Jose Carlos Caldeira
ManuFuture România, asociație membră a Manufuture Europe și a Confederației Patronale a Industriei, Serviciilor şi Comerțului din România (CPISC), a organizat conferința „Innovation time as a prerequisite for the Knowledge Age – Inovarea, cerință prealabilă pentru Era Cunoașterii”. Evenimentul a fost ocazionat de prezenţa la Bucureşti a coordonatorului proiectului “ManuFuture Vision 2030”, José Carlos Caldeira, membru al Manufuture High Level Group, președinte al Agenţiei Naţionale de Inovare a Portugaliei (ANI). „ManuFuture Vision 2030” constituie o proiecţie a industriei europene în orizontul următorului deceniu şi jumătate, a cărei structurare este concepută pe îmbinarea cercetării şi inovării cu necesităţile practice ale economiei. Oaspetele portughez a oferit o expunere în acest sens, generând o dezbare la care au participat specialişti din mediul universitar, institute de cercetare, întreprinderi mici şi mijlocii.
„Dincolo de caracterul incontestabil al acestui deziderat, cum se poate face, cu datele actuale şi de perspectivă, apropierea dintre academic şi industrial? Trebuie să ducem rezultatele cercetării pe piaţă, să realizăm un cerc, un circuit între nevoile sectoarelor industriale, răspunsul cercetării, valorificarea inovaţiei. Oamenii se uită la impactul cercetării. Companiile înseamnă clienţii finali ai acesteia şi ei trebuie luaţi în calcul de către mediul universitar. Noi am început identificând provocările, nivelul la care ne găsim, iar de aici ţintim mai sus. Ca să reuşim, trebuie să ne asigurăm că avem resurse pentru susţinerea inovării. Mai departe, finanţarea pentru partea de exploatare, pentru valorizare, se dovedeşte mai grea decât finanţarea activităţii de cercetare. Or, dacă nu ai finanţare ca să aduci rezultatele cercetării pe piaţă, ciclul de care vorbeam nu se împlineşte.Ce este de făcut? Putem să realizăm multe plecând de la tehnologiile deja existente în unele sectoare, valorificând ceea ce avem pentru alte sectoare industriale. În acest fel putem să obţinem cicluri mai scurte. Pentru asta, e bine să-i combinăm pe actorii implicaţi, din cercetare şi din producţie. Universităţile sunt aşteptate să sprijine transferul de cunoştinţe. În acelaşi timp, este important să se constituie clustere pentru întreprinderi mici şi mijlocii. Ştim că oamenilor le e greu să se interconecteze, că problemele nu se pot rezolva de pe o zi pe alta, dar trebuie să găsim elemente comune”.
Pornind de la constatarea că, în acest moment, „există companii interesate de implementarea unor rezultate ale proiectelor de inovare”, José Carlos Caldeira a insistat asupra cerinţei de transferare a rezultatelor cercetării pe piaţă.
O formă de interconectare, prezentată în contextul reuniunii, este Platforma Tehnologică Manufuture, creată în 2004 la nivel european, sub forma unei reţele de platforme regionale, universităţi, institute, IMM-uri etc., prin care „poţi să-ţi faci auzită vocea, devii credibil”, după cum a subliniat José Carlos Caldeira.
Exemple concrete de cercetare aplicată a oferit dr. Udo Gommel, şeful departamentului Ultraclean Technology and Micromanufacturing, Fraunhofer IPA din Germania, președintele Comitetului Tehnologiilor de Curăţenie Verein Deutscher Ingenieure e.V. La „inovarea ca instrument de inginerie ştiinţifică pentru durabilitate” s-a referit dr. ing. Liviu Jalbă, administrator al Microelectronica S.A., membru al ManuFuture High Level Group. Prof. univ. dr. ing. Anton Anton, vicepreședinte al ManuFuture România, fost ministru al Educației şi Cercetării, a conchis accentuând cerinţa inovării continue, în folosul dezvoltării industriale.
Cardinalul austriac Christoph Schönborn, la slujba comemorativă de la Stephansdom (catedrala Sfântul Ștefan), dedicată celor 333 de ani de la cea de-a doua eliberare a Vienei, a rostit cuvinte profetice: „Islamul va cuceri Europa? Mulți musulmani și-o doresc și afirmă că s-a încheiat cu Europa. (…) Dumnezeu, fie-ți milă de Europa!”
