La București Confindustria Italia și-a stabilit noua strategie pentru extinderea investițiilor italiene în țările balcanice
Asociația patronală italiană Confindustria a organizat pe data de 19 octombrie, la București, Adunarea Generală Confindustria Balcani, federația care cuprinde România, Bulgaria, Serbia, Bosnia, Albania și Muntenegru.
Confindustria în Italia este principala asociație de reprezentare a societăților din producție și sevicii, cu peste 150.000 societăți asociate care oferă 5,4 milioane de locuri de muncă și cu o cifră totală de afaceri de peste 500 miliarde euro. La eveniment, a participat Președintele Confindustria Italia, Vincenzo Boccia, potrivit unui comunicat de presă al Confindustria România.
„Zona balcanică reprezintă o regiune strategică pentru societățile noastre, mai ales pentru cele mici și mijlocii. Acesta este motivul pentru care îmi doresc ca președinția Confindustria Balcani, ce va fi acordată Confindustriei România, cea dintâi constituită dintre reprezentanțele noastre internaționale și cu cel mai mare ca număr de asociați, să reînnoiască entuziasmul întreprinzătorilor italieni în această regiune și să se extindă și în afara regiunii, pentru a răspunde numărului tot mai mare de cereri de reprezentare sosite și din partea celorlalte țări din Europa de Est”, a declarat Vincenzo Boccia.
Întalnirea de la București a reprezentat un eveniment important pentru societățile italiene prezente în această zonă geografică, deoarece pentru prima dată poate fi înțeleasă adevarata dimensiune a oportunităților pe care Confindustria le poate oferi întreprinderilor italiene ce își desfășoară activitatea în străinatate, se arată în comunicatul citat.
„Reprezentanțele internaționale ale Confindustria, începând cu prima constituită, România, până la Albania, care a aderat în ultimele luni, au devenit un punct de referință pentru societățile italiene care decid să își internaționalizeze activitatea, iar de astăzi, o nouă strategie va permite ca această oportunitate să fie considerată o adevărată rețea”, a declarat Președintele Confindustria Romania, Mauro Maria Angelini.
La eveniment au participat diplomați și oficiali guvernamentali din România, Bosnia, Bulgaria, Muntenegru și Albania.
România în topul pieţei mondiale de bijuterie contemporană
Pe piaţa mondială a bijuteriei, „Assamblage” – Asociația Națională a Autorilor și Designerilor de Bijuterie Contemporană reprezintă cu succes recunoscut ţara noastră, dovadă fiind participarea la manifestări de referinţă în domeniu pe plan mondial, cu susţinerea Institutului Cultural Român: Londra, Milano, Bruxelles, Barcelona. La zi este prezenţa la Designblok – Praga Design and Fashion Week, 26-31 octombrie 2016, în colaborare cu Institutul Cultural Român de la Praga și cu „Simplu.MakerShop”. Designerii români de bijuterie contemporană David Sandu (foto, o creaţie a sa), Otilia Mihalcea, Ioana Ardelean, Andreia Popescu, Adelina Petcan, Ludmila Buga, Diana Toboșaru prezintă colecții reunite în proiectul „Found. Lost. Found”, inspirat de tezaurul dacic.
Păduri virgine în România
Regia Națională a Pădurilor – Romsilva a identificat primele păduri virgine din România: 9.937 de hectare, propuse Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor pentru a fi introduse în Catalogul Pădurilor Virgine, conform O.M. 1417/2016. Acestea fac parte din lotul identificat de direcțiile silvice ale Romsilva, care nu necesită studii de fundamentare, ci doar analiza Comisiei Tehnice de Avizare in Silvicultură. Din acest prim lot, cea mai mare suprafață de păduri virgine și cvasivirgine, în total 6.471 de hectare, se află în județul Caraș Severin, alte 1.568 de hectare fiind pe raza Direcției Silvice Bihor, 611 hectare, în cea a Direcției Silvice Maramureș, alte 525 de hectare fiind identificate de Direcția Silvică Prahova.
Romsilva continuă procesul de identificare a pădurilor virgine și cvasivirgine din categoriile 1 5J și 1 5O, urmând să propună Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor și alte suprafețe pentru includerea în Catalog, după finalizarea întregului proces.
Regia Națională a Pădurilor – Romsilva administrează jumătate din fondul forestier al României, inclusiv 22 de parcuri naționale și naturale și administrează sau oferă servicii silvice, pe baze contractuale, pentru încă un milion de hectare de păduri aflate în proprietatea administrațiilor locale ori a persoanelor fizice sau juridice.
216,8 mii m3, volumul estimat de Romsilva pentru consumul propriu
Regia Națională a Pădurilor – Romsilva a anunţat că volumul estimat ca necesar pentru consumul propriu al unităților și subunităților sale în 2017 este de 216,8 mii m3, „pentru realizarea diverselor lucrări necesare administrării fondului forestier proprietate publică a statului – lucrări de investiţii şi reparaţii pentru reconstrucţie ecologică, lucrări de regenerare, lucrări de protecţia pădurilor, amenajări cinegetice şi piscicole, amenajări de tipul împrejmuirilor, construcțiilor administrative, drumurilor şi căilor de acces, pentru încălzirea spaţiilor şi clădirilor, amenajări pentru prevenirea şi stingerea incendiilor de pădure, amenajări pentru administrarea ariilor naturale protejate, precum şi pentru volumul de materiale lemnoase necesare pentru îndeplinirea obligaţiilor prevăzute în contractul colectiv de muncă”.
Romsilva reaminteşte că „în conformitate cu prevederile Art. 1, litera c) din Regulamentul de valorificare a masei lemnoase din fondul forestier proprietate publică aprobat prin Hotărârea de guvern nr. 617/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, Nr. 684/02.09.2016, are obligația ca, anterior licitației principale pentru anul de producție 2017, să publice pe site-ul www.rosilva.ro volumul estimat pentru consumul propriu”.
Economistul prezintă principalii indici economici pentru luna septembrie
Cei mai recenți indici macroeconomici comunicați de Institutul Național de Statistică sunt prezentați într-o formă sintetică, comparativ cu cei din perioada corespunzătoare a anului trecut. În plus, sunt prezentați în aceeași manieră și principalii indicatori monetari comunicați de Banca Națională, precum și datele execuției bugetului consolidat de stat.
Viziunea industriei europene 2030, prezentată la Bucureşti
| „Dincolo de caracterul incontestabil al acestui deziderat, cum se poate face, cu datele actuale şi de perspectivă, apropierea dintre academic şi industrial? Trebuie să ducem rezultatele cercetării pe piaţă, să realizăm un cerc, un circuit între nevoile sectoarelor industriale, răspunsul cercetării, valorificarea inovaţiei. Oamenii se uită la impactul cercetării. Companiile înseamnă clienţii finali ai acesteia şi ei trebuie luaţi în calcul de către mediul universitar. Noi am început identificând provocările, nivelul la care ne găsim, iar de aici ţintim mai sus. Ca să reuşim, trebuie să ne asigurăm că avem resurse pentru susţinerea inovării. Mai departe, finanţarea pentru partea de exploatare, pentru valorizare, se dovedeşte mai grea decât finanţarea activităţii de cercetare. Or, dacă nu ai finanţare ca să aduci rezultatele cercetării pe piaţă, ciclul de care vorbeam nu se împlineşte. Ce este de făcut? Putem să realizăm multe plecând de la tehnologiile deja existente în unele sectoare, valorificând ceea ce avem pentru alte sectoare industriale. În acest fel putem să obţinem cicluri mai scurte. Pentru asta, e bine să-i combinăm pe actorii implicaţi, din cercetare şi din producţie. Universităţile sunt aşteptate să sprijine transferul de cunoştinţe. În acelaşi timp, este important să se constituie clustere pentru întreprinderi mici şi mijlocii. Ştim că oamenilor le e greu să se interconecteze, că problemele nu se pot rezolva de pe o zi pe alta, dar trebuie să găsim elemente comune”. |
Austriecii vor să dea penalty istoriei!
