Un an ecologic pentru depoluare
În virtutea numeroaselor lor capacități industriale, dintre care unele dotate cu tehnologii învechite, poluatoare, SUA, China, Rusia, Japonia, Germania, Franța și alte țări puternic industrializate contribuie substanțial la deteriorarea mediului natural, a atmosferei, apei și solului planetei. Chiar dacă, din cele 17 milioane kmp ai teritoriului Rusiei, o parte importantă este acoperită cu păduri seculare, de plămâni care oxigenează, în compensație, aerul alterat de gaze industriale toxice, în țară se produc uriașe cantități de deșeuri solide și lichide care afectează sănătatea pământului și apelor. Anual, în urma activităților industriale și gospodărești, din Rusia, rezultă 50 milioane tone reziduuri solide, din care Moscovei îi revine o cotă de 10 milioane tone. Iată de ce 44% dintre locuitorii țării consideră că diminuarea poluării trebuie să fie abordată prioritar.
Prezentare: Filosofie într-o Europă în schimbare
Editura Academiei Române a tipărit în ultimii ani o seamă de cărți ale lui Andrei Marga ce constituie premiere în cultura română și au relevanță internațională. Volumele Argumentarea (2010), The Destiny of Europe (2011), Religia în era globalizării (2013), Universitatea veritabilă (2015), Reconstrucția pragmatică a filosofiei. Profilul Americii clasice (2016) sunt printre acestea.
Recent, aceeași editură a reunit în volum, sub titlul Philosophy in a Changing Europe (Filosofie într-o Europă în schimbare; Editura Academiei Române, București, 2017, 306 pagini) conferințele prezentate de Andrei Marga în instituții din diferite țări. Sunt conferințe susținute la universități sau institute de cercetare avansată din Riverside (California), Leipzig, Viena (cu prilejul primirii Premiului Herder), Paris, Budapesta (cu ocazia primirii unui titlu onorific), Tel Aviv, Tokyo, QuFu-Beijing, Maribor, Montpellier, Washington DC, Beirut, Würzburg, Harvard, Roma, București (la primirea Marii Cruci de Merit a Germaniei) și altele. Noul volum oferă un tablou concludent al unor probleme de stringentă actualitate, al soluțiilor elaborate de filosoful clujean și al concepției pe care acesta a articulat-o. Publicăm în cele ce urmează coperta și prefața autorului la acest volum edificator.
Impozitul pe cifra de afaceri – declarație de impotență sau atac la economia României?
Prima tentație a fost să încep acest articol cu sintagma „de mult nu mi-a mai fost dat să văd o inepție atât de mare…”. Imediat mi-am adus însă aminte de impozitul pe gospodării, impozit la care se pare că actualul guvern deja a renunțat. Sper ca peste două luni să vorbim și despre acest subiect la timpul trecut și mai sper să nu mai avem o altă „invenție” care să ne ocupe timpul degeaba.
O să enumăr câteva din argumentele care fac din acest impozit unul extrem de nociv pentru economia românească, argumente care ar fi trebuit să facă imposibilă includerea acestuia în programul de guvernare și mai apoi votarea lui în Parlament. O să încep mai întâi cu argumentele juridice și, apoi, cu cele de ordin economic.
Cum ne afectează propunerile de modificări fiscal-bugetare din noul program de guvernare?
Indiferent de statut profesional, culoare politică sau nivel al veniturilor, cu toții am fost prinși în ultimele zile în febra discuțiilor ocazionate de noul program de guvernare lansat săptămâna trecută. Discuțiile sunt aprinse și în contextul climatului politic în care fostul guvern a fost dat jos de propria coaliție de guvernământ, iar emoțiile sunt încă puternice. De ce? Am putea spune pentru că avem o anumită preferință politică și dorim, ca la un spectacol sportiv, să vedem cine câștigă și cine pierde.