WATERLOO
Și s-a mai uscat și lipiciul. Fără să aibă vreo legătură cu biserica catolică, plicul exterior, de culoare albă, al buletinelor de vot prin corespondență austriece, pregătite pentru alegerile programate a avea loc pe 02.10.2016 se deschide „singur” la aprox. 20 minute după ce a fost lipit și astfel se invalidează votul. Turul doi, anulat în luna mai de Curtea Constituțională, parcă nu vrea să se lase repetat. Waterloo-ul funcționarilor austrieci a devenit realitate și votul s-a amânat pentru 04.12.2016.
PERICULUM IN MORA
Există pericolul iminent ca nici la această dată să nu se poată desfășura alegerile. Nu există timpul necesar pentru desfășurarea unei licitații publice europene. Tipografia de stat austriacă OeSD e privată. Dacă va fi însărcinată cu tipărirea plicurilor buclucașe, concurența se va adresa instanței de contencios administrativ și probabil va câștiga. Penalizarea statului austriac ar însemna cam 20% din valoarea comenzii și amânarea alegerilor pentru 2017.
COSTURI
Alegerile fără de sfârșit din Austria au ajuns la costuri astronomice. Presa vorbește de peste 40 milioane euro, doar dacă se va vota totuși în 2016.
CUM E TURCU’ ȘI PISTOLU’
Pe 12 septembrie, însuși Ioan al III-lea Sobieski (1629-1696) a descălecat la palatul Ferstel din plin centrul Vienei. H.C. Strache (n. 1969), deputat și lider al partidului libertății (FPÖ), l-a chemat în ajutor și a ținut un discurs inteligent. Preluat în întregime în ediția electronică a cotidianului vienez, de mare tiraj, krone.at! Ceea ce e o noutate în peisajul media austriac, unde – până mai ieri – Strache era de regulă cenzurat! Pe drept cuvânt, atunci când sărea calul vorbind la festinuri populare, de-și electriza susținătorii.
Strache devine pas cu pas un concurent politic redutabil al cancelarului social-democrat (SPÖ) Christian Kern (n.1966) și dă ghionturi coaliției guvernamentale stânga-dreapta, care conduce la Viena. Strache se mai tachinează și cu ministrul de externe Sebastian Kurz (n. 1986), din partea partidului popular (ÖVP). E omniprezent și face agenda publică a Vienei în aceste zile. Surse bine informate cred că Strache și-ar dori probabil să facă guvernul cu SPÖ-ul lui Kern.
„ATUNCI CA ȘI ACUM – SĂ APĂRĂM APUSUL“
A sunat sloganul, când cei 333 de ani au fost serbați de FPÖ fără propriul candidat la președinție. Acesta e inginerul (de aviație) Norbert Hofer (n. 1971), unul dintre vicepreședinții parlamentului federal și, în această calitate, președinte federal interimar al Austriei în funcție.
Hofer & Strache cunosc probabil și rolul jucat de români. Preferințele politice a celor aproximativ 60.000 de votanți austrieci de origine română de astăzi îi interesează mai tare, ele nefiind neapărat defavorabile. Lui Norbert Hofer!
ORA ZERO
Va sosi negreșit și la Viena. Este un termen militar. A fost folosit și pentru a descrie momentul de restart al istoriei germane din mai 1945. O capitulare, dar și un nou început, după cum spunea președintele german Richard von Weizsäcker. Ambele necondiționate. „Germania în anul zero” este cel de-al treilea film din trilogia neo-realistă a lui Roberto Rossellini. S-a filmat în 1947 în ruinele Berlinului.
Austria, distrusă și ea de război, nu a avut parte de o asumare conștientă al unui moment zero al istoriei. Istoriografia a consemnat Anschluss-ul din martie 1938 și a victimizat anii ce i-au urmat până la eliberare.