Cardinalul austriac Christoph Schönborn, la slujba comemorativă de la Stephansdom (catedrala Sfântul Ștefan), dedicată celor 333 de ani de la cea de-a doua eliberare a Vienei, a rostit cuvinte profetice: „Islamul va cuceri Europa? Mulți musulmani și-o doresc și afirmă că s-a încheiat cu Europa. (…) Dumnezeu, fie-ți milă de Europa!”
WATERLOO
Și s-a mai uscat și lipiciul. Fără să aibă vreo legătură cu biserica catolică, plicul exterior, de culoare albă, al buletinelor de vot prin corespondență austriece, pregătite pentru alegerile programate a avea loc pe 02.10.2016 se deschide „singur” la aprox. 20 minute după ce a fost lipit și astfel se invalidează votul. Turul doi, anulat în luna mai de Curtea Constituțională, parcă nu vrea să se lase repetat. Waterloo-ul funcționarilor austrieci a devenit realitate și votul s-a amânat pentru 04.12.2016.
PERICULUM IN MORA
Există pericolul iminent ca nici la această dată să nu se poată desfășura alegerile. Nu există timpul necesar pentru desfășurarea unei licitații publice europene. Tipografia de stat austriacă OeSD e privată. Dacă va fi însărcinată cu tipărirea plicurilor buclucașe, concurența se va adresa instanței de contencios administrativ și probabil va câștiga. Penalizarea statului austriac ar însemna cam 20% din valoarea comenzii și amânarea alegerilor pentru 2017.
COSTURI
Alegerile fără de sfârșit din Austria au ajuns la costuri astronomice. Presa vorbește de peste 40 milioane euro, doar dacă se va vota totuși în 2016.
CUM E TURCU’ ȘI PISTOLU’
Pe 12 septembrie, însuși Ioan al III-lea Sobieski (1629-1696) a descălecat la palatul Ferstel din plin centrul Vienei. H.C. Strache (n. 1969), deputat și lider al partidului libertății (FPÖ), l-a chemat în ajutor și a ținut un discurs inteligent. Preluat în întregime în ediția electronică a cotidianului vienez, de mare tiraj, krone.at! Ceea ce e o noutate în peisajul media austriac, unde – până mai ieri – Strache era de regulă cenzurat! Pe drept cuvânt, atunci când sărea calul vorbind la festinuri populare, de-și electriza susținătorii.
Strache devine pas cu pas un concurent politic redutabil al cancelarului social-democrat (SPÖ) Christian Kern (n.1966) și dă ghionturi coaliției guvernamentale stânga-dreapta, care conduce la Viena. Strache se mai tachinează și cu ministrul de externe Sebastian Kurz (n. 1986), din partea partidului popular (ÖVP). E omniprezent și face agenda publică a Vienei în aceste zile. Surse bine informate cred că Strache și-ar dori probabil să facă guvernul cu SPÖ-ul lui Kern.
„ATUNCI CA ȘI ACUM – SĂ APĂRĂM APUSUL“
A sunat sloganul, când cei 333 de ani au fost serbați de FPÖ fără propriul candidat la președinție. Acesta e inginerul (de aviație) Norbert Hofer (n. 1971), unul dintre vicepreședinții parlamentului federal și, în această calitate, președinte federal interimar al Austriei în funcție.
Hofer & Strache cunosc probabil și rolul jucat de români. Preferințele politice a celor aproximativ 60.000 de votanți austrieci de origine română de astăzi îi interesează mai tare, ele nefiind neapărat defavorabile. Lui Norbert Hofer!
ORA ZERO
Va sosi negreșit și la Viena. Este un termen militar. A fost folosit și pentru a descrie momentul de restart al istoriei germane din mai 1945. O capitulare, dar și un nou început, după cum spunea președintele german Richard von Weizsäcker. Ambele necondiționate. „Germania în anul zero” este cel de-al treilea film din trilogia neo-realistă a lui Roberto Rossellini. S-a filmat în 1947 în ruinele Berlinului.
Austria, distrusă și ea de război, nu a avut parte de o asumare conștientă al unui moment zero al istoriei. Istoriografia a consemnat Anschluss-ul din martie 1938 și a victimizat anii ce i-au urmat până la eliberare.
STALIN ÎN 1956 LA VIENA
Monumentul ostașului sovietic din sudul pieței Schwarzenberg din Viena: Ivan poartă scut, cască și stindard parțial aurit, Kalashnikov-ul îi atârnă de gât. S-a urcat la loc de cinste, cam la opt metri înălțime. E acolo din 1945 și n-a mai coborât. Până în iulie 1956 locul s-a numit piața I.V. Stalin (mort în 1953). Ultimul soldat sovietic a părăsit Austria pe 19 septembrie 1955.
SILENT MAJORITY
Europa a devenit un spațiu al nesiguranței personale, cuprinzând deriva spre un comunitarism militant și spre intoleranță radicală. Cu doi candidați, aparent (!) cum nu se poate mai diferiți, țara e într-o dilemă. Cei doi candidați țintesc dibaci aceeași „silent majority”, pe austriecii amorfi, obosiți de minoritățile partinice, vocale și violente ideologic. Candidații se arată din unghiuri consensuale, cât mai lipsite de controverse publice. Doresc să pară prezidențiabili, deschiși, relaxați. Astfel devin foarte asemănători. Fără contururi, le va fi greu să încline decisiv balanța.
AMÂNAREA ALEGERILOR LA RUGĂMINTEA MINISTRULUI
Ministrul de interne se scuză, în conferință de presă, pentru că s-a uscat lipiciul! Pe 12 septembrie 2016, la exact 333 de ani după eliberarea de asediul otoman, alegerile federale austriece se amână din nou! La rugămintea ministrul de interne, care însă nu demisionează, Nationalrat-ul (parlamentul austriac) o să trebuiască să decidă! Wahlverzeichnis-ul (registrul electoral) urmează a fi actualizat. Parlamentul e chemat cu majoritate constituțională de 2/3 să schimbe legea alegerilor președintelui federal BPräsWG din 1971.
REGISTRUL ELECTORAL
Campania electorală endless lovește în țeasta poporului, plictisește! Dacă registrul electoral va fi reactualizat la timp, morții nu vor mai fi așteptați la vot! Între 4 aprilie (primul tur) și 4 decembrie, în jur de 45.600 de tineri cu vârstă de 16 ani împliniți au dobândit dreptul de vot.
INVIDIA
Se adaugă fricii omului de rând în fața migranților. Cetățeanul dominat de invidie (der Neidbürger, lb. germană) nu suportă ca alții, asemenea lui, să dețină un pic mai mult decât el. Dispariția interesului partidelor tradiționale, indiferent dacă sunt de stânga sau de dreapta, pentru salvgardarea dreptății sociale, îi face pe mulți să caute țapi ispășitori. Nu doar apelul lui Frau Merkel „Wir schaffen das” – asta ne va reuși, cu referire directă la integrarea milioanelor de migranți arabi, îl irită. Resentimentele vechi față de Piefke (peiorativ neamț) domnesc nestingherite.
AUSTRIA SE ALĂTURĂ GRUPULUI VISEGRÁD?
La 15 februarie 1991, în cetatea medievală maghiară ce a inspirat numele grupului Visegrád, se constituia un soi de Benelux a patru țări, un model inspirat istoric din anul 1335, când Carol Rober de Anjou (Ungaria), Cazimir al Poloniei și Ioan al Boemiei (astăzi Cehia și Slovacia) stabileau un acord.
