tabelul definitiv și nu pe cele din planul confirmat, fiind scăzute sumele plătite între timp. Ori această revenire la situația anterioară face ca creditorii să privească cu mai puțină reticență ipoteza reorganizării.
Așadar, în timp ce Legea nr. 85/2006 mai mult intuia decât înlesnea finanțările în perioada insolvenței, în raport cu prevederile art. 121 (1) pct. 1 indice 1, Legea nr. 85/2014 relevă un real progres, reglementând prioritatea finanțatorilor la distribuirea sumelor realizate din valorificarea bunurilor afectate de clauze de preferință. În concluzie, magistratul trebuie să acorde întâietate scopului procedurii, constând în acordarea șansei de redresare a activității acesteia, respectiv, a prevalenței reorganizării judiciare în defavoarea falimentului.
Planul de reorganizare, o soluție bună, dar puțin folosită
În practica dreptului insolvenței s-a înregistrat un succes limitat în privința propunerilor și realizării planurilor de reorganizare, fie din cauza lipsei finanțării investițiilor, fie din cauza insuccesului activității debitoarei propusă a fi efectuată în perioada de reorganizare. Și aceasta pentru că deși art. 121 (1) pct. 1 indice 1 din Legea nr. 85/2006 a avut în vedere creșterea apetenței finanțatorilor planului de reorganizare, finanțatori care își recuperau creanțele chiar și înaintea creditorilor garantați, totuși modul de concepere a acestei reglementări a condus la o izolare a articolului de lege precizat cu consecința lipsei de aplicare a acestuia în practică sau o aplicare redusă. Altfel, după cum se știe, reorganizarea judiciară constituie soluția de redresare a afacerii aflată în dificultate, efectuată sub protecția Legii insolvenței. Și deși un plan de reorganizare ar trebui să fie soluția cea mai bună atât pentru creditori, cât și pentru firmă, în detrimentul falimentului, mai ales că primii recuperează mai mult în privința creanței lor, decât în caz de faliment, totuși în practică, apelarea la reorganizare din partea firmelor este timidă și apoi, dintre cele care au optat pentru reorganizare, au reușit în procent foarte mic să în insolvență. Prin urmare, finanțarea în insolvență rămâne calea cea mai eficace, modalitățile de finanțare a unei firme în insolvență putând consta în creditul furnizor, factoring, împrumuturile de la asociați, creditarea bancară, vânzarea în regim de consignație (unde societatea în insolvență este cosignatarul), leasingul, reducerile de datorii, eșalonări la plată, scăderi ale dobânzilor. În fine, posibilii finanțatori în practică s-a dovedit că sunt reticenți în a acorda finanțări noi în procedură, în primul rând pentru că au lipsit garanțiile privind recuperarea acestor sume în cazul intrării în faliment. De aceea, prin modificarea Legii nr. 85/2006 prin Legea nr. 169/2010 s-a introdus art. 121 alin. 1 pct. 1 indice 1 ca o garanție pentru încurajarea finanțării planurilor de reorganizare. Și totuși, această reglementare este lacunară și nu conferă o aplicare ușoară și fără complicații cât timp nu rezultă clar dacă se referă exclusiv la creditări și împrumuturi noi acordate în procedura reorganizării; textul nu este inclus în secțiunea reorganizare, ci în secțiunea faliment; nu reglementează condițiile concrete în care un credit accesat în reorganizare devine garantat prioritar, cum nici mecanismele prin care o asemenea garanție ar putea fi făcută opozabilă prin înscrierea în cartea funciară; nu reglementează în concret dacă creditele noi care s-ar bucura de superprioritate pot fi acordate de orice persoană, precum un creditor din procedura garantat sau chirografar, un asociat, un administrator, un terț străin de procedură sau doar de creditorii care au deja garanții pe bunuri; textul omite a reglementa perioada de observație și perioada falimentului ceea ce conduce la ideea că în aceste etape procedural nu se pot accesa finanțări care să poată beneficia de garanții cu rang prioritar la distribuire. Acest fapt a condus la concluzia necesității edictării de norme noi care să acopere aceste lacune. Creanța garantată rezultată în urma finanțării se naște în timpul procedurii de insolvență după confirmarea planului de reorganizare, fiind parte componentă a planului confirmat. În consens cu art. 95 din Legea nr. 85/2006, planul de reorganizare va cuprinde, între altele, și obținerea de resurse financiare pentru susținerea realizării planului și sursele de proveniență a acestora. Am exemplificat în acest sens, un plan de reorganizare, propus de către un creditor, în care s-au cuprins sursele principale de finanțare, fiind enumerate ca sursă, între altele, și atragerea unui investitor strategic pentru plata datoriilor și încetarea stării de insolvență (planul este admis, iar cauza se află pe rol la Tribunalul specializat Cluj). Este de văzut cum se va finaliza această cauză și anume dacă planul de reorganizare așa cum a fost admis va fi sau nu favorabil debitoarei în sensul ieșirii sau nu din insolvență. În privința faptului că în caz de faliment distribuirile de sume rezultate din valorificarea bunurilor grevate de garanții reale se vor face cu prioritate în contul creanțelor garantate, născute în timpul procedurii insolvenței după confirmarea planului, ca parte componentă a acestuia, există o doctrină săracă și o practică judiciară aproape inexistentă. Din economia de doctrină în materie, rezultă că art. 121 (1) pct. 1 indice 1 ar reglementa o adevărată superprioritate a creditelor acordate în vederea finanțării reorganizării și care se manifestă prin distribuiri de sume în favoarea finanțatorilor planului înaintea creditorilor garantați anterior. (vezi în acest sens, S. Munteanu – Poziția creditorului garantat în procedura insolvenței prevăzută de Legea nr. 85/2006, Aspecte practice, Revista Phoenix octombrie, decembrie 2011, p. 9-10).Prăpastia dintre insolvență și redresarea afacerii
Practic, poziția creditorului, garantat anterior, este slăbită din cauza acestor mecanisme ale insolvenței și această categorie de creditori trebuie să fie protejată corespunzător prin măsuri legale precum plata periodică pentru acoperirea diminuării valorii obiectului garanției ori valorii obiectului garanției, ori valorii părții garantate dintr-o creanță de rang inferior, respectiv, pentru satisfacerea dobânzilor, majorărilor și penalităților de orice fel, reducerea capitalului creanței sub cota de diminuare a valorii obiectului garanției ori a valorii părții garantate dintr-o creanță cu rang inferior, novația obligației de garanție prin constituirea unei garanții suplimentare, reale sau personale ori prin substituirea obiectului garanției cu un alt obiect (vezi art. 39 din Legea nr. 85/2006). Concluzionând, este de dorit ca toate condițiile unei finanțări a planului de reorganizare să se negocieze cu finanțatorul și cu creditorii când se impun, de către autorul planului, condiții stabilite înainte de depunerea planului de reorganizare și cuprinse în planul depus în termen pentru a se îndeplini cerința ca noua creanță să fie parte componentă a planului. Cum această garanție este reglementată prin plan, iar planul este confirmat având natura unei hotărâri judecătorești definitive, înscrierea garanției în registrele de publicitate se va efectua, în temeiul acestei hotărâri judecătorești, care este planul, fără a mai fi necesar acordul creditorilor garantați anterior. Apreciem, așa cum am arătat în material, că noile reglementări aduse de Legea nr. 85/2014 încearcă să reducă prăpastia între insolvență și redresarea afacerii, așa cum rezultă din prev. art. 2 respectiv, art. 4 pct. 2 din această lege. Sperăm ca noile reglementări aduse de Legea nr. 85/2014 să constituie un cadru legal adecvat, care să asigure încrederea participanților la salvarea firmelor de la faliment, respectiv, să încurajeze investitorii și finanțatorii, în acest scop falimentul constituind o oportunitate ce reprezintă consecința înnoirii mediului de afaceri. De asemenea, sperăm ca noua lege să asigure echilibrul între interesele debitorilor și cele ale creditorilor, în scopul reducerii numărului de firme intrate în insolvență, având în vedere că insolvența unei firme nu întotdeauna echivalează cu sfârșitul firmei respective, mai ales dacă vom avea în vedere măsurile legale preventive reglementate de lege. În concluzie, timpul și practica ce se va naște vor fi factori care vor scoate în relief eficiența noului cadru legislativ reglementat de Legea nr. 85/2014, inclusiv în privința finanțării debitorului în insolvență. BIBLIOGRAFIE: Articol, Finanțarea debitorului aflat în reorganizare judiciară, facilitate sau constrângere? – Caietele Juridice ale BNR NR. 1 / 2011-2012, pag. 36-42, autor: avocat Deleanu Vasile; Articol, Finanțare în insolvență și „Superpriority”, autor Vasile Godinca Herlea, publicație TRIMESTRIALĂ a BNR – Caietele Juridice – , anul III NR.1 ianuarie – martie 2013; Articol, Prioritatea reorganizării în detrimentul falimentului în Legea nr. 85-2014, autor Av. Adrian Ștefan Clopotari, Juridice.ro, 29 12 2014; Articol, Noua lege a insolvenței îi permite debitorului să propună un plan de reorganizare chiar dacă a contestat, fără succes existența stării de insolvență, autor Cătălin Antonache, articol postat de Piperea și Asociații (http:/www.piperea.ro/echipa/), 05 11 2014; Articol, Finanțarea debitorului în perioada de observație. Incidența prevederilor art. 87 alin. 4 din Legea nr. 85/2014, autor Cosmin A Harceaga, articol postat în blogul autorului în septembrie 2015; Articol, Privire comparativă asupra reglementării deschiderii procedurii insolvenței și efectele acesteia în Legea nr. 85/2006 și Legea nr. 85/2014, autor, Av. Baroul Timiș Amina Cor, Universul Juridic, 15 10 2015; Planul de reorganizare judiciară, debitoare SC I.S.C.T. SA, dosar 356/1285/2013, Tribunalul Specializat Cluj; Decizia Civilă nr. 349/A/09 04 2015 pronunțată de C.A. Timișoara secția a II a Civilă, dosar nr. 3140/108/2014/a3; LEGEA 85/2006 privind procedura insolvenței cu modificările ulterioare; LEGEA 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență; Planul de reorganizare judiciară, debitoare SC D.I. SRL, dosar nr. 29063/3/2010 al Tribunalului București, secția a VII a Comercială (în prezent civilă).TAXA DE DRUM, MODELUL À LA RUSSE
Starea necorespunzătoare a drumurilor și șoselelor Federației Ruse dă mult de furcă transportatorilor și posesorilor de autoturisme din această țară. În anii din urmă, autoritățile au ajuns să nu mai prididească cu reparațiile necesare în fiecare an, ceea ce provoacă nemulțumire și proteste din partea utilizatorilor. Cauzele impasului sunt controversate. Autoritățile preferă să dea vina pe condițiile de climă vitrege (ploi, viscole, ger) care provoacă erodări accelerate ale carosabilului, pe când diverșii comentatori sunt de părere că la mijloc este vorba despre slaba calitate a lucrărilor executate, despre neglijență, nepăsare sau furt de materiale.