STALIN ÎN 1956 LA VIENA
Monumentul ostașului sovietic din sudul pieței Schwarzenberg din Viena: Ivan poartă scut, cască și stindard parțial aurit, Kalashnikov-ul îi atârnă de gât. S-a urcat la loc de cinste, cam la opt metri înălțime. E acolo din 1945 și n-a mai coborât. Până în iulie 1956 locul s-a numit piața I.V. Stalin (mort în 1953). Ultimul soldat sovietic a părăsit Austria pe 19 septembrie 1955.
SILENT MAJORITY
Europa a devenit un spațiu al nesiguranței personale, cuprinzând deriva spre un comunitarism militant și spre intoleranță radicală. Cu doi candidați, aparent (!) cum nu se poate mai diferiți, țara e într-o dilemă. Cei doi candidați țintesc dibaci aceeași „silent majority”, pe austriecii amorfi, obosiți de minoritățile partinice, vocale și violente ideologic. Candidații se arată din unghiuri consensuale, cât mai lipsite de controverse publice. Doresc să pară prezidențiabili, deschiși, relaxați. Astfel devin foarte asemănători. Fără contururi, le va fi greu să încline decisiv balanța.
AMÂNAREA ALEGERILOR LA RUGĂMINTEA MINISTRULUI
Ministrul de interne se scuză, în conferință de presă, pentru că s-a uscat lipiciul! Pe 12 septembrie 2016, la exact 333 de ani după eliberarea de asediul otoman, alegerile federale austriece se amână din nou! La rugămintea ministrul de interne, care însă nu demisionează, Nationalrat-ul (parlamentul austriac) o să trebuiască să decidă! Wahlverzeichnis-ul (registrul electoral) urmează a fi actualizat. Parlamentul e chemat cu majoritate constituțională de 2/3 să schimbe legea alegerilor președintelui federal BPräsWG din 1971.
REGISTRUL ELECTORAL
Campania electorală endless lovește în țeasta poporului, plictisește! Dacă registrul electoral va fi reactualizat la timp, morții nu vor mai fi așteptați la vot! Între 4 aprilie (primul tur) și 4 decembrie, în jur de 45.600 de tineri cu vârstă de 16 ani împliniți au dobândit dreptul de vot.
INVIDIA
Se adaugă fricii omului de rând în fața migranților. Cetățeanul dominat de invidie (der Neidbürger, lb. germană) nu suportă ca alții, asemenea lui, să dețină un pic mai mult decât el. Dispariția interesului partidelor tradiționale, indiferent dacă sunt de stânga sau de dreapta, pentru salvgardarea dreptății sociale, îi face pe mulți să caute țapi ispășitori. Nu doar apelul lui Frau Merkel „Wir schaffen das” – asta ne va reuși, cu referire directă la integrarea milioanelor de migranți arabi, îl irită. Resentimentele vechi față de Piefke (peiorativ neamț) domnesc nestingherite.
AUSTRIA SE ALĂTURĂ GRUPULUI VISEGRÁD?
La 15 februarie 1991, în cetatea medievală maghiară ce a inspirat numele grupului Visegrád, se constituia un soi de Benelux a patru țări, un model inspirat istoric din anul 1335, când Carol Rober de Anjou (Ungaria), Cazimir al Poloniei și Ioan al Boemiei (astăzi Cehia și Slovacia) stabileau un acord.
Norbert Hofer e deja președinte federal interimar și nu stă degeaba: a fost deja primit de președintele Miloš Zeman la Praga. S-a înțeles binișor cu gazda, amândoi înțelegând că… nu se înțeleg să discute despre controversatele decrete ale lui Beneš privind deportarea etnicilor germani în 1945/1946. Urmează să efectueze vizite la Bratislava și Varșovia. Zeman i-ar fi sugerat lui Hofer că V4 ar putea deveni V5 prin aderarea Vienei, comentează cotidianul DIE PRESSE. Urmează și o vizită la Tomislav Nikolić, președintele Serbiei. Viktor Orbán l-a întâlnit deja pe Hofer în vară, în concediu în Ungaria.
SANKT-GEORGS ORDEN
Ordinul european al Sfântului Gheorghe (http://www.georgsorden.at) îl sprijină pe „cavalerul” său Hofer prin relațiile influentului baron, dr. Norbert van Handel, nobil austriac de origine olandeză. Casa de Habsburg-Lothringen revigorată în Mitteleuropa de talentatul Norbert Hofer? Ordinul se vrea și militează pentru o reconfirmare a vocației central-europene a Austriei, în sens creștin, conservator și caritativ.