Norbert Hofer e deja președinte federal interimar și nu stă degeaba: a fost deja primit de președintele Miloš Zeman la Praga. S-a înțeles binișor cu gazda, amândoi înțelegând că… nu se înțeleg să discute despre controversatele decrete ale lui Beneš privind deportarea etnicilor germani în 1945/1946. Urmează să efectueze vizite la Bratislava și Varșovia. Zeman i-ar fi sugerat lui Hofer că V4 ar putea deveni V5 prin aderarea Vienei, comentează cotidianul DIE PRESSE. Urmează și o vizită la Tomislav Nikolić, președintele Serbiei. Viktor Orbán l-a întâlnit deja pe Hofer în vară, în concediu în Ungaria.
SANKT-GEORGS ORDEN
Ordinul european al Sfântului Gheorghe (http://www.georgsorden.at) îl sprijină pe „cavalerul” său Hofer prin relațiile influentului baron, dr. Norbert van Handel, nobil austriac de origine olandeză. Casa de Habsburg-Lothringen revigorată în Mitteleuropa de talentatul Norbert Hofer? Ordinul se vrea și militează pentru o reconfirmare a vocației central-europene a Austriei, în sens creștin, conservator și caritativ.
UN PLĂMÂN MINUNAT
Renumitului oncolog Christoph Zielinski confirmă public: profesorul „verde”, fumător înrăit, are „un plămân minunat”! Zvonurile din mediul virtual cochetau intens cu ideea unui cancer la Alexander Van der Bellen, VdB, (n. 1944). Candidatul se arată vioi, dezminte răutățile, e filmat, alături de soție (recăsătorit 2015), în drumeții montane. Bineînțeles că nu uită să-și mai aprindă, pe furiș parcă, și câte o țigară. O să apară și t-shirt-uri cu VdB și plămânul său, „minunat” de sănătos, scrie presa vieneză.
VdB LA BALUL VIENEZ?
Mica Vienă de pe Bega l-a invitat pe VdB să participe la Balul vienez local din 25.11.2016. Chiar și titlul de dr. h.c. al Universității de Vest l-ar aștepta pe candidat.
MOȘ NICOLAE
Orașele mari au votat majoritar cu VdB, femeile, studenții și pensionarii. Trendul, probabil se va menține. Pentru austriecii din mediul rural, ceva mai tradiționaliști, alegători majoritari ai lui Hofer, campania fără sfârșit întruchipează obscenitatea politicii care-și manevrează iscusit bufonii.
Participarea la vot, după dezamăgirea amânării scrutinului din doi octombrie va fi probabil mult mai slabă decât în mai, spun sondajele.
O să-l ajute și Moș Nicolae în 04.12.2016 pe Norbert Hofer să devină președinte sau e suficient de data asta să le câștige singur?
ECONOMIE ȘI OLIMPISM
Legătura dintre economie și olimpism e câtuși de puțin speculație. Atât jocurile olimpice (evenimentul ca atare, cu competițiile lui, care se desfășoară din patru în patru ani), cât și olimpiada (intervalul de patru ani dintre jocurile olimpice) înseamnă efort economic; dar și beneficiu? E o întrebare tot mai des însoțită de circumspecție.
JOCURILE OLIMPICE LA TÂRG
Jocurile Olimpice de la începutul secolului XX au fost, de fapt, părți din programele unor manifestări economice – târguri internaționale – în care au fost înglobate. Asta și explică de ce câte o ediție a ținut așa mult: 14 mai-28 octombrie, Paris 1900; 1 iulie-23 noiembrie, Saint Louis 1904; 13 iulie-31 octombrie, Londra 1908. Necesitățile asocierii au fost de ordin economic: susținerea financiară. Perspectiva costurilor a determinat reticența guvernului grec față de organizarea primei ediții a Jocurilor Olimpice moderne, Atena 1896. Ediția următoare, cea pariziană, s-a bazat pe un parteneriat cu Expoziția Universală, concepută ca o prefigurare a industrie, științei, comerțului, transporturilor, culturii în secolul care începea. În 1904, Jocurile Olimpice au făcut parte din Expoziția de Mărfuri din Louisiana, dedicată centenarului dobândirii de către americani a teritoriului Louisiana de la francezi. Ediția 1908, atribuită Romei, a fost precedată de o dificultate economică insurmontabilă, provocată de o catastrofă naturală: a erupt Vezuviul, orașul Napoli a fost distrus, statul italian și-a reorientat bugetul, așa că a renunțat la organizarea Jocurilor Olimpice. Întrecerile au fost relocate la Londra. La ediția Amsterdam 1928 a apărut primul sponsor de anvergură: Coca-Cola.
JUMĂTATE DINTRE BRAZILIENI, DEZINTERESAȚI DE JOCURILE OLIMPICE
Un sondaj prememrgător întrecerilor de la Rio arăta că 63% din cetățenii brazilieni chestionați estimau că acestea nu vor fi benefice țării; totodată, 51% dintre subiecți s-au declarat dezinteresați de eveniment. Multe construcții olimpice au pornit prin raderea unor cartiere al căror nume generic (favele) a ajuns termen internațional. Afectată a fost categoria socială cea mai săracă: 20.000 de familii strămutate. Ridicate pe terenuri curățate de locuințele precare, dotările olimpice au fost proiectate din perspectiva investitorilor imobiliari, pentru transformare în locuințe de lux și vânzare. Cea mai bună dovadă este satul olimpic (3.604 apartamente în 31 de clădiri, pe 750.000 metri pătrați), construit de companii precum cea creată de Norberto Odebrecht (condusă acum de Sergio de Souza) și cea a miliardarul Carlos Carvalho. Șapte din cele nouă baze sportive nou construite vor fi demolate sau remodelate pentru alte utilizări. De pe urma Jocurilor Olimpice rămâne și o solidă infrastructură urbană extra-sportivă: o linie nouă de metrou, trei căi rutiere exclusiv pentru autobuze, o linie centrală de tramvai, un port comercial renăscut. Calculând în euro, investiția în dezvoltarea metropolei s-a ridicat la șapte miliarde, pe când construcțiile și (re)amenajările pentru sport au costat 1,8 miliarde.
RIO 2016: 70 % INVESTIȚIE PRIVATĂ
Jocurile Olimpice Rio de Janeiro 2016 au fost lipite încă din faza pregătitoare de un veritabil complex al crizei politice și economice. Au rezultat idei preconcepute, sensibilități, suspiciuni, nemulțumiri. Au devenit stereotipe caracterizări de felul contrast între cheltuielile de organizare și starea economică a populației, prima ediție organizată în America de Sud, prima ediție fără deschidere oficiată de conducătorul statului (fals, pentru că mai fuseseră ediții deschise de consorți, de vicepreședinte, de un promotor local și chiar fără ceremonie de deschidere). Până la urmă, ediția braziliană a costat mai puțin decât se estimase. „Cele mai ieftine Jocuri Olimpice din istorie, într-o țară care de doi ani se confruntă cu una dintre cele mai mari crize economice din istoria sa”, apreciază primarul orașului Rio, Eduardo Paes. El socotește că în total s-au cheltuit 11,81 miliarde dolari (39 miliarde reali, moneda națională braziliană), cu 30% mai puțin decât se prevedea la depunerea candidaturii. Sectorul privat a contribuit cu 43% din sumă. Prin comparație, la ediția anterioară, Londra 2012, participarea privată a fost de 17%. Bazele pe care s-au desfășurat competițiile de la Rio (construite sau reamenajate) au costat 7,27 miliarde dolari (24 miliarde reali), cu contribuție particulară în proporție de 70%. La precedenta ediție latinoamericană, Mexic 1968, construirea și amenajarea bazelor sportive au costat 175.840.000 dolari. Montreal 1976 a fost ediția cu cea mai mare depășire a costurilor: 796%, adică șase miliarde dolari. Se apreciază că au fost mari deturnări de fonduri la construcții. Stadionul olimpic a rămas neterminat, fără acoperișul și turnul din pozele proiectului și de pe machetă, dar inexistente în realitate. Ediția Los Angeles 1984 a fost singura fără finanțare guvernamentală și pe deasupra cu profit: 223 milioane dolari, datorită susținerii private și folosirii multor baze existente. Noi au fost numai velodromul și bazinul de natație, construite cu bani de la McDonalds și 7Eleven. Cel mai mare succes pentru dezvoltarea orașului gazdă l-a reprezentat Barcelona 1992: investiție de 9,4 miliarde dolari (preponderent la nivel urban), profit cinci milioane dolari. Cele mai scumpe Jocuri Olimpice au fost Beijing 2008: 40 miliarde dolari, fără să provoace datorii, ci contribuind la dezvoltarea orașului pe termen lung, ceea ce a atras investitori din toată lumea.