Desigur, condițiile de climă aspră își spun cuvântul în materie, dar ele ar trebui luate în calcul de către constructor, dacă el este competent și de bună credință. Există opinii, precum că o cauză importantă a construcțiilor sau reparațiilor rutiere precare o constituie sistemul încheierii contractelor pe bază de licitații. Pentru a câștiga o lucrare, firmele constructoare concurente fac oferte cu costuri mai mici decât consumul de materiale și muncă efectiv necesar, urmând ca, după obținerea comenzii, să facă „economiile” de rigoare pentru a nu ieși în pagubă. Nu rareori, asemenea lucruri se petrec în înțelegere (pe bază de mită) cu autoritățile contractante. Se întâmplă ca și managerii patronului sau subalternii acestora să contribuie la compromiterea calității lucrărilor, sustrăgând materiale spre a le folosi personal sau a le vinde (vezi „Argumentî i Faktî”, nr.1, din 12 ianuarie 2016).
Pentru a putea face față solicitărilor tot mai mari de resurse necesare întreținerii căilor de comunicații rutiere, inclusiv construcției de noi șosele și magistrale, guvernul federal nu ezită să recurgă și la metode practicate cu succes în țările cu economie de piață, occidentale, ca, de pildă, la implicarea financiară mai palpabilă a posesorilor de autovehicule. Prin introducerea sistemului „Platon”, de evidență electronică a circulației pe magistralele federale, de la 15 noiembrie 2015, mijloacelor de transport cu greutatea de peste 12 tone (camioane, TIR-uri, autobuze ș.a.) li s-a impus o taxă de 1,53 ruble/km (8 bani-RON), de la 1 martie 2016, suma majorându-se la 3,06 ruble. În funcție de numărul vehiculelor deținute, transportatorii înregistrați în sistemul de evidență pot să plătească în avans o anumită garanție, din care se reține, anual, suma înregistrată de aparatul de taxare instalat pe vehicul. Urmează să fie instalate câteva milioane de asemenea aparate. Cei prinși că circulă fără să plătească sunt amendați cu 5.000 ruble (300 lei), la prima abatere, și cu 10.000 ruble, la recidivă (vezi „Rossiiskaia Gazeta”, nr. 276, din 7 decembrie 2015). O amendă poate fi aplicată numai o singură dată într-o zi, șoferii străini care traversează granița putând parcurge 50 km fără să plătească taxa, cu condiția ca ei să facă aceasta ulterior.
O comisie guvernamentală specială stabilește modul în care sunt cheltuite sumele colectate. Din banii strânși în anul 2015, a fost prevăzută construcția a trei poduri și două șosele de centură. Numai în prima zi de la intrarea în vigoare a sistemului „Platon”, s-au încasat 35 milioane ruble (vezi „Denghi.Kommersant”, nr. 46, din 23-29 noiembrie 2015). S-a estimat că, de pe urma taxei percepute de la cei 123.000 de proprietari ai celor 655.000 de vehicule grele înregistrate, deocamdată, în sistem (doar 35 la sută din totalul celor existente în țară), administrațiile regionale ar trebui să beneficieze, în 2016, de 146 miliarde ruble venituri bugetare. Dar, din banii încasați, 10,6 miliarde ruble vor trebui plătite operatorului care a instalat și asigură menținerea în funcțiune a sistemului electronic „Platon”, respectiv, companiei private „RTITS” (vezi „Ogoniok”, nr. 9, din 7 martie 2016).
„PLATON” SISTEMUL CARE TAXEAZĂ TRANSPORTATORII
Deși taxa „Platon” instituită pare mică, totuși, la imensitatea teritoriului Rusiei, cu drumuri a căror lungime, de la est la vest, măsoară 10.000 km, suma pe care trebuie să o plătească un transportator pentru a ajunge la o destinație mai îndepărtată poate fi consistentă. La 20 februarie a.c., transportatorii din 43 de regiuni ale Rusiei și-au manifestat nemulțumirea, organizând o grevă de protest de 10 zile, pe parcursul căreia au făcut demonstrații și au refuzat orice fel de comenzi (vezi publicația „Profil”, nr. 7, din 29 februarie 2016). Pentru a calma spiritele, guvernanții au sugerat posibilitatea înlocuirii taxei incriminate cu o acciză suplimentară la prețul combustibililor (două ruble, la litrul de benzină și o rublă, la motorină), dar nici această idee nu a fost agreată, cu atât mai mult cu cât în felul acesta ar fi fost vizați și posesorii de autoturisme ușoare. Guvernul federal nu poate ceda, nici el, deoarece sumele prevăzute a fi încasate au fost incluse în proiectele de cheltuieli pe 2016. Dar, probabil și ca urmare a faptului că, în toamnă, vor avea loc alegeri pentru Duma de Stat (Parlament), intrarea în vigoare, de la 1 martie 2016, a deciziei de majorare a taxei, de la 1,53 ruble/km, la 3,06 ruble/km, a fost amânată cu un an. De asemenea, s-a convenit și posibilitatea deducerii taxei datorate din impozitul anual pe activitatea de transport.
Economiștii conchid că introducerea „taxei de drum” poate fi considerată și ca o încercare a statului de a da viață așa-zisei „rente rutiere”, instituind plata pentru utilizarea de către agenții economici a unor bunuri funciare care îi aparțin (șoselele și magistralele) și care aduc utilizatorilor venituri, plusvaloare comercială. Ei cred că, dacă, în condițiile economiei de stat centralizate, gratuitatea circulației vehiculelor grele pe domeniul public a fost un lucru firesc, deoarece ele aparțineau în totalitate statului, în economia de piață, în care, alături de agenți economici de stat, acționează agenți privați, lucrurile se schimbă. Pentru întreținerea căilor de comunicații rutiere, statul suportă importante cheltuieli, face investiții pe care, pentru a nu-și dezechilibra bugetul, trebuie să le amortizeze, fie prin taxe de drum, fie prin accize la carburanți sau altfel. Din categoria unor asemenea mijloace fac parte și taxele pentru parcare, pentru intrarea în orașele mari sau pentru accesul în zone urbane centrale, taxe cu care s-a obișnuit, deja, lumea.
CAMIOANELE SUNT URMĂRITE PRIN SATELIT
Datorită conectării sale la rețeaua națională de sateliți „GLONASS” (GPS), sistemul „Platon” are posibilitatea să urmărească traseele tuturor vehiculelor care circulă pe magistralele federale și să calculeze sumele datorate statului de către fiecare vehicul. În acest fel, sunt descoperiți, nu numai șoferii care circulă fără să plătească „taxa de drum”, dar este pusă în cauză și „piața neagră” a transportatorilor, respectiv, activitatea acelora dintre ei care se sustrag de la plata obligațiilor fiscale aferente. Nu întâmplător, cei care au protestat mai vehement împotriva intrării în funcțiune a sistemului „Platon” nu au fost marile companii de transport, înregistrate la fisc și cu impozitele plătite la zi, ci micii transportatori individuali (foarte mulți, de altfel), care practică această activitate pe cont propriu și nu de puține ori în afara legii. Totodată, comentatorii observă, nu fără oarecare ironie, că monitorizarea electronică a magistralelor scoate din circulație și practicile de corupere a poliției rutiere de către șoferii în culpă, care, oricâtă mită ar da agenților rutieri, nu mai pot scăpa de taxele și amenzile datorate statului.