UN PLĂMÂN MINUNAT
Renumitului oncolog Christoph Zielinski confirmă public: profesorul „verde”, fumător înrăit, are „un plămân minunat”! Zvonurile din mediul virtual cochetau intens cu ideea unui cancer la Alexander Van der Bellen, VdB, (n. 1944). Candidatul se arată vioi, dezminte răutățile, e filmat, alături de soție (recăsătorit 2015), în drumeții montane. Bineînțeles că nu uită să-și mai aprindă, pe furiș parcă, și câte o țigară. O să apară și t-shirt-uri cu VdB și plămânul său, „minunat” de sănătos, scrie presa vieneză.
VdB LA BALUL VIENEZ?
Mica Vienă de pe Bega l-a invitat pe VdB să participe la Balul vienez local din 25.11.2016. Chiar și titlul de dr. h.c. al Universității de Vest l-ar aștepta pe candidat.
MOȘ NICOLAE
Orașele mari au votat majoritar cu VdB, femeile, studenții și pensionarii. Trendul, probabil se va menține. Pentru austriecii din mediul rural, ceva mai tradiționaliști, alegători majoritari ai lui Hofer, campania fără sfârșit întruchipează obscenitatea politicii care-și manevrează iscusit bufonii.
Participarea la vot, după dezamăgirea amânării scrutinului din doi octombrie va fi probabil mult mai slabă decât în mai, spun sondajele.
O să-l ajute și Moș Nicolae în 04.12.2016 pe Norbert Hofer să devină președinte sau e suficient de data asta să le câștige singur?
Legătura dintre economie și olimpism e câtuși de puțin speculație. Atât jocurile olimpice (evenimentul ca atare, cu competițiile lui, care se desfășoară din patru în patru ani), cât și olimpiada (intervalul de patru ani dintre jocurile olimpice) înseamnă efort economic; dar și beneficiu? E o întrebare tot mai des însoțită de circumspecție.
JOCURILE OLIMPICE LA TÂRG
Jocurile Olimpice de la începutul secolului XX au fost, de fapt, părți din programele unor manifestări economice – târguri internaționale – în care au fost înglobate. Asta și explică de ce câte o ediție a ținut așa mult: 14 mai-28 octombrie, Paris 1900; 1 iulie-23 noiembrie, Saint Louis 1904; 13 iulie-31 octombrie, Londra 1908. Necesitățile asocierii au fost de ordin economic: susținerea financiară. Perspectiva costurilor a determinat reticența guvernului grec față de organizarea primei ediții a Jocurilor Olimpice moderne, Atena 1896. Ediția următoare, cea pariziană, s-a bazat pe un parteneriat cu Expoziția Universală, concepută ca o prefigurare a industrie, științei, comerțului, transporturilor, culturii în secolul care începea. În 1904, Jocurile Olimpice au făcut parte din Expoziția de Mărfuri din Louisiana, dedicată centenarului dobândirii de către americani a teritoriului Louisiana de la francezi. Ediția 1908, atribuită Romei, a fost precedată de o dificultate economică insurmontabilă, provocată de o catastrofă naturală: a erupt Vezuviul, orașul Napoli a fost distrus, statul italian și-a reorientat bugetul, așa că a renunțat la organizarea Jocurilor Olimpice. Întrecerile au fost relocate la Londra. La ediția Amsterdam 1928 a apărut primul sponsor de anvergură: Coca-Cola.