TOKYO 2020: TAXIURI FĂRĂ ȘOFER ȘI PLĂȚI DUPĂ AMPRENTE
Olimpiada care va fi celebrată în 2020 prin Jocurile Olimpice de la Tokyo a început de asemenea sub semnul unor nemulțumiri economice în sine, actualizate de nuanțe eco și patrimoniale. Un motiv e construirea stadionului olimpic: estimată întâi la trei miliarde dolari, a scăzut la 1,7 miliarde sub presiunea nemulțumirilor populare care au impus refacerea proiectului. Obiecțiile țin de faptul că, fără să aibă capacitate mai mare decât alte construcții similare (80.000 de locuri, ca stadionul olimpic de la Londra 2012), va ocupa o suprafață dublă, prin sacrificarea unor spații verzi de tradiție, grădinile dedicate împăratului Meiji (1867-1912, inițiatorul Japoniei capitaliste) și prin demolarea stadionului olimpic din 1964, considerat monument istoric.
Prefigurările tehnologice 2020 duc spre SF și tind să refacă senzațiile inovative provocate de ediția din urmă cu peste o jumătate de secol. Atunci au fost trenul pe „pernă de aer” și televiziunea prin satelit, în 2020 se anunță plăți efectuate pe bază de amprente, taxiuri fără șofer, avioane cu combustibil din alge, autobuze cu hidrogen, aparate la purtător pentru traducere simultană în și din japoneză (inclusiv în scris), ploaie de meteoriți artificială în loc de artificii.
MEDALII DIN MATERIALE RECICLATE
La Tokyo 2020, medaliile vor fi făcute din materiale extrase din componente electronice reciclate. Istoria medaliilor olimpice este de felul ei interesantă și are o anume încărcătură economică. La Paris 1900, laureații au fost premiați în obiecte. Medalii din aur, argint și bronz au fost decernate doar la Saint Louis 1904, Londra 1908, Stockolm 1912. Apoi s-au lucrat din aliaje, fiind numai suflate. De la Los Angeles 1932, medaliații urcă pe podium, se intonează imnul național și se ridică drapelele.
NEPUTINȚE ECONOMICE ȘI BOICOTURI GEOPOLITICE
Economicul a determinat de-a lungul timpului absențe olimpice într-o măsură mai discretă decât politicul. România nu a participat la două ediții din motive economice: Anvers 1920 – lotul de 40 de sportivi înscris inițial nu a mai plecat, pentru că nu s-au găsit fonduri; Londra 1948 – autoritățile au invocat starea economiei naționale abia ieșite din război.
Bine-cunoscute și frecvent citate pentru interferențele politico-economico-olimpice sunt boicoturile reciproce ale blocurilor „capitalist” și „comunist” de la Moscova 1980 și Los Angeles 1984. De fapt, fiecare ediție din perioada 1972-1988 a fost boicotată, existând și antedecente: Londra 1908 – Irlanda, pentru că trebuia să concureze sub drapelul britanic; Melbourne 1956, boicoturi distincte – Egipt, Irak, Liban, pentru că Marea Britanie și Franța preluaseră Canalul Suez după ce Israelul atacase Egiptul; Olanda, Spania, Elveția, ca reacție la contrarevoluția din Ungaria; China, din cauza admiterii Taiwanului în competiții; München 1972 și Montreal 1976 – aproape 30 de țări africane (amenințări și lipsă efectivă), față de prezența Africii de Sud și Rhodesiei, care practicau discriminarea rasială și a Noii Zeelande, care avea relații cu acestea; Moscova 1980 – SUA și alte 65 de țări, ca urmare a invaziei sovietice în Afganistan (sportivi din unele dintre acele țări au concurat sub drapelul Comitetului Internațional Olimpic); Los Angeles 1984 – URSS și alte 14 țări, ca răspuns la boicotul precedent; Seul 1988 – RPD Coreeană și Cuba, nemulțumite de refuzul Coreei de Sud de coorganizare cu Nordul.
ȘTIINȚA CARE VINE PRIN SPORT
Multe ediții olimpice au rămas ca repere pentru introducerea progresului științific: Paris 1924 – primele Jocuri Olimpice transmise la radio; Los Angeles 1932 – cronometraj cu precizie de sutime de secundă și fotofinish; Berlin 1936 – prima transmisie TV live, pe ecrane în spațiul public; Londra 1948 – primele Jocuri Olimpice transmise la televizor; Roma 1960 –transmisii directe sau înregistrări prin circa 100 de canale TV; Ciudad de Mexico 1968 – primele teste antidoping și pentru determinarea sexului la femei; Montreal 1976 – transmiterea flăcării olimpice prin satelit de la Olympia la Ottawa; Seul 1988 – informatizare la cel mai înalt și larg nivel (detalii organizatorice, transmitere de informații, rezultate etc.), canale TV separate pentru fiecare sport din program, cu transmisie integrală a fiecărei competiții; Sydney 2000 – primele teste EPO (detectarea eritropoietinei).
PONDEREA LUI USAIN BOLT ÎN PIB
Deși participarea olimpică este în nume propriu, iar clasamentele pe medalii și pe puncte sunt neoficiale, aprecierea rezultatelor se face pe ansamblul reprezentării naționale. E o judecată răspândită pentru că e ușor de urmărit și convenabilă la nevoie; e însă doar emoțională. La noi, verdictul pare clar, chit că e simplist: performanța olimpică e slabă din cauză că finanțarea e slabă. Cerința redresării și ascensiunii e îndreptată spre alocări de fonduri. O cercetare Bloomberg asociază clasamentul pe medalii de la Rio cu populația și cu PIB-ul fiecărei țări. Preponderent, România este situată în primul sfert la nivel global olimpic, din totalul de 207 participanți (206 țări și o delegație independentă), după numărul și felul medaliilor, după totalul medaliilor, după raportul dintre acest total și PIB, după raportul dintre același număr și populație. La criteriul medaliilor, în urma noastră sunt țări fără aur (Mexic, Bulgaria, India, Norvegia, Israel) și chiar cu o singură medalie, de bronz: Austria, Finlanda, Portugalia. După reflectarea PIB în numărul de medalii, cu 1,21 medalii la 100 dolari, stăm mai bine decât SUA, China, Germania, Japonia (cu ponderi sub sau puțin peste 1). Cea mai mare greutate a medaliilor olimpice în PIB se regăsește la Grenada (indice 71,38 datorită unei singure medalii, argint, Kirani James la 400 m), Jamaica (de fapt, Usain Bolt cu trei medalii de aur, indice 44,62), Bahamas (21,82), Georgia (19,66). Conform raportării medaliilor la populație, ne găsim la limita pătrimii de sus, cu un sfert de medalie la un milion de locuitori (0,23), cam la fel ca Ucraina și Israel (0,25), Tunisia (0,27), Kenia, Porto Rico, Moldova și RPD Coreeană (0,28), Polonia (0,29); în China, o medalie revine la 0,05 locuitori.