Transportatorii internaționali autohtoni se confruntă și cu alte dificultăți. Recent, ca represalii împotriva Rusiei, în legătură cu conflictul ruso-ucrainean, Ucraina și Polonia au decis interzicerea tranzitului prin teritoriul lor a vehiculelor de transport înregistrate în Rusia. După 11 februarie a.c., peste 500 de TIR-uri și camioane rusești încărcate cu marfă din Italia, Austria, Germania, Olanda și alte țări vest-europene nu s-au mai putut întoarce în patrie pe rutele tradiționale, fiind nevoite să caute căi ocolitoare prin nordul continentului, suportând mari întârzieri și cheltuieli. Numai traversarea mării cu bacul, din Germania în Suedia costă 700 euro. Majorând tarifele, transportatorii ruși sunt în pericol de a fi înlocuiți de concurenți din terțe țări, pierzând, astfel, piața de profil, foarte rentabilă. Costul transportului a 20 tone marfă, de la Milano, la Moscova, de pildă, este de 2.900 euro, din care, după ce-și acoperă cheltuielile, patronul vehiculului realizează un profit de 200 euro. Iar, în 2015, au fost importate în Rusia, cu mijloace de transport auto, nouă milioane tone mărfuri și au fost exportate șapte milioane tone (vezi „Denghi. Kommersant, nr. 7, din 22-28 februarie 2016). Bineînțeles că la restricțiile instituite de Polonia și Ucraina, autoritățile ruse au răspuns, și ele, cu măsuri similare față de transportatorii din țările respective, dar acest fapt nu este de natură să încălzească prea mult pe transportatorii ruși.
Marile probleme ale omenirii: globalizarea, sărăcia, migrația și ascensiunea partidelor populiste
Reuniunea președinților și a premierilor celor mai dezvoltate 20 de economii ale lumii, cunoscută și sub denumirea de G20, este un simbol al globalizării. De fapt, toate temele de discuție din cadrul acestor sumituri sunt legate de probleme de securitate globală, liberalizarea comerțului mondial, protecția mediului, și mai ales, la ultima întâlnire, cap de afiș a fost migrația a milioane de musulmani spre statele europene.
Summitul G20 desfășurat la Hangzhou, a fost un succes de imagine pentru China, dar marile probleme globale nu și-au găsit rezolvarea. Au fost evitate subiectele sensibile, iar consensul participanților privind necesitatea unor politici coordonate pentru redresarea economiei globale a fost unul mai degrabă formal, remarcă jurnaliștii de la Reuters. Pe fond, analiștii au remarcat slăbiciunea de care au dat dovadă SUA, în regiunea Asiei de Sud-Est, fiind puternic contrată de China.
În ciuda festivismului oficial, în culisele întâlnirii celor mai puternici lideri din lume, discuțiile s-au purtat pe un ton mult mai rece. În special când a venit vorba despre protecționism, divergențele între marile puteri economice au fost evidente. În media chineză, care a remarcat omiterea intenționată a unor subiecte foarte delicate, precum disputele din Marea Chinei de Sud, s-a observat frustrarea Beijingului care a acuzat voalat Occidentul că se opune neloial ambițiilor sale economice de expansiune.
„Principalele economii dezvoltate ar trebui să reducă protecționismul și să renunțe la barierele din calea comerțului liber, care nu sunt soluții pentru dinamizarea creșterii economice”, se arată într-un comentariu al agenției Xinhua.
Însă nu tocmai impunerea unor măsuri care să pună accent tot pe globalizare (un concept îndrăgit de neoliberali) nu ar face ca populația să fie și mai nemulțumită? Creșterea accelerată a inegalităților în societățile occidentale este unul dintre efectele nedorite a globalizării. Iar din ce în mai puțini oameni vor deține tot mai mult din averea globală. Aceștia, cei bogați și puternici, au devenit plutocrați, deținând puterea economică și pe cea de decizie politică. În aceste condiții, reacțiile antisistem nu puteau să întârzie prea mult.
PARTIDELE POPULISTE CÂȘTIGĂ TEREN ÎN EUROPA
Forța tot mai mare a partidelor populiste amenință tot mai mult stabilitatea principalilor piloni care susțin actuala arhitectură europeană. În această categorie intră înfrângerea fără precedent a Cancelarului german Angela Merkel chiar în landul său natal, înfrângere care semnifică întinderea tumultului politic de-a lungul vechiului continent. Pentru prima dată de după cel de Al Doilea Război Mondial, creștin-democrații s-au plasat în spatele unei formațiuni noi, populiste. Profitând de nemulțumirea populației față de politica ce a încurajat imigrarea, doar în 2015, a unui milion de musulmani, alternativa pentru Germania – un partid anti-imigrație înființat cu doar trei ani în urmă – a surclasat partidul din care face parte cancelarul german, chiar în regiunea în care aceasta s-a născut. Această înfrângere umilitoare și categorică i-a determinat pe aliații lui Merkel să se întrebe dacă nu este cazul de schimbare a politicii privind imigrația. Dincolo de Germania, Europa s-ar putea confrunta cu mai multe momente politice de răscruce, cum ar fi influxul de imigranți, noi atentate teroriste și sentimentele antisistem, care complică redresarea economică după anii de criză. În Austria sunt programate la începutul lunii octombrie alegeri prezidențiale care ar putea fi câștigate de candidatul unui partid populist, considerat de extremă-dreapta, o premieră pentru un stat membru al Uniunii Europene. La sfârșitul toamnei, în Italia se va desfășura un referendum privind modificarea constituției, care este privit ca un vot de încredere pentru guvernul pro-european al premierului Matteo Renzi. Iar în decembrie, în Spania, vor avea aproape sigur loc, pentru a treia oară în acest an, alegeri parlamentare, formarea unui nou guvern fiind un deziderat aproape imposibil de realizat în condițiile actuale – simptom al fragmentării politice și al creșterii sentimentului antisistem care se răspândește în Europa. Fiecare succes al populiștilor într-o țară europeană pare a fi un imbold dat populiștilor din următoarea țară. „Ceea ce ieri părea imposibil, azi a devenit posibil”, a declarat Marine Le Pen, liderul Frontului Național din Franța după aflarea succesului obținut de populiștii germani – Alternativa pentru Germania – la alegerile regionale din landul Mecklenburg-Pomerania Inferioară. Le Pen este cotată cu șanse mari de a intra în al doilea tur de scrutin la alegerile prezidențiale din primăvara viitoare. Cu 15 ani în urmă, Joseph Stiglitz, laureat al premiului Nobel pentru economie, a scris o carte intitulată „Globalizarea și nemulțumirile față de ea,” referitoare la opoziția în creștere din țările în dezvoltare față de reformele globalizării. Pare a fi un mister: populației din țările în dezvoltare i s-a spus că globalizarea va crește bunăstarea la nivel planetar. Atunci de ce atâția oameni devin ostili față de ea? În prezent, opozanții globalizării din țările emergente și cei din țările aflate în curs de dezvoltare s-au raliat altor zeci de milioane din economiile dezvoltate. Sondajele de opinie, inclusiv un studiu amănunțit realizat de Stanley Greeberg și asociații pentru Roosvelt Institute, arată că comerțul este printre principalele nemulțumiri majore pentru o mare parte dintre americani. Păreri asemănătoare au și europenii. Cum este posibil ca un fenomen, despre care liderii noștri politici – de multe ori și economiști – spun că este benefic pentru toată lumea, să fie așa de contestat? Unul dintre răspunsurile formulate uneori de către economiștii neoliberali care apără aceste politici este că populația o duce mai bine. Și din acest motiv nu se înțelege opoziția oamenilor. Nemulțumirile lor pot fi rezolvate mai degrabă de psihiatrii decât de economiști. Dar datele privind evoluția veniturilor arată că mai degrabă acești economiști neoliberali ar trebui să aibă un consult de specialitate, psihiatric, spune Stiglitz. Statistic, segmente largi ale populației din statele dezvoltate nu o duc deloc mai bine: în SUA, veniturile pentru 90% din populație stagnează de un sfert de secol.GLOBALIZAREA, CINE PIERDE ȘI CINE CÂȘTIGĂ