JUMĂTATE DINTRE BRAZILIENI, DEZINTERESAȚI DE JOCURILE OLIMPICE
Un sondaj prememrgător întrecerilor de la Rio arăta că 63% din cetățenii brazilieni chestionați estimau că acestea nu vor fi benefice țării; totodată, 51% dintre subiecți s-au declarat dezinteresați de eveniment. Multe construcții olimpice au pornit prin raderea unor cartiere al căror nume generic (favele) a ajuns termen internațional. Afectată a fost categoria socială cea mai săracă: 20.000 de familii strămutate. Ridicate pe terenuri curățate de locuințele precare, dotările olimpice au fost proiectate din perspectiva investitorilor imobiliari, pentru transformare în locuințe de lux și vânzare. Cea mai bună dovadă este satul olimpic (3.604 apartamente în 31 de clădiri, pe 750.000 metri pătrați), construit de companii precum cea creată de Norberto Odebrecht (condusă acum de Sergio de Souza) și cea a miliardarul Carlos Carvalho. Șapte din cele nouă baze sportive nou construite vor fi demolate sau remodelate pentru alte utilizări. De pe urma Jocurilor Olimpice rămâne și o solidă infrastructură urbană extra-sportivă: o linie nouă de metrou, trei căi rutiere exclusiv pentru autobuze, o linie centrală de tramvai, un port comercial renăscut. Calculând în euro, investiția în dezvoltarea metropolei s-a ridicat la șapte miliarde, pe când construcțiile și (re)amenajările pentru sport au costat 1,8 miliarde.
RIO 2016: 70 % INVESTIȚIE PRIVATĂ
Jocurile Olimpice Rio de Janeiro 2016 au fost lipite încă din faza pregătitoare de un veritabil complex al crizei politice și economice. Au rezultat idei preconcepute, sensibilități, suspiciuni, nemulțumiri. Au devenit stereotipe caracterizări de felul contrast între cheltuielile de organizare și starea economică a populației, prima ediție organizată în America de Sud, prima ediție fără deschidere oficiată de conducătorul statului (fals, pentru că mai fuseseră ediții deschise de consorți, de vicepreședinte, de un promotor local și chiar fără ceremonie de deschidere). Până la urmă, ediția braziliană a costat mai puțin decât se estimase. „Cele mai ieftine Jocuri Olimpice din istorie, într-o țară care de doi ani se confruntă cu una dintre cele mai mari crize economice din istoria sa”, apreciază primarul orașului Rio, Eduardo Paes. El socotește că în total s-au cheltuit 11,81 miliarde dolari (39 miliarde reali, moneda națională braziliană), cu 30% mai puțin decât se prevedea la depunerea candidaturii. Sectorul privat a contribuit cu 43% din sumă. Prin comparație, la ediția anterioară, Londra 2012, participarea privată a fost de 17%. Bazele pe care s-au desfășurat competițiile de la Rio (construite sau reamenajate) au costat 7,27 miliarde dolari (24 miliarde reali), cu contribuție particulară în proporție de 70%. La precedenta ediție latinoamericană, Mexic 1968, construirea și amenajarea bazelor sportive au costat 175.840.000 dolari. Montreal 1976 a fost ediția cu cea mai mare depășire a costurilor: 796%, adică șase miliarde dolari. Se apreciază că au fost mari deturnări de fonduri la construcții. Stadionul olimpic a rămas neterminat, fără acoperișul și turnul din pozele proiectului și de pe machetă, dar inexistente în realitate. Ediția Los Angeles 1984 a fost singura fără finanțare guvernamentală și pe deasupra cu profit: 223 milioane dolari, datorită susținerii private și folosirii multor baze existente. Noi au fost numai velodromul și bazinul de natație, construite cu bani de la McDonalds și 7Eleven. Cel mai mare succes pentru dezvoltarea orașului gazdă l-a reprezentat Barcelona 1992: investiție de 9,4 miliarde dolari (preponderent la nivel urban), profit cinci milioane dolari. Cele mai scumpe Jocuri Olimpice au fost Beijing 2008: 40 miliarde dolari, fără să provoace datorii, ci contribuind la dezvoltarea orașului pe termen lung, ceea ce a atras investitori din toată lumea.