LA ATENA, 12 ANI DUPĂ
La 12 ani după Jocurile Olimpice din 2004, Complexul Olimpic din Atena (OAKA) e un imens platou de beton. Ierburi se ițesc dintre plăci pe care calci cu ochii-n jos să nu te-mpiedici în crăpături, în denivelări. Stadionul Olimpic e ignorat, într-o parte, semnalându-și prezența prin arcele care-i susțin cupola. Drumu-ntins acum e spre Palatul Sporturilor „Nikos Galis”, spre marele derby al baschetului grec și european, Panathinaikos- Olympiakos. Azi e și mai și, pentru că e meciul de retragere al lui Dimitris Diamantidis, celebru conducător de joc al lui Panatinaikos. Baschetul e singurul care mai animă complexul, cu fani zgomotoși, paznici blindați, tarabe cu suvenire, fum și miros de grătare-ncinse. Palatul olimpic e o construcție austeră, cenușie, parcă etern nefinisată, deși pentru Jocurile Olimpice a fost modernizat, fără să fie nou. Poate bizar pentru cât s-a cheltuit și după ce a rămas în urmă, pentru Atena 2004 nu s-a construit exagerat (și, cum s-a văzut ulterior, nici pentru perspectivă), ci s-a valorificat din ce era. Finanțarea organizării a fost integral guvernamentală, din bugetul investițiilor publice (4,6 miliarde dolari), depășit prin datorii.
Olimpiada care va fi celebrată în 2020 prin Jocurile Olimpice de la Tokyo a început de asemenea sub semnul unor nemulțumiri economice în sine, actualizate de nuanțe eco și patrimoniale. Un motiv e construirea stadionului olimpic: estimată întâi la trei miliarde dolari, a scăzut la 1,7 miliarde sub presiunea nemulțumirilor populare care au impus refacerea proiectului. Obiecțiile țin de faptul că, fără să aibă capacitate mai mare decât alte construcții similare (80.000 de locuri, ca stadionul olimpic de la Londra 2012), va ocupa o suprafață dublă, prin sacrificarea unor spații verzi de tradiție, grădinile dedicate împăratului Meiji (1867-1912, inițiatorul Japoniei capitaliste) și prin demolarea stadionului olimpic din 1964, considerat monument istoric.
Prefigurările tehnologice 2020 duc spre SF și tind să refacă senzațiile inovative provocate de ediția din urmă cu peste o jumătate de secol. Atunci au fost trenul pe „pernă de aer” și televiziunea prin satelit, în 2020 se anunță plăți efectuate pe bază de amprente, taxiuri fără șofer, avioane cu combustibil din alge, autobuze cu hidrogen, aparate la purtător pentru traducere simultană în și din japoneză (inclusiv în scris), ploaie de meteoriți artificială în loc de artificii.
MEDALII DIN MATERIALE RECICLATE
La Tokyo 2020, medaliile vor fi făcute din materiale extrase din componente electronice reciclate. Istoria medaliilor olimpice este de felul ei interesantă și are o anume încărcătură economică. La Paris 1900, laureații au fost premiați în obiecte. Medalii din aur, argint și bronz au fost decernate doar la Saint Louis 1904, Londra 1908, Stockolm 1912. Apoi s-au lucrat din aliaje, fiind numai suflate. De la Los Angeles 1932, medaliații urcă pe podium, se intonează imnul național și se ridică drapelele.
NEPUTINȚE ECONOMICE ȘI BOICOTURI GEOPOLITICE
Economicul a determinat de-a lungul timpului absențe olimpice într-o măsură mai discretă decât politicul. România nu a participat la două ediții din motive economice: Anvers 1920 – lotul de 40 de sportivi înscris inițial nu a mai plecat, pentru că nu s-au găsit fonduri; Londra 1948 – autoritățile au invocat starea economiei naționale abia ieșite din război.
Bine-cunoscute și frecvent citate pentru interferențele politico-economico-olimpice sunt boicoturile reciproce ale blocurilor „capitalist” și „comunist” de la Moscova 1980 și Los Angeles 1984. De fapt, fiecare ediție din perioada 1972-1988 a fost boicotată, existând și antedecente: Londra 1908 – Irlanda, pentru că trebuia să concureze sub drapelul britanic; Melbourne 1956, boicoturi distincte – Egipt, Irak, Liban, pentru că Marea Britanie și Franța preluaseră Canalul Suez după ce Israelul atacase Egiptul; Olanda, Spania, Elveția, ca reacție la contrarevoluția din Ungaria; China, din cauza admiterii Taiwanului în competiții; München 1972 și Montreal 1976 – aproape 30 de țări africane (amenințări și lipsă efectivă), față de prezența Africii de Sud și Rhodesiei, care practicau discriminarea rasială și a Noii Zeelande, care avea relații cu acestea; Moscova 1980 – SUA și alte 65 de țări, ca urmare a invaziei sovietice în Afganistan (sportivi din unele dintre acele țări au concurat sub drapelul Comitetului Internațional Olimpic); Los Angeles 1984 – URSS și alte 14 țări, ca răspuns la boicotul precedent; Seul 1988 – RPD Coreeană și Cuba, nemulțumite de refuzul Coreei de Sud de coorganizare cu Nordul.
ȘTIINȚA CARE VINE PRIN SPORT
Multe ediții olimpice au rămas ca repere pentru introducerea progresului științific: Paris 1924 – primele Jocuri Olimpice transmise la radio; Los Angeles 1932 – cronometraj cu precizie de sutime de secundă și fotofinish; Berlin 1936 – prima transmisie TV live, pe ecrane în spațiul public; Londra 1948 – primele Jocuri Olimpice transmise la televizor; Roma 1960 –transmisii directe sau înregistrări prin circa 100 de canale TV; Ciudad de Mexico 1968 – primele teste antidoping și pentru determinarea sexului la femei; Montreal 1976 – transmiterea flăcării olimpice prin satelit de la Olympia la Ottawa; Seul 1988 – informatizare la cel mai înalt și larg nivel (detalii organizatorice, transmitere de informații, rezultate etc.), canale TV separate pentru fiecare sport din program, cu transmisie integrală a fiecărei competiții; Sydney 2000 – primele teste EPO (detectarea eritropoietinei).
PONDEREA LUI USAIN BOLT ÎN PIB
Deși participarea olimpică este în nume propriu, iar clasamentele pe medalii și pe puncte sunt neoficiale, aprecierea rezultatelor se face pe ansamblul reprezentării naționale. E o judecată răspândită pentru că e ușor de urmărit și convenabilă la nevoie; e însă doar emoțională. La noi, verdictul pare clar, chit că e simplist: performanța olimpică e slabă din cauză că finanțarea e slabă. Cerința redresării și ascensiunii e îndreptată spre alocări de fonduri. O cercetare Bloomberg asociază clasamentul pe medalii de la Rio cu populația și cu PIB-ul fiecărei țări. Preponderent, România este situată în primul sfert la nivel global olimpic, din totalul de 207 participanți (206 țări și o delegație independentă), după numărul și felul medaliilor, după totalul medaliilor, după raportul dintre acest total și PIB, după raportul dintre același număr și populație. La criteriul medaliilor, în urma noastră sunt țări fără aur (Mexic, Bulgaria, India, Norvegia, Israel) și chiar cu o singură medalie, de bronz: Austria, Finlanda, Portugalia. După reflectarea PIB în numărul de medalii, cu 1,21 medalii la 100 dolari, stăm mai bine decât SUA, China, Germania, Japonia (cu ponderi sub sau puțin peste 1). Cea mai mare greutate a medaliilor olimpice în PIB se regăsește la Grenada (indice 71,38 datorită unei singure medalii, argint, Kirani James la 400 m), Jamaica (de fapt, Usain Bolt cu trei medalii de aur, indice 44,62), Bahamas (21,82), Georgia (19,66). Conform raportării medaliilor la populație, ne găsim la limita pătrimii de sus, cu un sfert de medalie la un milion de locuitori (0,23), cam la fel ca Ucraina și Israel (0,25), Tunisia (0,27), Kenia, Porto Rico, Moldova și RPD Coreeană (0,28), Polonia (0,29); în China, o medalie revine la 0,05 locuitori.