Venitul median al salariaților de sex masculin în termeni reali (ajustat cu inflația) este mai mic decât era în urmă cu 42 de ani. La nivelul cel mai de jos, veniturile reale sunt comparabile cu cele de acum 60 de ani. Efectele dificultăților economice și ale dislocărilor pe care le suferă mulți americani se văd și în statisticile privind sănătatea. De exemplu, economiștii Anne Case și Angus Deaton, laureați ai premiilor Nobel din acest an, au demonstrat că speranța de viață printre categoriile americanilor de rasă albă este în scădere. Lucrurile stau ceva mai bine în Europa – însă doar foarte puțin mai bine. În cartea „Inegalitatea globală: O nouă abordare a Erei Globalizării”, Branko Milanovici a analizat cine sunt marii câștigători și care sunt perdanții din ultimii 20 de ani. Cei care au înregistrat o creștere sensibilă a veniturilor reprezintă un procent din populația totală a globului, compusă în principal din plutocrați și clasa mijlocie din economiile emergente. La nivel global, 1% din populație și-a văzut veniturile crescând cu 40%. Însă acest procentaj din populația globului este concentrată într-un număr limitat de țări, din care 12% sunt americani și 5% britanici. 1% din populația globală a beneficiat de 29% din venitul global și deține 46% din averea mondială: inegalitatea este din ce în ce mai mare în prezent decât a fost în trecut. Cei mai mari perdanți – cei care n-au avut deloc creșteri ale veniturilor sau foarte mici – cuprinde cele mai sărace pături ale populației globale, dar și clasa mijlocie și a salariaților din țările dezvoltate. Stiglitz subliniază că globalizarea nu este singura cauză care a condus la această evoluție, dar una importantă. În ipoteza piețelor perfecte de liber schimb (care stă la baza majorității analizelor economice neoliberale), salariile muncitorilor necalificați din întreaga lume s-ar egaliza. Astfel, comerțul cu mărfuri devine un substitut pentru circulația persoanelor. Mai exact, importul de bunuri din China – produse care necesită mulți muncitori necalificați pentru a fi fabricate – reduce cererea de muncitori necalificați în Europa și S.U.A. Această forță a pieței libere este atât de puternică, încât, dacă nu ar exista costurile de transport, iar SUA și Europa nu ar beneficia de avantaje competitive, cum ar fi tehnologia, ar fi ca și cum muncitorii chinezi ar continua să emigreze în SUA și UE până când diferențele salariale s-ar elimina în întregime. În mod deloc surprinzător, nu neoliberalii au vorbit despre această consecință a liberalizării comerțului, așa cum susțin acum – unii ar spune că ar minți – că toți ar beneficia de pe urma înlăturării barierelor comerciale. Eșecul politicii de globalizare de a realiza ceea ce au promis partidele politice tradiționale a avut ca efect subminarea încrederii în sistemul actual de guvernare. Iar ofertele generoase ale acelorași guverne pentru ajutorarea băncilor care au declanșat criza financiară din 2008, în timp ce simplii cetățeni au fost lăsați să se descurce cum pot, a întărit credința că această eroare nu provine doar dintr-o judecată economică greșită. În SUA, republicanii s-au opus în Congres ca cei care au fost afectați în mod direct de către globalizare să primească compensații financiare. De altfel, în general, neoliberalii, aparent îngrijorați de efectele adverse produse de politica de stimulare economică, s-au opus luării măsurilor care ar fi prezervat bunăstarea celor care au avut cel mai mult de pierdut. Laureatul premiului Nobel spune că nu se poate avea globalizare, creștere economică, fără sprijin pentru categoriile de populație afectate, măsuri active de protecție socială. Țările din nordul Europei au aplicat cu succes însă aceste măsuri, parte a contractului social care să mențină o societate deschisă față de fenomenul globalizării și față de schimbările tehnologice. Neoliberalii din celelalte state dezvoltate nu au aplicat această politică – iar acum, în cadrul alegerilor din SUA și UE, pierd constant în fața partidelor de orientare populistă. Globalizarea nu este singura cauză a creșterii inechităților sociale. Avansul tehnologic este o altă cauză. Însă economiile avansate nu au introdus politici care să asigure o redistribuire mai echitabilă a veniturilor tot mai mari datorate efectelor globalizării și tehnologiei.SALARIAȚII AU O FORȚĂ DE NEGOCIERE TOT MAI SCĂZUTĂ
În loc de aceasta, neoliberalii au introdus politici care au restructurat piețele în sensul adâncirii inegalităților și au subminat dezvoltarea economiei globale. Creșterea economiei mondiale s-a diminuat pe măsură ce regulile jocului au fost rescrise în avantajul băncilor și corporațiilor – cei bogați și puternici – în detrimentul și pe cheltuiala tuturor celorlalți. Puterea de negociere a salariaților a scăzut, legile antimonopol nu au ținut pasul cu dezvoltarea companiilor, iar legislația a fost modificată necorespunzător, consideră Stiglitz. Tratatul de liberalizare a schimburilor comerciale dintre SUA și UE (TTIP) ar continua politica de globalizare. Însă fără măsuri active de contracarare a efectelor adverse, s-ar putea obține contrariul față de așteptări: stagnare și pierderea suportului popular pentru asemenea măsuri. SUA mai sunt implicate în negocierea unui acord cu 11 state din zona Pacificului – Parteneriatul Trans-Pacific, care la rândul lui ar induce efecte negative în economia americană.O PLEDOARIE PENTRU ROMÂNIA
Din păcate, în ultima lună timpul nu mi-a permis să fiu prezent activ în Social Media. Totuși, am reușit să citesc (chiar pe LinkedIn) unul sau două articole foarte interesante despre România și despre potențialul ei macroeconomic.
În contextul actual – atât cel global, geopolitic, afectat de Brexit, cât și cel personal, afectat de apropiata mea plecare – consider că este foarte important să reafirm locul și importanța crucială a României pe piața europeană.
Din punct de vedere macroeconomic, România este astăzi cea mai performantă țară membră UE. Reprezentăm al patrulea cel mai important bazin economic al Uniunii și, în majoritatea industriilor, gradul de penetrare al pieței este încă scăzut, raportat la potențialul acesteia.
România reprezintă, așadar, cea mai dinamică piață europeană – una foarte atractivă atât pentru investitori, cât și pentru micii agenți economici. Este esențial, însă, ca tot acest trend favorabil să se traducă într-un trai mai bun pentru românii de rând.
Consider că este vital să întărim clasa de mijloc, motorul oricărei economii sănătoase. Consider că antreprenorii care acumulează profit trebuie să învețe – dacă nu au învățat deja – să întoarcă o parte din acest profit angajaților, cea mai importantă resursă a unei companii.
În Allianz-Țiriac, am pus oamenii (atât angajații, cât și clienții noștri) în centrul strategiei noastre de business. Oamenii sunt cei care catalizează performanța într-un business și tot ei sunt aceia care pot aduce schimbarea pozitivă.
Din păcate, am observat în ultimii patru ani că mulți dintre voi, românii, nu sunteți conștienți de acest potențial formidabil pe care îl aveți. Vă minimizați meritele. Am întâlnit de multe ori aici o cultură a resemnării, a lui „asta este!”.
Observ însă, atât în compania pe care încă o conduc, cât și în general, în jurul meu, o schimbare de mentalitate. Se întrevede curajul și o cultură a antreprenorialului, a inițiativei, care înlocuiește încet, dar sigur, mentalitatea execuției.
Începem să realizăm cât de important este să nu stăm pe loc. Desigur, pentru a beneficia de tot acest trend macroeconomic pozitiv, avem nevoie de sprijinul statului. Avem nevoie de infrastructură și, poate în primul rând, avem nevoie să depolitizăm mediul privat.
Am observat în acești patru ani de când sunt aici un alt paradox interesant. Vă vorbiți țara de rău. În vreme ce noi, expații, vorbim cât se poate de elogios despre România, ori de câte ori avem ocazia. Faceți voi asta! Nu vă mai vorbiți de rău concetățenii. Fiecare popor are uscăciunile sale. Nu există nicio cultură perfectă.
În familia AZT, am reușit să dărâmăm aceste mituri culturale ale resemnării și le-am transformat în mituri benefice, ale transformării pozitive, ale performanței. Punând oamenii în centrul companiei, am reușit, cred eu, să ne redefinim mentalitatea.
Românii au nevoie să fie inspirați să creadă din nou în țara lor. Este nevoie, desigur, de o strategie națională pe termen lung. Aveți nevoie de un set de valori naționale care să vă reprezinte și în care să credeți. Tinerii trebuie să rămână sau să se întoarcă în țară.
Exemplul din Coreea de Sud, care într-o vreme de instabilitate economică și-a trimis tinerii la școală în străinătate, pentru a se specializa și pentru a pune apoi umărul la reclădirea țării, este unul foarte bun pentru România.
Din nou, oamenii trebuie puși în mijlocul strategiilor de dezvoltare – atât la nivel național, cât și privat, pentru fiecare antreprenor și pentru fiecare agent economic. Aceștia trebuie să fie mulțumiți pentru a performa, pentru a-și plăti taxele, pentru a fi niște buni cetățeni.
Apoi, multiculturalismul este esențial. Suntem o țară profund europeană, cu influențe din atâtea mari culturi. Istoria ne arată că locul nostru este în Europa, iar în condiții de pace și stabilitate putem deveni o parte integrată și importantă din economia europeană.
Pacea și stabilitatea socio-economică sunt esențiale – și sunt motivul pentru care s-a născut Uniunea Europeană. Din păcate, cred că noi, europenii, uităm cam ușor aceste lucruri. Cădem prea ușor în păcatul xenofobiei, al autoizolării culturale – iată exemplul Brexit!
Trăim într-una dintre cele mai frumoase zone geografice ale Uniunii Europene, într-o oază de natură sălbatică, de autenticitate și de omenie, într-un context socio-economic global marcat de aglomerări urbane, de stres cronic, chiar de fenomenul „burnout”.
Sunt convins că România poate profita de acest context, dacă reușim să gândim strategic, pe termen lung – nu doar la profitul pe termen scurt, dacă reușim să reclădim o infrastructură sănătoasă pentru turism și dacă ne străduim să îmbunătățim serviciile.
Sunt convins că ne putem poziționa sociocultural ca un liant între Est și Vest, mai ales în acest nou context de instabilitate la nivelul Uniunii Europene. Mai mult decât atât, cred că este o datorie a noastră, de cetățeni europeni, să punem umărul la reconsolidarea Uniunii.