Din punctul meu de vedere, nu se exclud astfel de variante, dar există și un răspuns mai simplu: noile măsuri fiscal-bugetare ne afectează suma veniturilor care vor ajunge în contul sau buzunarul propriu. Iar dacă reprezinți o companie, îți vor afecta planul de afaceri și profitabilitatea, chiar dacă nu este încă destul de clar cât și cum.
Integrarea Ergonomiei în managementul organizaţiei. Provocări şi oportunităţi
„Funcţiile de bază ale managementului sunt esenţiale pentru Ergonomie” Waldemar Karwowski Fost Preşedinte al Asociaţiei Internaţionale de Ergonomie
Ergonomie organizaţională – o nouă paradigmă Din perspectiva tendințelor generale, destul de numeroase şi diversificate, privind dezvoltarea organizaţională şi managerială, cercetări remarcabile, relativ recente, au evidenţiat necesitatea instituirii, din raţiuni ştiinţifice, strict obiective şi operaţionale, a unui sistem de management ergonomic al cărui obiectiv principal trebuie să fie accentuarea integrării ergonomiei în managementul organizaţiei. Aceasta cu atât mai mult cu cât noua gândire, noua paradigmă sau conotațiile filosofice ale ergonomiei, ca ştiinţă, reprezintă o nouă provocare pentru management, provocare ce trebuie să faciliteze înţelegerea noului referenţial de explicare a performanţelor organizaţionale şi să aibă relevanţă pentru profesionalizarea activităţilor din diferite domenii de activitate, inclusiv din domeniul afacerilor unde trebuie să se treacă la o paradigmă a ergonomiei afacerilor. Din această perspectivă, se resimte nevoia accentuării relevanţei ergonomiei pentru management, a reexaminării relaţiei dintre acestea, congruenţei ergonomiei şi managementului, a abordării dintr-o perspectivă mult mai largă şi mai cuprinzătoare a sistemului organizaţional, ceea ce determină organizaţiile să adopte un stil de management cât mai modern şi proactiv. În acest context, semnalăm apariţia în Editura Economică a lucrării „Ergonomie organizaţională”, consacrată unui domeniu ştiinţific interdisciplinar şi deosebit de complex, care tratează o problematică aparte, relativ nouă și cu recunoaștere internațională, dar mai ales cu un viitor cert.Viața ca un joc de șansă
În cei 27 de ani de la Revoluția din Decembrie 1989, România, unul dintre copiii teribili ai Europei de Est, a trăit palpitant. Cunosc sentimentul pentru că am urmărit-o cu atenție în toată această aventură, fie de aproape, fie de departe, dar întotdeauna interesat să înțeleg cât mai mult din ce ni se întâmplă. Marea miză a iureșului sau era și continuă să fie procesul de modernizare. După 1990 aderarea la NATO și apoi la Uniunea Europeană, tranziția către o economie funcțională de piață și construcția de instituții care să îi asigure o guvernare coerentă ca și integrarea în ceea ce considerăm a fi ordinea liberală occidentală au fost tușele de contur ale proiectului de țară post-decembrist al României. Pentru a înțelege dimensiunea evoluției noastre probabil că avem nevoie de unele repere. În 1990, PIB al României exprimat în termeni nominali1 era de 38,9 miliarde dolari. Aceasta ne plasa pe locul 40 din 168 de țări ale lumii pentru care Banca Mondială raportează date.
Înainte însă de a privi emoțional argumentul și probabil că este foarte dificil să nu o faci, merită reamintit scopul exercițiului. Utilizăm aceste instrumente doar pentru a avea repere ale devenirii noastre și apoi să reflectăm asupra ei. Ar putea fi un exercițiu dificil, copleșitor la început, pentru că în societatea românească reflecția și dezbaterea publică sunt reflexe pe care încă le deprindem.
