Un eveniment recent găzduit de Academia Română a readus în actualitate apartenența României la Uniunea Europeană (UE). Tema, susținută de reprezentanți ai Secției de științe economice, juridice și sociologice, fiind „România și aderarea la zona euro”, a avut la bază studiul cu același nume realizat de o echipă formată din Daniel Dăianu, Ella Kallai, Gabriela Mihailovici și Aura Socol. Tribuna Academiei Române a dat ocazia să se vorbească în altă cheie decât cea a unor exprimări de opinii și dezbateri amplasate în alte locații deja uitate. Am avut speranța ca, sub augusta aulă a Academiei Române, autonomă și independentă, expresie a dreptului la o gândire liberă, lucrurilor să li se spună pe nume, corect, cu obiectivitate și mai ales până la capăt. Adică, după epuizarea ideilor legate de cum și de ce, să ajungem și la cine ar avea de făcut foarte multe. Am simțit aceeași eschivare așa cum s-a mai făcut, eschivare pe care încerc să o pun în planul unei dezamăgiri a multora, poate și a autorilor. A trecut, totuși, un sfert de secol de când am început transformarea sistemică în România, care însemna și realizarea convergenței reale chiar spre modelul Uniunii Europene (UE) și acest lucru până a deveni un stat membru al acesteia. După 10 ani de la aderare, ne plângem de același lucru, de lipsa unei bune structurări a convergenței reale, ceea ce se poate traduce cu o complacere a noastră la periferia Europei. Totul a mers bine până la necesitatea acțiunii concrete, a voinței politice, care în ultimul timp ne-a lăsat cam de izbeliște, confuzi și contrariați, mai ales după guvernarea tehnocrată de sorginte bruxelleză.
Criză profesională la intrarea în următorul deceniu european
Forța de muncă a României următorului deceniu european se pregătește cu mijloacele și cu angoasele de azi. Scăderea (număr și pricepere) economistul nr. 5 2017eee luată ca fatală și pusă pe seama migrației și a lipsei de legătură între formare și cerințele pieței. E deplânsă desființarea școlilor profesionale, deși nu mai e de actualitate de câțiva ani. „Desființarea” însemnase suspendarea la un moment dat a înscrierilor la astfel de școli și trecerea locurilor la licee tehnologice. Fusese o tentativă de a i se pierde urma unei forme de pregătire considerate la nivelul percepției publice ca rușinoasă pentru că era inferioară. Ceva mai înainte, printr-o altă tentativă cu același scop, școlii profesionale i se spusese școală de arte și meserii. Erau încercări naive de ascundere a unei realități economice și a unei atitudini sociale. Ocolirea școlii profesionale e veche la noi. Atracție a avut numai în vremuri legate de industrializare (anii ’30 și mai ales anii ’60) și doar la un anumit nivel social, unde a exercitat un rol civilizator. Astăzi se încearcă resuscitarea.
Condițiile de pe piața forței de muncă se ameliorează
O analiză a pieței muncii nu poate fi scoasă din contextul general al situației socio-economice a României. În primul rând, este corelată cu ritmul de dezvoltare, schimbarea structurii economiei naționale și de sistemul de educație. Din păcate, de 27 de ani, nu avem o strategie de dezvoltare care să dea o linie directoare și pentru piața muncii.
Creșterea accelerată a PIB-ului a favorizat piața muncii în 2015 și 2016. Aceasta s-a reflectat în scăderea șomajului de la 6,8% în 2015 la 6% în 2016 și tinde spre minimele de dinainte de criză. Rata totală de ocupare a forței de muncă a scăzut însă ușor anul trecut, cu 0,6%, iar în perioada 2017-2018 urmează să crească moderat. Comisia Europeană în ultimul raport de țară subliniază dificultățile pe care le va întâmpina România din cauza demografiei negative. Populația activă continuă să scadă – în ultimul deceniu am pierdut 6% din totalul locuitorilor – ceea ce ne clasează pe a treia poziție ca amploare în UE. În plus, numărul persoanelor vârstnice este în continuă creștere, ceea ce va face ca până în 2020, populația în vârstă de muncă (20-64 de ani) să scadă cu 4%, în timp ce numărul persoanelor vârstnice este probabil să sporească cu 13% până în 2060.