Cultural și sociopolitic, România reprezintă antiteza la Brexit. Am un sentiment ciudat în ceea ce vă privește: pe măsură ce mi se apropie plecarea, simt nevoia să-i îndemn tot mai mult pe actualii mei concetățeni, pe voi, românii, să rămâneți aici.
România este o insulă de oameni calzi, în mijlocul Balcanilor. Țineți foarte mult la valorile familiei și vă văd ca pe niște oameni puternici, care se pot mobiliza pentru a reuși. Sunteți flexibili, creativi, descurcăreți. Dar trebuie să vă acordați mai multă încredere.
În România, am învățat că „acasă” nu este unde te-ai născut, ci acolo unde ești înconjurat de oameni care te inspiră și care te fac să te simți de-al lor. Așa m-am simțit eu la voi în țară. Și datorez asta, în primul rând, colegilor mei, dar și românilor pe care am avut plăcerea să îi cunosc.
Mă simt cetățean european, cu inima în România.
Rolul IT&C în dezvoltarea accelerată a României
La nivel macroeconomic un element esențial care separă România de economiile avansate din UE este productivitatea muncii.
Productivitatea muncii redusă, printre ultimele în UE, nu permite ridicarea generală a veniturilor, a nivelului de trai al oamenilor. Aproape jumătate din populație, îndeosebi cea care se află în mediul rural, nu contribuie relevant la venitul național, ducând de multe ori o viață de subzistență în gospodăria proprie.
De ce, în acest context, este important domeniul IT & C?
Economia actuală este o economie a cunoașterii. Alături de cercetarea științifică și dezvoltarea tehnologică, IT&C contribuie direct la trecerea la o economie a cunoașterii.
Sunt două direcții principale:
– Conducerea proceselor tehnologice asistată de calculator; de exemplu, elaborarea oțelului asistată de calculator, de proces, de natură să asigure o compoziție precisă a produsului finit și, evident, proprietăților dorite ale metalului;
– Optimizarea eficienței activității economice prin managementul asistat de calculator al tuturor proceselor economice (marketing, planificare, aprovizionare, producție, desfacere, transporturi, contabilitate, resurse umane etc.).
Avem în țară, câteva pre-condiții favorizante. Potențialul de dezvoltare IT, specialiștii, precum și dezvoltarea puternică a comunicațiilor, mai ales în zona urbană.
În sectorul privat, situația este foarte diferită. Companiile internaționale care au investit în țara noastră și au o pondere importantă a producției și exportului, asigurând un număr mare de locuri de muncă, sunt, în mare măsură, racordate la cerințele mondiale de echipare cu soluții și infrastructură IT&C necesare. Acestea investesc, în continuare, în acest domeniu pentru a-și menține competitivitatea.
Exemplu: Renault aplică la Dacia soluțiile IT din grup, extinde, pe fondul presiunii puse de sindicate pe creșterea salariilor, robotizarea în fabricația din România.
Pe de altă parte, companii care au preluat activități pentru care legislația din UE nu este integral obligatorie în România, nu modifică, nu modernizează serviciile furnizate. Un bun exemplu este smart metering în energie. Cititorii de contoare „costă” extrem de puțin distribuitorii de electricitate sau gaze pentru populație. De ce să introducă soluții inteligente? Acest aspect duce la menținerea a numeroși angajați puțin productivi, plătiți foarte prost! Nu asta ne dorim, nu asta este calea spre viitor.
Situația este mai proastă în zona firmelor și antreprenorilor români. Sunt încă puțini patroni români care cred în IT&C ca o pârghie esențială a competitivității. Încă soluțiile IT serioase sunt privite ca „mofturi”, costuri fără rost.
Întemeierea afacerii pe prelucrarea datelor despre piață, proiectarea asistată, managementul în timp real al aprovizionării, fabricației și desfacerii, conducerea activității financiare cu soluții IT etc. sunt la început și lipsa lor creează un handicap firmelor românești. Exemplu: optimizarea utilizării flotei auto de transport mărfuri în scopul reducerii costurilor, livrarea „just in time” cu reducerea stocurilor și optimizarea circulației cash-ului etc.
Desigur, remarcăm și progrese și inițiative pozitive. Există un număr important de antreprenori, mai ales tineri, îndeosebi în domeniul comerțului electronic și al serviciilor electronice.
În domeniul comerțului și serviciilor pentru populație se remarcă progrese, dar comparativ cu țările avansate din UE suntem încă mult în urmă. Chiar și în domeniul bancar, bine echipat cu soluții IT&C, gama serviciilor se poate extinde în continuare. De exemplu, în zona rurală serviciile bancare sunt încă puțin dezvoltate.
Zona rurală este „bolnavul României” în ceea ce privește implementarea soluțiilor IT&C. Accesul la internet de bandă largă este încă limitat, deși este în curs de implementare un program cu fonduri europene în acest sens.
Îndeosebi la sate, se impune un efort de „alfabetizare IT” a persoanelor mature, în paralel cu identificarea și punerea la îndemâna acestora a unor aplicații utile în aceste zone. Școlile din sate, profesorii și elevii lor pot fi vectori ai acestei activități.
În opinia noastră, factorii de decizie ar trebui să identifice măsuri specifice, politici concrete care să stimuleze introducerea soluțiilor IT&C în economie, de natură să crească productivitatea muncii, sporirea competitivității companiilor și antreprenorilor din România. Aceste măsuri trebuie să asigure creșterea productivității muncii și pe cale de consecință a salariilor din economie, reorientarea și recalificarea forței de muncă eliberate astfel.
În sectorul public, soluțiile IT&C sunt, de asemenea, esențiale pentru creșterea productivității muncii și pe această cale a reducerii personalului (mai puțin în apărare, educație și sănătate) și creșterii veniturilor funcționarilor publici.
Deși, mai ales la nivel central, s-au construit diverse aplicații IT&C, România este pe ultimul loc în UE în ceea ce privește informatizarea (cu excepția sănătății unde suntem peste medie). Faptul că suntem ultimii nu este în sine grav. Grav este faptul că, cu excepția sănătății, suntem de trei-patru ori mai puțin echipați cu soluții IT decât media UE!
Este evident că soluțiile informatice nu sunt percepute ca esențiale în sectorul public. Chiar pentru proiectele livrate și acceptate, nu există o răspundere clară pentru menținerea lor în funcțiune și obligativitatea utilizării lor, nu se asigură mentenanța și up-grade-ul acestora.
În cazul proiectelor noi, nu se acordă atenție asigurării unei consultanțe profesionale pentru definirea conținutului proiectelor. Nu sunt responsabilități clare cu termene, pentru implementarea proiectelor. De multe ori, se ignoră instruirea personalului de operare.
De ce pentru telefonie, internet, transport auto, încălzire, electricitate sunt prevăzute anual fonduri pentru furnizare, material sau combustibil, dar pentru aplicațiile IT nu?
Propunerea noastră este ca, în politicile publice, folosirea soluțiilor IT&C să fie integrată ca o componentă firească a activității instituțiilor și funcționarilor publici.
Există numeroase soluții disponibile în România care să permită interconectarea bazelor de date, managementul activității, al proceselor și documentelor, creșterea calității serviciilor către populație, sporirea eficienței și productivității funcționarilor publici etc.
Sunt disponibile soluții de genul celor „smart city”, de natură să optimizeze procesele în orașe și comune, să reducă costurile, să îmbunătățească serviciile.
Un management eficient al unităților sanitare, al celor de învățământ sunt, de asemenea, disponibile (managementul de spital, catalogul electronic, predarea asistată de calculator etc.).
Nu în ultimul rând, factorii de decizie politică trebuie să identifice stimulente pentru firmele românești care dezvoltă și exportă produse IT proprii (în special aplicații). De asemenea, să susțină integratorii locali să replice și să exporte proiecte realizate în țară.
Urgența reconectării interne și externe a României
Rolul infrastructurilor, al rețelelor (de transport rutier, feroviar, fluvial, energetice, de comunicații), în dezvoltare, este binecunoscut. Infrastructurile de calitate vascularizează țesutul economic, atrag investiții, generează creștere, creează locuri de muncă și contribuie la securitatea națională și la creșterea relevanței strategice a unei țări.
Valoarea unei infrastructuri, a unei rețele (o rețea însemnând noduri și conexiuni), este proporțională cu pătratul numărului de conexiuni. Cu cât conectivitatea este mai mare, cu atât rețeaua este mai valoroasă. Acest fapt a fost confirmat din plin de-a lungul istoriei, de la Drumul Mătăsii, la rețeaua de drumuri din Imperiul Roman, la căile ferate europene și până la rețeaua de autostrăzi din Germania sau cea de gazoducte care brăzdează Europa.
În general, în absența unei infrastructuri dezvoltate și a unui sistem de educație de calitate, dezvoltarea economică a unei țări este în mod inerent limitată. Analiza arată că, în acest moment, starea infrastructurilor românești și conectarea cu cele europene reprezintă o vulnerabilitate majoră pentru țară și un factor de blocaj în dezvoltarea ei.
România, din postura de țară membră a Uniunii Europene (care este în primul rând o piață comună), trebuie să fie mult mai bine conectată intern, dar și cu infrastructura europeană.