În martie 2004, România adera la Alianța Nord Atlantică, iar în decembrie încheiam negocierile de aderare la Uniunea Europeană care aveau a ne tranșa un parcurs clar de aderare la 1 ianuarie 2007. Așa începea aventura României în calitate de economie deschisă, interconectată și pusă în fața provocării de a utiliza politicile și instituțiile europene pentru a se conecta la procesul globalizării. Din punct de vedere economic, perioada 2000-2008 a fost una dintre cele mai prolifice în materie de creștere economică. Rata medie de avans a PIB exprimat în termeni nominali a fost 6,6% pentru această perioadă2. Aderarea la Uniunea Europeană a oferit României șansa de a gusta din beția influxurilor pozitive de capital. Investițiile străine directe au evoluat pozitiv de la 1,1 miliarde dolari în 2000 la 13,7 miliarde dolari în 2008, iar exporturile au crescut semnificativ de la 11,9 miliarde dolari în 2000 la 56,3 miliarde dolari în 20083, veniturile totale din privatizare au totalizat 7 miliarde euro, iar remitențele atingeau în 2008 valoarea de 3,9 miliarde euro față de doar 0,4 miliarde euro în 20004. Dacă ar fi să ne reamintim că în 1990 exporturile României erau de 6,4 miliarde dolari sau că PIB per capita era de 5.346 USD5, am începe să avem o idee despre impactul conectării, al mecanismelor de a genera încrederea piețelor ca și despre distanța parcursă.
Ariile protejate – efecte în sănătatea și economia societăților
Mă bucur că astăzi vorbim mult mai clar despre arii protejate în România și despre un organism care coordonează și gestionează rețeaua de arii protejate naționale, fie că vorbim despre rezervație naturală, parcuri naționale și naturale și monumente ale naturii. ANANP, o agenție care prinde tot mai mult contur de la o zi la alta, este instituția care vă asigură administrarea unitară și eficientă a ariilor naturale protejate din România” .
Ariile protejate și protecția mediului în general reprezintă o preocupare a Uniunii Europene, iar România deține cel mai valoros și diversificat patrimoniu natural din spațiul comunitar. Era nevoie de o agenție pentru arii protejate. Suntem în vizorul Uniunii și să nu uităm că, în 2009, Consiliul Europei a desemnat Parcul Național Retezat unul dintre cele mai importante arii naturale din Europa. Alături de Parcul Național Retezat și Delta Dunării și Pietrosul Mare fac parte din patrimonial mondial al UNESCO. Și acestea sunt doar câteva dintre ecosistemele valoroase de pe teritoriul României.
Primele 100 de zile ale președinției Macron
La 15 august se împlinesc 100 de zile de la instalarea președintelui Emmanuel Macron la Palatul Elysee. Iar „primele 100 de zile” au devenit în Franța un adevărat mit politic, s-a consacrat și în lume, chiar dacă legenda politică a eșuat nu o dată în superstiție nefondată. Se spune că pentru un șef de stat primele 100 de zile ale mandatului sunt decisive sau, oricum, edificatoare și de acest interval va depinde întreaga sa aventură prezidențială. De multe ori însă legenda s-a dovedit o prejudecată și chiar în Franța, unde ea s-a născut, căci bilanțul celor 100 de zile, câte a însumat reîntoarcerea lui Napoleon din insula Elba, a fost un eșec amar. În interbelic, președintele american Roosevelt a reabilitat întrucâtva conceptul, și mai ales i-a dat un înțeles mai clar: după 100 de zile de la învestitură, în 24 iulie 1933, făcând un prim bilanț al programului New Deal de ieșire din criză și relansare, liderul Americii a proclamat – și convins cu – ideea că în viața politică, pentru a reuși, trebuie acționat repede, întrucât reușita depinde în mod hotărâtor de un ritm accelerat al reformelor. „100 de zile” induce așadar un sentiment de urgență. Dar, nuanțează universitarul francez Vincent Martigny, nu neapărat printr-o acțiune imediată, ci și prin, de pildă, „a arăta că ești – și vei fi – altfel decât predecesorii tăi”. În primele 100 de zile, președintele Macron a trebuit să convingă Franța că va face în următoarele 1.725 de zile ale mandatului său de șef al statului mai mult sau mai bine decât predecesorii săi imediați în funcție – Sarkozy în două mandate și Hollande într-un cincinal prezidențial mai degrabă lamentabil ca desfășurare și rezultate.