De ce model economic are nevoie România?
Nevoia de model economic a fost des enunțată în discursul politic românesc al ultimelor decade. Să ne amintim că se vorbea despre copierea modelului suedez sau chiar japonez, despre preluarea modelui german de după război al economiei sociale de piață, iar, în anii mai recenți, despre modelul polonez. Multe dintre neajunsurile economiei și societății noastre au fost puse pe seama „lipsei de model”.
Neajunsuri au fost și încă sunt, dar, din punctul meu de vedere, nu din lipsă de model, ci, paradoxal, tocmai datorită existenței modelului. Consider că, încă din 1990, România a avut și a implementat modele economice de dezvoltare economică și socială.
Voi explica de ce consider acest lucru, dar, mai întâi, precizez că atunci când vorbesc despre model economic și social nu mă refer la ceea ce numim modele teoretice și empirice, căci, așa după cum se știe, există aceste două categorii majore ale modelelor. Modelele teoretice sunt proiectate pentru a trage concluzii verificabile cu privire la comportamentul economic pe ipoteza că agenții caută să realizeze cât mai mult posibil obiectivele specifice în limitele constrângerilor definite în model (de exemplu, bugetul). Ele dau răspunsuri calitative la probleme cum ar fi efectele asimetriei informațiilor sau a modului cum se poate răspunde la disfuncționalități ale pieței.
Consolidăm migrația forței de muncă!
Potrivit ultimului Raport de țară întocmit de Comisia Europeană și dat publicității în trimestrul I al lui 2017, economia României a înregistrat o ascensiune ciclică în ultimii doi ani. În 2016, creșterea economică a atins un punct maxim raportat la perioada de după criză (4,9%), susțin experții Comisiei Europene. Potrivit lor, performanța economiei românești a fost generată de o cerere internă puternică pe fondul unor politici fiscale prociclice. Tot pe consumul accentuat se va bizui și creșterea economică prevăzută de CE pentru perioada următoare: „va rămâne solidă și în perioada utilizată pentru previziuni, de 4,4% în 2017 și 3,7% în 2018”. Deficitul de cont curent s-a deteriorat în 2016 și se preconizează că se va accentua și mai mult, întrucât cererea internă puternică a determinat sporirea importurilor.
Consumul privat a continuat să sporească, încurajat de creșteri salariale puternice și de reducerea unor impozite indirecte. În timp ce investițiile private au beneficiat de rate mici ale dobânzilor și de un nivel stabil al încrederii investitorilor, investițiile publice s-au redus în 2016 din cauza unui nivel scăzut de absorbție a fondurilor UE.
În acest context, raportorii europeni constată că piața forței de muncă s-a consolidat și mai mult ca urmare a unei creșteri economice solide. Comprimarea pieței forței de muncă a fost dublată de majorări salariale importante. Șomajul se apropie de nivelurile scăzute înregistrate înainte de criză și se estimează că va continua să scadă în perioada 2017-2018. Ocuparea forței de muncă a scăzut ușor în 2016 și se estimează că va crește într-un ritm moderat.
Cu toate acestea, piața forței de muncă din România rămâne prinsă în cleștele tradițional: discrepanțele majore dintre Nord și Sud și dintre Occident și Răsărit provoacă migrația persoanelor active, iar România se plânge de lipsa muncitorilor, fie ei înalt-calificați, calificați sau necalificați. Mai mult, politicile publice salariale provoacă migrația forței de muncă dinspre economia reală spre cea bugetară. Cum se va schimba, oare, paradigma?