Infrastructura a fost victima indeciziilor sau a deciziilor greșite din politica românească din ultimii 25 de ani. În absența rezolvării acestei probleme, într-o manieră care să fie coerentă și coordonată, pe de o parte, și care să transceadă ciclurilor electorale, România riscă să devină marginală și periferică din perspectivă geoeconomică și geostrategică.
Motivul pentru care țara are o infrastructură slabă (dincolo de decalajul de dezvoltare istorică față de Occident) nu este neapărat dimensiunea scăzută a investițiilor în domeniu, ci calitatea slabă a acestora.
ROMÂNIA: INVESTIȚII MARI, CALITATE SCĂZUTĂ
În Figura 1, pe orizontală, se măsoară calitatea infrastructurii (infrastructură slabă – scor mic, de calitate – scor mare). Germania, Marea Britanie, Olanda, Franța, Spania, spre exemplu, înregistrează scoruri ridicate, în timp ce, la capătul celălalt sunt țări precum România, Bulgaria și, într-o mai mică măsură, Slovacia și Polonia.
Pe axa verticală (ordonata) se măsoară investițiile publice ca procent din PIB (anii 2013-2014). Se constată că România investește cel mai mult dintre toate țările europene pentru o calitate a infrastructurii foarte scăzută (desigur la un PIB încă modest).
Aceasta reflectă și confirmă faptul că:
Comentariile care urmează acoperă doar rețelele de transport rutier și de gaze, însă concluziile sunt valabile și pentru celelalte tipuri de infrastructuri.
Croația, țară cu o geografie complicată și un relief dificil, are un scor foarte bun pentru infrastructura rutieră, în condițiile în care a construit-o înainte să fie membră a Uniunii Europene. În materie de calitate a drumurilor, Croația este chiar peste Marea Britanie, care a fost părintele fondator al tuturor infrastructurilor de transport europene moderne, căi ferate, și drumuri.
Italia și Grecia au scoruri mai mici decât Lituania, Cehia, Slovenia și Estonia, în condițiile în care aceste țări au beneficiat de alocări mari de fonduri europene în anii ’80-’90, când Uniunea Europeană era mult mai generoasă. Starea mai slabă a infrastructurilor acestora este legată și de modelul lor de guvernanță/guvernare.
A se remarca, de asemenea, și poziția bună a Spaniei și a Portugaliei, care confirmă faptul că atragerea fondurilor europene poate îmbunătăți masiv și relativ rapid calitatea infrastructurii dintr-o țară.
O parte din țările Europei Centrale și de Est (Cehia și Țările Baltice), pe ansamblu, are însă scoruri bune la infrastructuri.
REȚELELE DE AUTOSTRĂZI DIN REGIUNE
Analizând situația autostrăzilor existente în regiunea noastră (Harta 1), se remarcă faptul că Ungaria, țară mică, fără ieșire la mare, are de departe infrastructura cel mai bine pusă la punct (și nu doar infrastructura de transport rutier, ci și cea energetică, țara vecină fiind un hub adevărat).
Teoria dezvoltării economice clasice susține că cel mai repede se dezvoltă țările care au ieșire la mare pentru că acestea sunt conectate la marile rute comerciale, în timp ce handicapul cel mare îl au țările care nu au ieșire la mare. Această teorie este însă combătută de exemplul Elveției, al Austriei, al Luxemburgului, dar și al Ungariei. Budapesta a avut, în ultimii 25 de ani, o politică coerentă și coordonată de transformare a țării într-o poartă de intrare în Europa pentru a-și maximiza avantajul poziției geografice și pentru a-și crește relevanța strategică, indiferent de succesiunea partidelor la guvernare. Ungaria este o țară care are șapte vecini și care a devenit un punct obligatoriu de trecere atât pentru români, cât și pentru bulgari și sârbi, dar și pentru turci și greci în comerțul cu vestul și cu nord-vestul, respectiv cu nordul Europei. Este o țară cu un relief relativ plat, cu capitala amplasată în centru. Budapesta și regiunea înconjurătoare (traversată de Dunăre) sunt inima economică a țării, distanțele între capitală și frontiere sunt mici, iar geografia este blândă (doar câțiva munți mici în zona de nord). Capitala Ungariei a beneficiat și de un avantaj istoric, fiind al doilea oraș al Imperiului Austro-Ungar, iar multe drumuri porneau de la ea încă de atunci, radial, pe diverse direcții. Ungaria avea, în anul 2014, 1.400 km de autostrăzi și o densitate a drumurilor de 1.720 km/1.000 km2, cu 50% peste media EU-15. Budapesta a urmărit o politică de transformare a țării în poarta de intrare în Europa nu numai în ceea ce privește transportul rutier, dar și cel feroviar, aerian, tranzitul de gaze naturale, de energie și de comunicații.
Spre exemplu, încă din anii ’90, Matav (compania similară Romtelecom) făcea investiții pentru transformarea Ungariei într-o țară de tranzit pentru comunicații, ceea ce aducea venituri prin decontările internaționale. Același lucru era urmărit, ca și intenție strategică, și în ceea ce privește aeroportul de la Budapesta. Huburile aeriene în Europa Centrală și de Est erau în acea vreme München, Viena, Budapesta. Între timp, Budapesta și Viena și-au redus importanța, rămânând dominant München-ul. Aceasta, deoarece companiile aeriene naționale care operau de pe cele două aeroporturi au intrat în dificultate din cauza managementului defectuos. Malev este și acum în stare de insolvență, în timp ce Austrian Airlines a fost preluată de Lufthansa (ceea ce a redus traficul aerian pe aeroportul din Viena). În perioada de glorie a Budapestei ca hub regional de transport aerian, aceasta era conectată cu aproape 30 de destinații din regiune.
Pe axa verticală (ordonata) se măsoară investițiile publice ca procent din PIB (anii 2013-2014). Se constată că România investește cel mai mult dintre toate țările europene pentru o calitate a infrastructurii foarte scăzută (desigur la un PIB încă modest).
Aceasta reflectă și confirmă faptul că:
- România nu are o viziune strategică în ceea ce privește infrastructurile (multe proiecte începute, care însă nu au fost finalizate).
- Nu se fac studii de calitate pentru acestea. Se optează pentru studii ieftine care eșuează (a se vedea recentul episod cu traseul Cunța-Săliște. Ancheta independentă făcută de funcționarii de la Bruxelles arată că studiul de fezabilitate și cel tehnic au fost de slabă calitate).
- Investițiile în domeniu sunt puternic influențate de ciclurile electorale. Rectificările bugetare (mai ales în anii electorali) alocă fonduri suplimentare consiliilor județene, care le repartizează pentru investiții derizorii și despre care presa a tot relatat în ultimii ani: terenuri de fotbal în pantă, piscine în sate în care nu mai sunt decât o mână copii, parcuri în zone cu natură generoasă etc.
- Țara are o problemă cu utilizarea fondurilor europene și a surselor de investiții, în general pentru infrastructură. România atrage cele mai puține fonduri de la Banca Europeană de Investiții, atât ca sumă absolută, cât și per capita, pentru construcția de infrastructuri.
Comentariile care urmează acoperă doar rețelele de transport rutier și de gaze, însă concluziile sunt valabile și pentru celelalte tipuri de infrastructuri.
Croația, țară cu o geografie complicată și un relief dificil, are un scor foarte bun pentru infrastructura rutieră, în condițiile în care a construit-o înainte să fie membră a Uniunii Europene. În materie de calitate a drumurilor, Croația este chiar peste Marea Britanie, care a fost părintele fondator al tuturor infrastructurilor de transport europene moderne, căi ferate, și drumuri.
Italia și Grecia au scoruri mai mici decât Lituania, Cehia, Slovenia și Estonia, în condițiile în care aceste țări au beneficiat de alocări mari de fonduri europene în anii ’80-’90, când Uniunea Europeană era mult mai generoasă. Starea mai slabă a infrastructurilor acestora este legată și de modelul lor de guvernanță/guvernare.
A se remarca, de asemenea, și poziția bună a Spaniei și a Portugaliei, care confirmă faptul că atragerea fondurilor europene poate îmbunătăți masiv și relativ rapid calitatea infrastructurii dintr-o țară.
O parte din țările Europei Centrale și de Est (Cehia și Țările Baltice), pe ansamblu, are însă scoruri bune la infrastructuri.
REȚELELE DE AUTOSTRĂZI DIN REGIUNE
Analizând situația autostrăzilor existente în regiunea noastră (Harta 1), se remarcă faptul că Ungaria, țară mică, fără ieșire la mare, are de departe infrastructura cel mai bine pusă la punct (și nu doar infrastructura de transport rutier, ci și cea energetică, țara vecină fiind un hub adevărat).