TOKYO 2020: TAXIURI FĂRĂ ȘOFER ȘI PLĂȚI DUPĂ AMPRENTE
Olimpiada care va fi celebrată în 2020 prin Jocurile Olimpice de la Tokyo a început de asemenea sub semnul unor nemulțumiri economice în sine, actualizate de nuanțe eco și patrimoniale. Un motiv e construirea stadionului olimpic: estimată întâi la trei miliarde dolari, a scăzut la 1,7 miliarde sub presiunea nemulțumirilor populare care au impus refacerea proiectului. Obiecțiile țin de faptul că, fără să aibă capacitate mai mare decât alte construcții similare (80.000 de locuri, ca stadionul olimpic de la Londra 2012), va ocupa o suprafață dublă, prin sacrificarea unor spații verzi de tradiție, grădinile dedicate împăratului Meiji (1867-1912, inițiatorul Japoniei capitaliste) și prin demolarea stadionului olimpic din 1964, considerat monument istoric.
Prefigurările tehnologice 2020 duc spre SF și tind să refacă senzațiile inovative provocate de ediția din urmă cu peste o jumătate de secol. Atunci au fost trenul pe „pernă de aer” și televiziunea prin satelit, în 2020 se anunță plăți efectuate pe bază de amprente, taxiuri fără șofer, avioane cu combustibil din alge, autobuze cu hidrogen, aparate la purtător pentru traducere simultană în și din japoneză (inclusiv în scris), ploaie de meteoriți artificială în loc de artificii.
MEDALII DIN MATERIALE RECICLATE
La Tokyo 2020, medaliile vor fi făcute din materiale extrase din componente electronice reciclate. Istoria medaliilor olimpice este de felul ei interesantă și are o anume încărcătură economică. La Paris 1900, laureații au fost premiați în obiecte. Medalii din aur, argint și bronz au fost decernate doar la Saint Louis 1904, Londra 1908, Stockolm 1912. Apoi s-au lucrat din aliaje, fiind numai suflate. De la Los Angeles 1932, medaliații urcă pe podium, se intonează imnul național și se ridică drapelele.
NEPUTINȚE ECONOMICE ȘI BOICOTURI GEOPOLITICE
Economicul a determinat de-a lungul timpului absențe olimpice într-o măsură mai discretă decât politicul. România nu a participat la două ediții din motive economice: Anvers 1920 – lotul de 40 de sportivi înscris inițial nu a mai plecat, pentru că nu s-au găsit fonduri; Londra 1948 – autoritățile au invocat starea economiei naționale abia ieșite din război.
Bine-cunoscute și frecvent citate pentru interferențele politico-economico-olimpice sunt boicoturile reciproce ale blocurilor „capitalist” și „comunist” de la Moscova 1980 și Los Angeles 1984. De fapt, fiecare ediție din perioada 1972-1988 a fost boicotată, existând și antedecente: Londra 1908 – Irlanda, pentru că trebuia să concureze sub drapelul britanic; Melbourne 1956, boicoturi distincte – Egipt, Irak, Liban, pentru că Marea Britanie și Franța preluaseră Canalul Suez după ce Israelul atacase Egiptul; Olanda, Spania, Elveția, ca reacție la contrarevoluția din Ungaria; China, din cauza admiterii Taiwanului în competiții; München 1972 și Montreal 1976 – aproape 30 de țări africane (amenințări și lipsă efectivă), față de prezența Africii de Sud și Rhodesiei, care practicau discriminarea rasială și a Noii Zeelande, care avea relații cu acestea; Moscova 1980 – SUA și alte 65 de țări, ca urmare a invaziei sovietice în Afganistan (sportivi din unele dintre acele țări au concurat sub drapelul Comitetului Internațional Olimpic); Los Angeles 1984 – URSS și alte 14 țări, ca răspuns la boicotul precedent; Seul 1988 – RPD Coreeană și Cuba, nemulțumite de refuzul Coreei de Sud de coorganizare cu Nordul.
ȘTIINȚA CARE VINE PRIN SPORT
Multe ediții olimpice au rămas ca repere pentru introducerea progresului științific: Paris 1924 – primele Jocuri Olimpice transmise la radio; Los Angeles 1932 – cronometraj cu precizie de sutime de secundă și fotofinish; Berlin 1936 – prima transmisie TV live, pe ecrane în spațiul public; Londra 1948 – primele Jocuri Olimpice transmise la televizor; Roma 1960 –transmisii directe sau înregistrări prin circa 100 de canale TV; Ciudad de Mexico 1968 – primele teste antidoping și pentru determinarea sexului la femei; Montreal 1976 – transmiterea flăcării olimpice prin satelit de la Olympia la Ottawa; Seul 1988 – informatizare la cel mai înalt și larg nivel (detalii organizatorice, transmitere de informații, rezultate etc.), canale TV separate pentru fiecare sport din program, cu transmisie integrală a fiecărei competiții; Sydney 2000 – primele teste EPO (detectarea eritropoietinei).