Și mai este, în politica franceză, cel puțin după de Gaulle, obiceiul ca începutul de mandat să fie marcat prin ceva memorabil. Giscard d’Estaing a redus pragul de vârstă electorală la 18 ani (chiar dacă, după un prim mandat, tocmai cei mai tineri nu l-au reales), Mitterrand a dizolvat Adunarea Națională cu majoritate de dreapta, Sarkozy a pus la lucru, precipitat, patru proiecte de lege, iar Hollande a încercat, dar fără succes, să-și onoreze o promisiune electorală (în domeniul impozitării), chiar dacă avea majoritate parlamentară.
Macron a pornit și el pe cai mari, cu un început de semnificații care au reverberat mult dincolo de hotarele Franței. În primul rând, prin surpriza victoriei sale electorale a rupt un șir nefericit de eșecuri ale „vechiului Occident”, care a fost zguduit de Brexit, asaltat de populisme și șocat de președinția Trump. Iar în Europa a pus capăt incertitudinii, devenită pentru unii chiar teamă, că Franța se va retrage și ea din UE, iar prin aceasta Europa Unită va redeveni aspirație și nou proiect, în cel mai bun caz. În sfârșit, prin Macron prim-planul scenei naționale este dominat de o personalitate tânără, pentru unii carismatică, (încă?), necompromisă în politică și mai ales proaspătă ca imagine. Iar ascensiunea fulgerătoare a traiectoriei publice a lui Macron a înscris, ca performanțe remarcabile: 1. constituirea și impunerea în peisajul politic a unui nou partid, devenit peste noapte, în mod detașat, primul și ca audiență populară, și ca opțiune electorală și 2. victoria zdrobitoare în alegerile parlamentare a formațiunilor politice sprijinitoare ale noului președinte, ceea ce îi îngăduie să aibă acum „parlamentul său”. Configurația politică a Franței este acum, după cele două valuri electorale Macron, complet schimbată, opoziția de stânga este fărâmițată și fără perspectivă, cea a dreptei radicale profund deziluzionată și deconcertată, iar fostul centru a fost absorbit de Mișcarea pro-Macron. Cu sau fără voia sa, poate chiar peste așteptările sale, președintele Macron este, în Franța postbelică, beneficiarul uneia dintre cele mai rodnice recolte în primele 100 de zile ale sale ca șef al statului.
Economia subterană/din umbră versus economia neobservată. Scurtă retrospectivă critică privind unele dintre cele mai recente evoluții în materie – rezumat
La începutul anului 2015, experiența acumulată în materie și analiza unora dintre evoluțiile importante și desigur recente, la acea dată, evidențiau argumente multiple referitoare la existența premizelor necesare clarificării, posibil rapide, a problematicii legate de ceea ce denumeam atunci a fi economia subterană.
Pe fondul evoluțiilor general pozitive, elementul determinant al acestei concluzii se referea la constatarea că, la finele anului 2014, sistemul statistic european și, în general, domeniul statistic dispuneau de propriul sistem specific de definire, clasificare și caracterizare a ansamblului fenomenelor analizate, denumite generic economia neobservată și incluzând, ca elemente componente, economia informală, subterană și ilegală, fiecare foarte exact și riguros delimitate, astfel încât se exclud echivocul, dar și eventuale suprapuneri ori interpretări arbitrare. De asemenea, foarte important, pentru fiecare dintre componentele precizate fuseseră deja dezvoltate și aplicate metodologii specifice de estimare a dimensiunilor acestora.
În paralel, era evidentă starea de emulație manifestată în mediul academic, dar și a altor categorii de specialiști interesați, care se concretiza, specific intervalului ulterior crizei economice declanșate în anul 2008, prin accentuarea laturii practice, vizând combaterea respectivelor fenomene și a efectelor negative ale acestora.