Teoria dezvoltării economice clasice susține că cel mai repede se dezvoltă țările care au ieșire la mare pentru că acestea sunt conectate la marile rute comerciale, în timp ce handicapul cel mare îl au țările care nu au ieșire la mare. Această teorie este însă combătută de exemplul Elveției, al Austriei, al Luxemburgului, dar și al Ungariei. Budapesta a avut, în ultimii 25 de ani, o politică coerentă și coordonată de transformare a țării într-o poartă de intrare în Europa pentru a-și maximiza avantajul poziției geografice și pentru a-și crește relevanța strategică, indiferent de succesiunea partidelor la guvernare. Ungaria este o țară care are șapte vecini și care a devenit un punct obligatoriu de trecere atât pentru români, cât și pentru bulgari și sârbi, dar și pentru turci și greci în comerțul cu vestul și cu nord-vestul, respectiv cu nordul Europei. Este o țară cu un relief relativ plat, cu capitala amplasată în centru. Budapesta și regiunea înconjurătoare (traversată de Dunăre) sunt inima economică a țării, distanțele între capitală și frontiere sunt mici, iar geografia este blândă (doar câțiva munți mici în zona de nord). Capitala Ungariei a beneficiat și de un avantaj istoric, fiind al doilea oraș al Imperiului Austro-Ungar, iar multe drumuri porneau de la ea încă de atunci, radial, pe diverse direcții. Ungaria avea, în anul 2014, 1.400 km de autostrăzi și o densitate a drumurilor de 1.720 km/1.000 km2, cu 50% peste media EU-15. Budapesta a urmărit o politică de transformare a țării în poarta de intrare în Europa nu numai în ceea ce privește transportul rutier, dar și cel feroviar, aerian, tranzitul de gaze naturale, de energie și de comunicații.
Spre exemplu, încă din anii ’90, Matav (compania similară Romtelecom) făcea investiții pentru transformarea Ungariei într-o țară de tranzit pentru comunicații, ceea ce aducea venituri prin decontările internaționale. Același lucru era urmărit, ca și intenție strategică, și în ceea ce privește aeroportul de la Budapesta. Huburile aeriene în Europa Centrală și de Est erau în acea vreme München, Viena, Budapesta. Între timp, Budapesta și Viena și-au redus importanța, rămânând dominant München-ul. Aceasta, deoarece companiile aeriene naționale care operau de pe cele două aeroporturi au intrat în dificultate din cauza managementului defectuos. Malev este și acum în stare de insolvență, în timp ce Austrian Airlines a fost preluată de Lufthansa (ceea ce a redus traficul aerian pe aeroportul din Viena). În perioada de glorie a Budapestei ca hub regional de transport aerian, aceasta era conectată cu aproape 30 de destinații din regiune. România și competitivitatea
De la momentul aderării României la Uniunea Europeană s-a tot vorbit despre adoptarea euro. S-a avansat mai întâi anul 2015. După criza economică și financiară din 2007-2008 termenul s-a îndepărtat către 2018, pe urmă 2019. Iar recent președintele Klaus Iohannis a anunțat că, obiectivul adoptării euro a rămas, pentru moment nu se are în vedere o dată anume. În sfârșit o poziție cât de cât realistă. Dacă din punct de vedere al criteriilor România este într-o situație bună există un argument care nu stă în picioare la o analiză atentă: competitivitatea.
Au fost destule discuții în ultimul timp, în spațial public, despre acest aspect. Recent, Guvernul României a pus în dezbatere publică programul „România Competitivă” în ideea de a identifica acele obiective și măsuri care să asigure o creștere economică de cel puțin 5%, ritm care să permită României să recupereze din decalajele care o despart de țările dezvoltate. Plecând de la premisa necesității creșterii PIB-ului abordarea este lăudabilă. Din punctul de vedere al creșterii productivității în economie, cu efecte pe termen lung, rămân foarte multe de analizat, și mai ales, de făcut.
Înainte însă de a discuta despre competitivitate și unde se situează România este util să încercăm să clarificăm ce este aceea competitivitate. Chiar așa, ce este de fapt competitivitatea și cum se măsoară ea la nivelul unei țări?
La baza competitivității stă nivelul productivității dintr-o țară. Ca atare, economiile competitive sunt cele care sunt capabile să atingă standarde ridicate și în creștere ale nivelului de trai, permițând tuturor membrilor societății să contribuie și să beneficieze de aceste niveluri de prosperitate. În plus, economiile competitive trebuie să fie și sustenabile – satisfăcând nevoile generațiilor prezente fără a compromite capacitatea generațiilor viitoare de a-și acoperi nevoile.
World Economic Forum (WEF) calculează și publică Global Competitiveness Index – GCI (Indicele Competitivității Globale)1, indice care oferă o imagine de ansamblu a nivelului atins de fiecare țară în ceea ce privește competitivitatea. WEF definește competitivitatea ca fiind „un set de instituții, politici și factori care determină nivelul de productivitate al unei economii, care la rândul său determină nivelul de prosperitate al unei țări”. Plecând de la ideea inițială lansată în 1979 de Klaus Schwab (fondatorul WEF), din 2005, WEF publică indicele pus la punct de profesorul Xavier Sala-i-Martin de la Columbia University în colaborare cu cercetătorii WEF.
„Indicele combină un număr de 114 indicatori care cuprind conceptele importante pentru productivitate. Acești indicatori sunt grupați în 12 piloni: instituții, infrastructură, mediul macroeconomic, sănătate și educație primară, educație superioară și pregătirea profesională, eficiența piețelor bunurilor, eficiența piețelor forței de muncă, dezvoltarea piețelor financiare, gradul de pregătire pentru schimbările tehnologice, dimensiunile piețelor, gradul de sofisticare a mediului de afaceri și inovarea. Toți acești piloni sunt apoi organizați în trei sub-indici, în funcție de nivelul atins în dezvoltarea unei țări. Acești trei sub-indici primesc ponderi diferite în calcularea indicelui general, în funcție de stadiul atins de fiecare economie, în funcție de PNB pe locuitor și ponderea materiilor prime în exportul țării respective”.
Este interesant de văzut cum stă România în acest clasament al competitivității la nivel mondial și apoi să vedem situația și în cadrul Uniunii Europene.
Din cele 140 de țări incluse în The Global Competitiveness Index (GCI) 2015–2016, România se află pe locul 53 cu un indice de 4,32 pe o scară de la 1 la 7, imediat deasupra Bulgariei. Pentru comparație, pe locul întâi se află Elveția (5,76) urmată, în ordine de Singapore (5,68), SUA (5,61), Germania (5,53), Olanda (5,50) și Japonia (5,47). Urmează, printre altele, Franța pe locul 22 (5,15), China pe 28 (4,89), Cehia pe 31 (4,69), Spania pe 33 (4,59), Polonia pe 41 (4,49), Italia pe 43 (4,46), Rusia pe 45 (4,44) Turcia pe 51 (4,37). Surprinzător, pe locul 54, imediat după România apare Bulgaria (cu același indice ca România – 4,32) și în continuare India pe 54 (4,31) Slovenia pe 59 (4,28) și Ungaria pe 63, cu 4,25.
ÎN EUROPA, ROMÂNIA ESTE PE LOCUL 28 DIN 28 DE STATE
Dacă în GCI România stă cât de cât binișor, într-un alt studiu „The Europe 2020 Competitiveness Report: Building a More Competitive Europe 2014 Edition”2 publicat tot de World Economic Forum lucrurile nu sunt chiar atât de frumoase. Studiul, face o trecere în revistă a progreselor înregistrate în propriul program al Uniunii Europene, strategia „Europe 2020” prin care se încerca să se concentreze atenția țărilor membre asupra celui mai important obiectiv, creșterea competitivității.
Strategia Europe 2020 pe care WEF o urmărește cu atenție, cu rapoarte o dată la doi ani, are la bază realizarea „unei creșteri inteligente, sustenabilă și inclusivă, realizată printr-o mai bună coordonare a politicilor la nivel European și național”. Strategia cuprinde trei axe principale:
l Creștere inteligentă: dezvoltarea economiilor bazate pe cunoaștere și inovare;
l Creștere sustenabilă: promovarea unei economii mult mai eficientă, verde și mult mai competitivă/decuplând creșterea economică de utilizarea resurselor și
l Creșterea inclusivă: dezvoltarea unor economii cu grad ridicat de utilizare a forței de muncă, asigurând coeziune socială și teritorială.
În continuare, strategia urmărește șapte inițiative de bază menite să stimuleze creșterea economică și locurile de muncă: 1) Politica industrială în era globalizării; 2) Agenda digitală pentru Europa, 3) Uniunea Inovării: 4) Tineretul în mișcare; 5) Agenda pentru noi abilități profesionale și locuri de muncă; 6) Platforma Europeană împotriva sărăciei; și 7) Europa resurselor eficiente.
Scorurile înregistrate de fiecare țară sunt calculate ca medii neponderate a scorurilor individuale la fiecare din cei șapte piloni. Toate scorurile sunt prezentate pe o scară de la 1 la 7, valorile mai mari indicând o performanță mai bună. În studiu sunt prezentate toate cele 28 țări membre ale UE în 2014.
Să vedem deci, ce scoruri înregistrează România: în cadrul indicelui general România se situează pe locul 28, ultimul din UE cu un scor de 3,64. Primele cinci locuri sunt ocupate în ordine de: Finlanda cu un scor de 5,70, Suedia (5,55) Olanda (5,41) Danemarca (5,32) și Germania (5,28).
În coada clasamentului, pe locul 22, este Polonia (cu un scor de 3,97) Slovacia pe 23 (3,91), Croația pe 24 (3,87), Ungaria pe 25 (3,83) Grecia pe 26 (3,97) și penultimul loc, înaintea României, Bulgaria (3,75).
De altfel în fișa de țară autorii menționează: „România se situează pe locul 28, cea mai joasă poziție în clasamentul Europe 2020 Competitive Index Report. Performanțele sunt ceva mai bune în zona creșterii sustenabile datorită unui nivel acceptabil al producției de energie electrică din resurse regenerabile (locul 11) și a intensității CO2 (locul 14).