LA ATENA, 12 ANI DUPĂ
La 12 ani după Jocurile Olimpice din 2004, Complexul Olimpic din Atena (OAKA) e un imens platou de beton. Ierburi se ițesc dintre plăci pe care calci cu ochii-n jos să nu te-mpiedici în crăpături, în denivelări. Stadionul Olimpic e ignorat, într-o parte, semnalându-și prezența prin arcele care-i susțin cupola. Drumu-ntins acum e spre Palatul Sporturilor „Nikos Galis”, spre marele derby al baschetului grec și european, Panathinaikos- Olympiakos. Azi e și mai și, pentru că e meciul de retragere al lui Dimitris Diamantidis, celebru conducător de joc al lui Panatinaikos. Baschetul e singurul care mai animă complexul, cu fani zgomotoși, paznici blindați, tarabe cu suvenire, fum și miros de grătare-ncinse. Palatul olimpic e o construcție austeră, cenușie, parcă etern nefinisată, deși pentru Jocurile Olimpice a fost modernizat, fără să fie nou. Poate bizar pentru cât s-a cheltuit și după ce a rămas în urmă, pentru Atena 2004 nu s-a construit exagerat (și, cum s-a văzut ulterior, nici pentru perspectivă), ci s-a valorificat din ce era. Finanțarea organizării a fost integral guvernamentală, din bugetul investițiilor publice (4,6 miliarde dolari), depășit prin datorii.
O treime dintre gospodăriile din România nu-și permit nici plata utilităților și a întreținerii
România, țara contrastelor, este imaginea care se desprinde din studiul INS intitulat „Condițiile de viață ale populației în anul 2015”. La nivel național, aproape jumătate dintre gospodării suportă cu dificultate sau cu mari eforturi cheltuielile curente, în timp ce doar una din șapte gospodării nu are probleme pentru plata facturilor curente. Astfel, peste 50% dintre restanțieri, au avut probleme cu plata facturilor la curent electric și la întreținere. În privința vacanțelor, România se situează pe ultimul loc în Europa, un sejur de o săptămână pe an fiind un lux pe care nu și-l pot permite aproximativ 70% dintre familii. În aceste condiții, dezvoltarea turismului intern este aproape imposibilă, creșterea bazându-se pe atragerea turiștilor străini.
De asemenea, ne situăm pe ultimul loc în Uniunea Europeană la dotarea locuințelor. Astfel, 33% din gospodării nu aveau WC la sfârșitul anului trecut, iar 31,3% nu beneficiau de baie sau duș. Spre comparație, în clasamentul statelor după dotarea locuințelor, suntem urmați de Bulgaria, unde 20,6% dintre locuințe nu au baie proprie și Letonia cu 14,5%.
Principala cauză a numărului foarte mare de locuințe din România care nu au toaletă este, în special, slaba extindere a sistemelor de canalizare și apă curentă din mediul rural, se arată în raportul INS. Astfel, doar 40% din gospodăriile rurale beneficiază de avantajele oferite de existența unei băi și a grupului sanitar în interiorul locuinței.
Trebuie remarcată evoluția din punct de vedere al dotării cu bunuri de folosință îndelungată, în peste jumătate dintre gospodării regăsindu-se un calculator și 35,5% dintre familii deținând un autoturism. Spre comparație, în 2004, doar în 16% dintre gospodării exista un autoturism și doar în 4% câte un calculator. Cu toate acestea, conform Eurostat, România continuă să se situeze pe ultimul loc în UE cu 235 de automobile la 1.000 de locuitori, față de 307 automobile la mia de locuitori în Ungaria, țară aflată pe penultimul loc. Cele mai mari rate ale motorizării din UE sunt în Luxemburg (672 automobile/1.000 locuitori), Italia (619 automobile/1.000 locuitori) și Lituania (609 automobile/1.000 locuitori).
Din punct de vedere al gradului de înzestrare cu bunuri de folosință îndelungată, raportul INS un grad de înzestrare mult mai bun decât la celelalte capitole. Astfel, 98,3% dintre gospodăriile din România dispun de un televizor color, 90,5% au telefon fix sau mobil și 84,7% au mașini de spălat rufe. Cu toate acestea, se constată o mare discrepanță între gospodăriile conduse de salariați, patroni sau lucrători pe cont propriu, față de cele conduse de persoane fără ocupație. Dacă pentru prima categorie, putem vorbi de o dotare completă, la cea de a doua categorie lucrurile stau mult mai rău, se mai arată în raport. Datele statistice arată că doar 28,7% dintre familiile de șomeri și 30,7% din cele de agricultori nu-și permiteau o mașină de spălat, 43,6% dintre gospodăriile de șomeri și 36% din cele de agricultori nu aveau bani pentru un calculator.
Principala cauză a numărului foarte mare de locuințe din România care nu au toaletă este, în special, slaba extindere a sistemelor de canalizare și apă curentă din mediul rural, se arată în raportul INS. Astfel, doar 40% din gospodăriile rurale beneficiază de avantajele oferite de existența unei băi și a grupului sanitar în interiorul locuinței.
Trebuie remarcată evoluția din punct de vedere al dotării cu bunuri de folosință îndelungată, în peste jumătate dintre gospodării regăsindu-se un calculator și 35,5% dintre familii deținând un autoturism. Spre comparație, în 2004, doar în 16% dintre gospodării exista un autoturism și doar în 4% câte un calculator. Cu toate acestea, conform Eurostat, România continuă să se situeze pe ultimul loc în UE cu 235 de automobile la 1.000 de locuitori, față de 307 automobile la mia de locuitori în Ungaria, țară aflată pe penultimul loc. Cele mai mari rate ale motorizării din UE sunt în Luxemburg (672 automobile/1.000 locuitori), Italia (619 automobile/1.000 locuitori) și Lituania (609 automobile/1.000 locuitori).
Din punct de vedere al gradului de înzestrare cu bunuri de folosință îndelungată, raportul INS un grad de înzestrare mult mai bun decât la celelalte capitole. Astfel, 98,3% dintre gospodăriile din România dispun de un televizor color, 90,5% au telefon fix sau mobil și 84,7% au mașini de spălat rufe. Cu toate acestea, se constată o mare discrepanță între gospodăriile conduse de salariați, patroni sau lucrători pe cont propriu, față de cele conduse de persoane fără ocupație. Dacă pentru prima categorie, putem vorbi de o dotare completă, la cea de a doua categorie lucrurile stau mult mai rău, se mai arată în raport. Datele statistice arată că doar 28,7% dintre familiile de șomeri și 30,7% din cele de agricultori nu-și permiteau o mașină de spălat, 43,6% dintre gospodăriile de șomeri și 36% din cele de agricultori nu aveau bani pentru un calculator. Pledoarie pentru capitalism
Tom Harford este un economist și columnist respectat și respectabil pentru cărți cum ar fi „The Undercover Economist” sau pentru articole și editoriale publicate în Financial Times. Într-un astfel de text publicat cu ceva vreme în urmă (The Financial Times, ediția din 8/9 Noiembrie 2014), Tom Harford aborda problema inegalității economice, de altfel îndelung dezbătută în ultima vreme, dintr-un punct de vedere diferit de acela al altor economiști: a deține un pașaport emis de o țară dezvoltată… reprezintă un privilegiu și un avantaj pe care cetățenii unor astfel de țări îl dețin asupra locuitorilor statelor subdezvoltate sau în curs de dezvoltare. În vremurile noastre, inegalitatea nu mai este generată în primul rând de apartenența la clase sociale diferite, ci de apartenența la state cu un nivel de dezvoltare diferit. Statisticile arată că un cetățean britanic sau american beneficiază de un sistem de asigurări sociale și de sănătate și de un nivel de salarizare și educație superioare celor la care poate aspira un locuitor al, să spunem, Republicii Democratice Congo. Chiar dacă inegalitatea între cetățenii unei țări există și chiar s-ar părea că a crescut în ultimii ani, raportul între veniturile unei familii bogate și cele ale unei familii sărace s-a micșorat semnificativ în favoarea celor săraci; și s-a micșorat cu atât mai mult cu cât țara respectivă se află mai departe decât celelalte pe drumul dezvoltării și creșterii economice.