Aceste argumente au generat concluzia pozitivă menționată, ce s-a dovedit ulterior pripită, mai ales că, deși sesizată ca atare, a fost minimalizată semnificația reală a stării de fapt legate de derularea activităților specifice subiectului în discuție pe două planuri distincte, cel oficial-instituțional și, în speță statistic, respectiv, cel academic și, în general, al preocupărilor similare derulate cu caracter individual, ignorând practic complet caracteristicile lor deosebite, uneori divergente și dificil de armonizat. În acest context, lucrarea „Economia subterană/din umbră versus economia neobservată. Scurtă retrospectivă critică privind unele dintre cele mai recente evoluții în materie” este structurată pe patru capitole, dintre care primele două reflectă, în antiteză, evoluțiile pozitive din perioada analizată (2015-2017) și, respectiv, principalul și practic primul semnal real critic în materie. Capitolele III si IV vizează extinderea observațiilor critice anterior semnalate și, respectiv, fundamentarea lor pe rezultatele analizei comparative a anumitor demersuri specifice întreprinse atât în plan instituțional, cât și în mediul academic, iar ultima parte este consacrată anumitor concluzii apreciate ca relevante pentru activitatea viitoare.
I. Principalele evoluții pozitive din perioada 2015-2017
Evoluțiile din perioada analizată, deși nespectaculoase, se înscriu pe coordonate general pozitive și constituie încă o etapă de acumulări necesare efectuării saltului calitativ anticipat, sens în care, sintetic, sunt evidențiabile următoarele:
a) consolidarea trendului de recunoaștere a importanței noțiunilor analizate și a studiului acestora, cel puțin din perspectiva faptului că nu sunt cunoscute opinii contrare și, dimpotrivă, preocupările specifice în materie s-au multiplicat;
b) varietatea preocupărilor consacrate problematicii în cauza, concretizată în articole, studii și sinteze sau chiar „manuale” în materie, editate la nivelul organismelor statistice și economico-financiare internaționale, fapt evidențiat de simpla căutare în mediul online, ce relevă multiple asemenea producții, în principal, cu privire la:
– estimarea dimensiunii fenomenelor analizate, prioritar abordată la nivelul preocupărilor individuale în materie, cu privire la diferite state sau grupări de țări și vizând perioade variate, de ordinul anilor, mergând până la mai multe decenii;
– caracterizarea relațiilor de interdependență existente între fenomenele analizate și diferite aspecte economice și sociale, așa cum sunt: stabilitatea financiară, povara fiscală, șomajul, corupția etc. sau, mai puțin obișnuite, imigrația, populația din mediul corecțional, criminalitatea „clasică” și cea „cibernetică”;
– realizarea de sinteze și analize comparative ale diferitelor modalități de abordare teoretică și practică a fenomenelor în cauză, inclusiv cu privire la metodele și mijloacele de estimare a dimensiunilor acestora și a rezultatelor astfel obținute.
Pe plan instituțional și, în speță, la nivelul statisticii, nu putem vorbi, de asemenea, de evoluții spectaculoase ori evenimente absolut remarcabile, însă nu există indicii că evoluțiile ar fi fost altfel decât în direcția așteptată și dezirabilă, mai ales că procesul derulat în materie este declarat, și în mod repetat reconfirmat, ca fiind de permanentă deschidere și în continuă perfecționare.
Unele aspecte privind creșterea absorbției fondurilor europene
Procentul scăzut al absorbției fondurilor europene în România poate fi corectat printr-o serie de măsuri care presupun noi reglementări interne cu impact în mai multe domenii.