România este în urma marii majorități a țărilor membre UE la majoritatea pilonilor de competitivitate, cu excepția câtorva rezultate mai bune la piața forței de muncă și ocuparea acesteia unde se situează pe locul 22. Piața forței de muncă este considerată flexibilă (locul 10 din punct de vedere al practicilor de angajare și concediere) ca și în cazul participării femeilor în sectorul privat (locul 19)”.
Din punctul de vedere al creșterii inteligente, se apreciază că performanța României arată că țara are nevoie să se concentreze pe dezvoltarea unor instituții și a unor structuri de piață solide pentru a putea fi la fel de competitivă ca țările cele mai avansate. La pilonul „mediul antreprenorial”, România este pe locul 23. În ciuda unei atitudini antreprenoriale foarte bună (locul 3) sunt necesare mari eforturi în ceea ce privește componenta competiției (locul 25) și pentru dezvoltarea puternică a clustere-lor (loc 24). Dacă accesul la credite e relativ bun (locul 15), e nevoie de dezvoltarea piețelor financiare mult mai mult. Poate să surprindă multă lume, dar, în ciuda opiniei existenței unei categorii de profesioniști în IT, rezultatele la pilonii agendei digitale și Europei inovative sunt slabe (locul 28 la ambele), ceea ce indică o capacitate foarte slabă pentru inovare. Autorii studiului sunt de părere că „o abordare holistică pentru construirea diferitelor zone de dezvoltare este necesară pentru a permite României să recupereze decalajele de competitivitate față de obiectivele europene”.
Fără a discuta modalitățile de calcul și reprezentativitatea indicatorilor prezentați, rezultă destul de clar că discuția despre România competitivă trebuie să plece de la realitățile acestea. Dincolo de poziționarea pe un loc sau altul în clasamente internaționale, România are nevoie să facă o evaluare realistă a stadiului actual al propriei competitivități. Pilonii folosiți în aceste studii reprezintă principalele aspecte asupra cărora trebuie concentrate eforturile, dacă vrem ca România să facă pași importanți și să iasă din pozițiile codașe pe care le ocupă acum. Altfel, riscurile devin considerabile.
Cardurile de credit și banii cash, din portofel, direct în smartphone
Nici Apple sau Samsung nu mai sunt ce au fost odinioară. În lumea gadgeturilor, odinioară e sinonim cu patru-cinci ani în urmă. Se pare că cei doi giganți mondiali, care au pus la pământ alte nume grele ale industriei, precum Nokia, Sony sau Motorola, sunt pe cale de a fi depășite de dragonii „made in China”, care cresc în cinci ani de la aproape nimic la peste 45 miliarde dolari – valoare de piață – cazul Xiaomi. Pe de altă parte, smartphone-urile au devenit calculatoare cu multiple aplicații. Ceea ce la început era doar un simplu telefon mobil, care intră cu ușurință în buzunar, a ajuns să dețină funcții pe care le îndeplineau multe alte dispozitive: cameră foto și de filmat, GPS, ceas, alarme programabile, calculator cu conexiune la internet, radio, reportofon, redare de muzică și chiar televizor.
Dar, în curând, smartphone-ul va înlocui și portofelul în care ținem banii și cardurile de credit. Această nouă funcție ar putea fi una dintre marile schimbări din domeniul plăților electronice. Deja primii pași au fost făcuți de către marile companii producătoare de smartphone-uri. Apple a fost prima care a intrat pe această piață, prin Apple Pay, dar în prezent portofele electronice sunt oferite și de către restul marilor jucători: Android Pay, Google Pay, Chase Pay și chiar marele lanț de hipermarketuri Walmart a dezvoltat o aplicație care permite plata cu telefonul fără ca să mai fie necesar cardul de credit. Iar creșterea gradului de securitate a utilizării portofelului mobil ar fi o variantă foarte bună pentru tranzacțiile efectuate și de către IMM-uri.
Dezvoltarea în această direcție nu ar implica inovații spectaculoase ale performanțelor smartphone-urilor, ci ar duce la dezvoltarea companiilor care vor asigura transferul și securitatea operațiunilor bancare.
Pentru a se păstra la vârful competiției, Apple și Samsung lansează modele noi și pun accentul pe un marketing cât mai agresiv. Mult așteptata lansare a Apple 7 și 7 Plus, care va veni și în
România în octombrie, nu a mai întrunit nici criticile pozitive ale criticilor și nici entuziasmul fanilor nu mai este atât de mare precum în trecut.
Această supra-saturare a pieței, la care se adaugă lipsa de interes a fanilor care nu mai aleargă să-și upgradeze imediat modelul mai vechi aduce după sine scăderea cotei de piață. La sfârșitul trimestrului al doilea din acest an, cota de piață pentru iPhone scăzuse la 11%, cea mai mică din ultimii șase ani.
Piața chineză, cea mai mare din lume, este din ce în ce mai mică pentru liderii mondiali, Apple și Samsung, deși vânzările de smartphones pe piața chineză s-au dublat în ultimii trei ani, conform companiei de cercetare a pieței, Canalys. În prezent, jocurile sunt făcute de companiile indigene. De exemplu, Xiaomi, fondată în 2010, a ajuns la o valoare de piață de peste 45 miliarde dolari și are reprezentanțe în India și Brazilia și alte patru țări asiatice. Astfel, în China, între primele 10 branduri după vânzări, opt sunt chinezești. În 2011, nu erau decât patru.
Creșterea pieței de smartphone se temperează rapid, în timp ce competiția brandurilor chinezești este tot mai acerbă. Aceasta înseamnă că orice producător este forțat să testeze până la limită inovațiile și să încerce să facă minuni inginerești. Samsung a demonstrat că poate concura cu succes cu cele mai bune companii din domeniu. Însă dacă își asumă riscuri prea mari în materie de inovații tehnice, pot apăreare și erori. Iar îndreptarea acestora nu este deloc ușoară și în niciun caz ieftină.
SAMSUNG A PIERDUT 22 MILIARDE DOLARI ÎN DOUĂ ZILE PE MÂNA GALAXY NOTE 7Lucrurile mergeau foarte bine. Samsung a performat foarte bine aproximativ 18 luni pe piața de smartphone și nimic nu anunța o inversare bruscă de trend. În luna februarie din acest an lansase noile Galaxy S7 și Galaxy S7 Edge, ambele modele foarte bine primite atât de către specialiști, cât și de către public. Vânzările au fost excelente, ceea ce a permis ca Samsung să anunțe realizarea celui mai mare profit trimestrial din ultimii doi ani. În august, a lansat Galaxy Note 7 cu ecran mare a primit iarăși aplauze din partea specialiștilor și s-a bucurat de recenzii excelente în presa de specialitate. Vânzările au atins niveluri record, iar compania coreeană a reușit să depășească livrările de iPhone 7 Plus al lui Apple pentru o întreagă lună. Apoi, brusc, ceea ce părea a fi un galop de sănătate s-a transformat într-un coșmar. Au început să apară știrile despre cazurile de explozii ale smartphone-ului și ale incendiilor provocate de el. Dacă ar fi fost doar câteva cazuri izolate, n-ar fi fost o problemă. Însă când știrile au început să devină tot mai dese, Samsung a realizat că nu mai are decât foarte puține opțiuni pentru a rezolva problema. La doar două săptămâni de la punerea pe piață a noului model, Samsung a fost nevoită să oprească vânzările și să lanseze un amplu program de înlocuire a celor 2,5 milioane de unități pe care le comercializase până atunci la nivel mondial. Pusă în fața evidențelor, s-a văzut nevoită să admită că există un risc crescut ca bateria să se supraîncălzească, să explodeze sau să ia foc. Din păcate, știrile proaste au continuat să curgă. Autoritatea Federală pentru Aviație din SUA a cerut companiilor aeriene să solicite pasagerilor să nu folosească Galaxy Note 7 la bordul aeronavelor, ceea ce afectează și mai mult reputația Samsung. Au apărut relatările despre un băiat de șase ani care a suferit arsuri după explozia unui telefon, o mașină care a luat foc, precum și a unei case mistuite de flăcări, toate acestea puse pe seama unui defect de construcție a bateriei. În toiul acestui scandal, Apple a lansat iPhone 7 Plus, principalul concurent al lui Samsung Note 7 pe segmentul așa-numitelor tabphone. Iar Samsung este pus într-o situație foarte dificilă, neavând încă un plan valabil pentru a reintroduce rapid Galaxy Note 7 pe rafturile magazinelor. Acest scandal și reducerea încrederii în capacitatea companiei de a-și reface notorietatea se traduc prin pierderi financiare însemnate. În doar două zile, valoarea de piață a Samsung a scăzut cu 22 miliarde dolari. Pe termen scurt, pierderea Samsung este estimată la aproximativ un miliard dolari. Însă efectele retragerii de pe piață a Note 7 și deteriorarea imaginii companiei sunt dificil de evaluat pe termen lung. La numărul total de smartphone-uri vândute la nivel mondial, problemele apărute la modelul fanion nu se vor resimți atât de mult ca la capitolul venituri, dat fiind că este cel mai scump, deci cu cea mai mare marjă de profit. |