Ritmurile de creștere înregistrate de țări precum China sau India, în loc să provoace temeri, ar trebui înțelese drept ceea ce sunt de fapt: un progres formidabil făcut pe calea reducerii inegalității globale, iar migrația populațiilor țărilor sărace către cele bogate, în loc să fie considerată o amenințare, ar trebui înțeleasă ca un factor de progres, ea fiind cea mai simplă cale a celor săraci de a-și depăși propria condiție.
AYN RAND, ÎNTRE ADMIRATORI ȘI DUȘMANI IRECONCILIABILI
Ayn Rand a fost una din marile personalități ale secolului XX. A avut o biografie fascinantă, născută fiind în Rusia în 1905 într-o familie de farmaciști evrei care, imediat după 1917, au fost considerați „dușmani ai poporului” și, prin urmare, au fost expropriați. Pentru Ayn (pe atunci numele său era Alissa Zinovievna Rosembaum), acesta a fost momentul în care a înțeles minciuna și nimicnicia sistemului colectivist pe care așa-zișii revoluționari, conduși în stil mafiot mai întâi de Lenin și mai apoi de Stalin, încercau să-l prezinte drept ultimul pas făcut de om pe scara evoluției sale sociale. Ayn a făcut tot posibilul să părăsească URSS și a reușit în 1926 când a obținut un pașaport și o viză pentru Statele Unite. Nu s-a mai întors niciodată în țara sa de baștină și s-a integrat rapid în noua lume în care credea și pe care o admira. În State, Alissa a adoptat pseudonimul literar Ayn Rand și, cu o ambiție, o perseverență și un talent ieșite din comun, a reușit în scurt timp să devină o voce extrem de vocală a tinerei intelectualități americane. A scris romane, eseuri, articole, scenarii de film și a fondat curentul filosofic cunoscut sub numele de „Obiectivism”. Fiind o personalitate puternică, încercând în permanență să înțeleagă și să explice lumea în care evolua, a reușit să creeze în jurul său cercuri largi de admiratori (Alan Greenspan este unul dintre aceștia) dar și de dușmani ireconciliabili. Romanele sale, dintre care „Atlas Shrugged” este poate cel mai cunoscut, s-au vândut în milioane de exemplare și au devenit scenarii de filme de succes. După moartea sa în 1982, Ayn Rand și scrierile sale au cunoscut o popularitate chiar mai mare decât o aveau pe vremea când era încă în viață. Astăzi, nenumărați oameni de afaceri, studenți și tineri intelectuali declară public că scrierile ei le-au influențat și le-au schimbat viața în mod radical și semnificativ.
De ce oare Ayn Rand este considerată o autoare controversată? Dacă-i citești scrierile, vei înțelege imediat: ea se opune de la bun început tuturor teoriilor colectiviste și tuturor criticilor capitalismului și pieței libere. Ba chiar mai mult decât atât, ea face apologia capitalismului ca unic sistem economic și social, moral și apărător al drepturilor omului, între care cel primordial este considerat a fi dreptul la viață. De ce este capitalismul un sistem moral, în fapt singurul sistem social-economic care recunoaște și apără dreptul fundamental al omului la viață? Pentru că, într-o piață liberă bazată pe proprietatea privată și pe liberul arbitru, omul nu este aservit nimănui, ci este liber să-și urmărească propriul interes, iar singurul criteriu care poate duce la succes este contractul liber consimțit, negociat și încheiat între părțile implicate. Problemele cele mai grele se pot rezolva numai prin negociere și nu prin forța fizică sau coerciție de orice natură.
Omul este liber exact în măsura în care își poate negocia în mod individual, rațional și obiectiv propriile interese. Atâta vreme cât omul a fost robul așa-numitului „altruism”, el nu a fost altceva decât un sclav înrobit de elitele conducătoare care, îndemnându-l la sacrificiu de sine în numele și pentru atingerea unei fericiri viitoare și iluzorii, i-au insuflat teama și nesiguranța specifice animalelor de sacrificiu.
LUPTA DINTRE „ALTRUISM” ȘI „INDIVIDUALISM”
În plan social și filozofic, lupta care se dă în prezent nu este între capitalism și socialism sau între bine și rău sau între frumos și urât, ci între „altruism”, înțeles ca sacrificiu de sine impus de elitele conducătoare și „individualism”, înțeles ca procesul de urmărire conștientă și rațională a intereselor proprii fiecărui individ; nu pot exista națiuni și popoare libere și prospere fără ca toți indivizii care le alcătuiesc să fie cu adevărat liberi să-și negocieze propriile alegeri și interese.
În plan politic, implicațiile sunt imediate: numai limitând puterea de coerciție a guvernelor strict la acordarea dreptului de a acționa în forță, prin intermediul unor instituții precum armata sau poliția, numai atunci când interesele individuale sunt amenințate, și eliminând total orice implicare a lor în economie și business, putem beneficia de avantajele pieței libere și de capacitatea ei practic nelimitată de a crea creștere economică și dezvoltare. Revenind la articolul lui Tim Harford, nu poți să nu-ți pui câteva întrebări, cum ar fi: care este cauza dezvoltării economice și sociale diferențiate și a inegalității globale? Sau: ce se poate face pentru a micșora diferențele între bogații și săracii lumii?
Dacă dorim să răspundem la aceste întrebări în registrul colectivist promovat cu deosebită virulență și elocință în ultimii ani de către mulți economiști din mediul academic sau de falși guru de conjunctură, atunci putem propune, precum Thomas Piketty, crearea unui sistem global de impozitare bazat pe taxarea progresivă a averilor deja deținute de către cei bogați sau, chiar mai rău decât atât, naționalizarea integrală a acestor averi în scopul transformării proprietății private în „avuția întregului popor”. Care va fi rezultatul previzibil al unei astfel de abordări? Probabil că ne vom afla exact în situația în care eram în România atunci când, nu cu multă vreme în urmă, statul comunist era obsedat de eliminarea diferențelor de dezvoltare care existau între mediul urban și cel rural. Răspunsul multor români, plin de umor negru și cinism, la întrebarea „Care este cel mai eficient mijloc care ar putea fi folosit în vederea eliminării diferențelor între sat și oraș?” era: „Bomba cu hidrogen”!
Dacă vom accepta însă drept corect ceea ce este evident și anume faptul că țările cele mai puternice economic sunt exact acelea unde principiile pieței libere au fost lăsate să funcționeze și să-și producă efectele și unde capitalismul este cel mai dezvoltat, atunci vom putea înțelege cu ușurință că singura cale posibilă pe care o avem la dispoziție, cel puțin din ceea ce cunoaștem până în prezent, pentru a micșora diferențele dintre bogați și săraci atât în fiecare țară în parte cât și la nivel global este cea pe care capitalismul și morala lui bazată pe un individualism corect înțeles ne-o propune. Este evident că nu vom putea elimina total inegalitatea și nici nu trebuie să ne propunem lucrul acesta, scopul creșterii economice și al dezvoltării nefiind crearea unei societăți de tip egalitarist, incoloră, inodoră, insipidă și opresivă, ci doar crearea unor condiții de viață cât mai bune pentru cât mai mulți dintre noi. Capitalismul este singurul sistem social și economic imaginat de om până acum, care a fost capabil să genereze creștere economică și dezvoltare, iar acest lucru a fost posibil pentru că acest sistem este singurul bazat pe morala apărării dreptului fundamental al individului la viață, în antiteză cu toate celelalte sisteme sociale și economice anterioare bazate pe „statism”, adică pe conducerea centralizată a societății exact de către acele elite politice și economice care au fost cele mai corupte și incompetente și care au propovăduit sacrificiul de sine în scopul unui așa-zis „bine general”, iluzoriu și perpetuu amânat. Prin urmare, pentru a nu ne pierde speranța, nu ne rămâne decât să ne reamintim un mai vechi îndemn: Să fim altruiști… cu noi înșine!