Nu poate fi negat faptul că a existat o preocupare permanentă de creștere a gradului de absorbție a fondurilor europene în rândul tuturor factorilor implicați, mai ales după aderarea la UE. Cu toate acestea, pentru perioada 2014-2020 situația în acest domeniu este chiar alarmantă, România fiind la coada statelor membre, existând un risc major de dezangajare a banilor europeni. Explicațiile sunt de natură diversă începând cu lipsa sprijinului aplicanților de către autoritățile centrale și locale și terminând cu controale excesive, făcute de diverse organe, pe criterii legate mai mult sau mai puțin de folosirea fondurilor europene și soldate cu acuzații, de multe ori neîntemeiate, de evaziune sau fraudă fiscală. Această situație afectează toți operatorii economici, inclusiv întreprinderile mici și micro întreprinderile. De asemenea, când se discută de măsurile ce trebuie luate pentru creșterea absorbției, în afară de declarații de intenție se propun rezolvări care au, în majoritatea cazurilor, doar un rol formal sau limitat. Conform părerii eurodeputatului José Manuel Fernandes, coordonator al Grupului PPE în Comisia pentru bugete a Parlamentului European și fost raportor al Parlamentului European pentru Bugetul UE 2016 și pentru Fondul European pentru Investiții Strategice, România ar putea absorbi mai multe fonduri europene dacă ar face legislația în funcție de proiectele sale prioritare și nu invers. „Există reguli la nivel european și acorduri de parteneriat cu UE. Noi dăm banii autorităților la nivel național și regional, iar acestea încearcă să facă proiecte, dar se blochează în legislația națională sau regională. De multe ori, beneficiarii se trezesc în situația de a adăuga părți de care nu au nevoie unor proiecte bune și de a le strica, doar pentru a fi adaptate la legislația națională rigidă”, spune eurodeputatul. „Ca stat nu poți schimba regulile la nivel european decât foarte greu. Dar le poți schimba cu ușurință pe cele naționale, astfel încât să poți finanța fără probleme proiectele importante”, a afirmat Fernandes. Deci o primă cauză a slabei absorbții este de natură legislativă, la care se adaugă și latura organizatorică. Astfel, conform eurodeputatului român Siegfried Mureșan, „România ar trebui să aibă 10 autorități de management acreditate de Uniunea Europeană. În acest moment avem doar două. Polonia, spre exemplu, are 24 din 25 cerute”. O altă cauză ar reprezenta-o, conform opiniei dlor Pierre Moscovici și Valdis Dombrovskis, din raportul de țară al României pe 2015, corupția. Desigur că există corupție în România, care, însă, nu se compară ca dimensiuni cu multe dintre țările occidentale. N-o să mă convingă nimeni, de exemplu, că Mafia nu are nicio „contribuție” la absorbția fondurilor europene în regiunile din sudul Italiei. Toate aceste afirmații despre România au condus la o proliferare, fără egal în lume, a instituțiilor însărcinate cu combaterea corupției. N-ar fi lipsit de interes să se facă o evaluare a eficienței acestor instituții comparând cheltuielile pentru activitatea lor cu sumele aduse la buget în urma anchetelor efectuate. În România, prin aplicarea excesivă a acestei politici, s-a ajuns la o situație care afectează efectiv absorbția fondurilor europene întrucât oricărui angajat din organismele implicate în această activitate îi este teamă să semneze orice document pentru a nu fi acuzat de fapte de natură penală. În Polonia, care ne este dată ca exemplu, în cazul suspicionării unor nereguli cu utilizarea fondurilor europene are loc mai întâi o anchetă a factorilor de răspundere din instituțiile care gestionează aceste fonduri și numai în cazul în care aceste instituții recomandă intervin organele de cercetare penală. Aici, într-adevăr, ar trebui statuate niște norme în legislația noastră. O altă cauză semnalată de Comisia Europeană privind absorbția necorespunzătoare a fondurilor din România este și slaba capacitate instituțională alături de lipsa de coordonare între diferitele instituții și departamente implicate. Conform aprecierii Comisiei Europene, din cauza unei pregătiri insuficiente și întârziate a unei liste de proiecte, dificultăți de implementare vor apărea și în perioada de programare 2014-2020. Revenind la declarațiile eurodeputatului José Manuel Fernandes, ca principal remediu, ar fi identificarea proiectelor prioritare la nivel național, urmată de o modificare și adaptare a legislației naționale la acestea.