Ayn Rand a fost una din marile personalități ale secolului XX. A avut o biografie fascinantă, născută fiind în Rusia în 1905 într-o familie de farmaciști evrei care, imediat după 1917, au fost considerați „dușmani ai poporului” și, prin urmare, au fost expropriați. Pentru Ayn (pe atunci numele său era Alissa Zinovievna Rosembaum), acesta a fost momentul în care a înțeles minciuna și nimicnicia sistemului colectivist pe care așa-zișii revoluționari, conduși în stil mafiot mai întâi de Lenin și mai apoi de Stalin, încercau să-l prezinte drept ultimul pas făcut de om pe scara evoluției sale sociale. Ayn a făcut tot posibilul să părăsească URSS și a reușit în 1926 când a obținut un pașaport și o viză pentru Statele Unite. Nu s-a mai întors niciodată în țara sa de baștină și s-a integrat rapid în noua lume în care credea și pe care o admira. În State, Alissa a adoptat pseudonimul literar Ayn Rand și, cu o ambiție, o perseverență și un talent ieșite din comun, a reușit în scurt timp să devină o voce extrem de vocală a tinerei intelectualități americane. A scris romane, eseuri, articole, scenarii de film și a fondat curentul filosofic cunoscut sub numele de „Obiectivism”. Fiind o personalitate puternică, încercând în permanență să înțeleagă și să explice lumea în care evolua, a reușit să creeze în jurul său cercuri largi de admiratori (Alan Greenspan este unul dintre aceștia) dar și de dușmani ireconciliabili. Romanele sale, dintre care „Atlas Shrugged” este poate cel mai cunoscut, s-au vândut în milioane de exemplare și au devenit scenarii de filme de succes. După moartea sa în 1982, Ayn Rand și scrierile sale au cunoscut o popularitate chiar mai mare decât o aveau pe vremea când era încă în viață. Astăzi, nenumărați oameni de afaceri, studenți și tineri intelectuali declară public că scrierile ei le-au influențat și le-au schimbat viața în mod radical și semnificativ.
De ce oare Ayn Rand este considerată o autoare controversată? Dacă-i citești scrierile, vei înțelege imediat: ea se opune de la bun început tuturor teoriilor colectiviste și tuturor criticilor capitalismului și pieței libere. Ba chiar mai mult decât atât, ea face apologia capitalismului ca unic sistem economic și social, moral și apărător al drepturilor omului, între care cel primordial este considerat a fi dreptul la viață. De ce este capitalismul un sistem moral, în fapt singurul sistem social-economic care recunoaște și apără dreptul fundamental al omului la viață? Pentru că, într-o piață liberă bazată pe proprietatea privată și pe liberul arbitru, omul nu este aservit nimănui, ci este liber să-și urmărească propriul interes, iar singurul criteriu care poate duce la succes este contractul liber consimțit, negociat și încheiat între părțile implicate. Problemele cele mai grele se pot rezolva numai prin negociere și nu prin forța fizică sau coerciție de orice natură.
Omul este liber exact în măsura în care își poate negocia în mod individual, rațional și obiectiv propriile interese. Atâta vreme cât omul a fost robul așa-numitului „altruism”, el nu a fost altceva decât un sclav înrobit de elitele conducătoare care, îndemnându-l la sacrificiu de sine în numele și pentru atingerea unei fericiri viitoare și iluzorii, i-au insuflat teama și nesiguranța specifice animalelor de sacrificiu.
LUPTA DINTRE „ALTRUISM” ȘI „INDIVIDUALISM”
În plan social și filozofic, lupta care se dă în prezent nu este între capitalism și socialism sau între bine și rău sau între frumos și urât, ci între „altruism”, înțeles ca sacrificiu de sine impus de elitele conducătoare și „individualism”, înțeles ca procesul de urmărire conștientă și rațională a intereselor proprii fiecărui individ; nu pot exista națiuni și popoare libere și prospere fără ca toți indivizii care le alcătuiesc să fie cu adevărat liberi să-și negocieze propriile alegeri și interese.
În plan politic, implicațiile sunt imediate: numai limitând puterea de coerciție a guvernelor strict la acordarea dreptului de a acționa în forță, prin intermediul unor instituții precum armata sau poliția, numai atunci când interesele individuale sunt amenințate, și eliminând total orice implicare a lor în economie și business, putem beneficia de avantajele pieței libere și de capacitatea ei practic nelimitată de a crea creștere economică și dezvoltare. Revenind la articolul lui Tim Harford, nu poți să nu-ți pui câteva întrebări, cum ar fi: care este cauza dezvoltării economice și sociale diferențiate și a inegalității globale? Sau: ce se poate face pentru a micșora diferențele între bogații și săracii lumii?
Dacă dorim să răspundem la aceste întrebări în registrul colectivist promovat cu deosebită virulență și elocință în ultimii ani de către mulți economiști din mediul academic sau de falși guru de conjunctură, atunci putem propune, precum Thomas Piketty, crearea unui sistem global de impozitare bazat pe taxarea progresivă a averilor deja deținute de către cei bogați sau, chiar mai rău decât atât, naționalizarea integrală a acestor averi în scopul transformării proprietății private în „avuția întregului popor”. Care va fi rezultatul previzibil al unei astfel de abordări? Probabil că ne vom afla exact în situația în care eram în România atunci când, nu cu multă vreme în urmă, statul comunist era obsedat de eliminarea diferențelor de dezvoltare care existau între mediul urban și cel rural. Răspunsul multor români, plin de umor negru și cinism, la întrebarea „Care este cel mai eficient mijloc care ar putea fi folosit în vederea eliminării diferențelor între sat și oraș?” era: „Bomba cu hidrogen”!
Dacă vom accepta însă drept corect ceea ce este evident și anume faptul că țările cele mai puternice economic sunt exact acelea unde principiile pieței libere au fost lăsate să funcționeze și să-și producă efectele și unde capitalismul este cel mai dezvoltat, atunci vom putea înțelege cu ușurință că singura cale posibilă pe care o avem la dispoziție, cel puțin din ceea ce cunoaștem până în prezent, pentru a micșora diferențele dintre bogați și săraci atât în fiecare țară în parte cât și la nivel global este cea pe care capitalismul și morala lui bazată pe un individualism corect înțeles ne-o propune. Este evident că nu vom putea elimina total inegalitatea și nici nu trebuie să ne propunem lucrul acesta, scopul creșterii economice și al dezvoltării nefiind crearea unei societăți de tip egalitarist, incoloră, inodoră, insipidă și opresivă, ci doar crearea unor condiții de viață cât mai bune pentru cât mai mulți dintre noi. Capitalismul este singurul sistem social și economic imaginat de om până acum, care a fost capabil să genereze creștere economică și dezvoltare, iar acest lucru a fost posibil pentru că acest sistem este singurul bazat pe morala apărării dreptului fundamental al individului la viață, în antiteză cu toate celelalte sisteme sociale și economice anterioare bazate pe „statism”, adică pe conducerea centralizată a societății exact de către acele elite politice și economice care au fost cele mai corupte și incompetente și care au propovăduit sacrificiul de sine în scopul unui așa-zis „bine general”, iluzoriu și perpetuu amânat. Prin urmare, pentru a nu ne pierde speranța, nu ne rămâne decât să ne reamintim un mai vechi îndemn: Să fim altruiști… cu noi înșine! 