PONDEREA LUI USAIN BOLT ÎN PIB
Deși participarea olimpică este în nume propriu, iar clasamentele pe medalii și pe puncte sunt neoficiale, aprecierea rezultatelor se face pe ansamblul reprezentării naționale. E o judecată răspândită pentru că e ușor de urmărit și convenabilă la nevoie; e însă doar emoțională. La noi, verdictul pare clar, chit că e simplist: performanța olimpică e slabă din cauză că finanțarea e slabă. Cerința redresării și ascensiunii e îndreptată spre alocări de fonduri. O cercetare Bloomberg asociază clasamentul pe medalii de la Rio cu populația și cu PIB-ul fiecărei țări. Preponderent, România este situată în primul sfert la nivel global olimpic, din totalul de 207 participanți (206 țări și o delegație independentă), după numărul și felul medaliilor, după totalul medaliilor, după raportul dintre acest total și PIB, după raportul dintre același număr și populație. La criteriul medaliilor, în urma noastră sunt țări fără aur (Mexic, Bulgaria, India, Norvegia, Israel) și chiar cu o singură medalie, de bronz: Austria, Finlanda, Portugalia. După reflectarea PIB în numărul de medalii, cu 1,21 medalii la 100 dolari, stăm mai bine decât SUA, China, Germania, Japonia (cu ponderi sub sau puțin peste 1). Cea mai mare greutate a medaliilor olimpice în PIB se regăsește la Grenada (indice 71,38 datorită unei singure medalii, argint, Kirani James la 400 m), Jamaica (de fapt, Usain Bolt cu trei medalii de aur, indice 44,62), Bahamas (21,82), Georgia (19,66). Conform raportării medaliilor la populație, ne găsim la limita pătrimii de sus, cu un sfert de medalie la un milion de locuitori (0,23), cam la fel ca Ucraina și Israel (0,25), Tunisia (0,27), Kenia, Porto Rico, Moldova și RPD Coreeană (0,28), Polonia (0,29); în China, o medalie revine la 0,05 locuitori.
LA ATENA, 12 ANI DUPĂ
La 12 ani după Jocurile Olimpice din 2004, Complexul Olimpic din Atena (OAKA) e un imens platou de beton. Ierburi se ițesc dintre plăci pe care calci cu ochii-n jos să nu te-mpiedici în crăpături, în denivelări. Stadionul Olimpic e ignorat, într-o parte, semnalându-și prezența prin arcele care-i susțin cupola. Drumu-ntins acum e spre Palatul Sporturilor „Nikos Galis”, spre marele derby al baschetului grec și european, Panathinaikos- Olympiakos. Azi e și mai și, pentru că e meciul de retragere al lui Dimitris Diamantidis, celebru conducător de joc al lui Panatinaikos. Baschetul e singurul care mai animă complexul, cu fani zgomotoși, paznici blindați, tarabe cu suvenire, fum și miros de grătare-ncinse. Palatul olimpic e o construcție austeră, cenușie, parcă etern nefinisată, deși pentru Jocurile Olimpice a fost modernizat, fără să fie nou. Poate bizar pentru cât s-a cheltuit și după ce a rămas în urmă, pentru Atena 2004 nu s-a construit exagerat (și, cum s-a văzut ulterior, nici pentru perspectivă), ci s-a valorificat din ce era. Finanțarea organizării a fost integral guvernamentală, din bugetul investițiilor publice (4,6 miliarde dolari), depășit prin datorii.
România, țara contrastelor, este imaginea care se desprinde din studiul INS intitulat „Condițiile de viață ale populației în anul 2015”. La nivel național, aproape jumătate dintre gospodării suportă cu dificultate sau cu mari eforturi cheltuielile curente, în timp ce doar una din șapte gospodării nu are probleme pentru plata facturilor curente. Astfel, peste 50% dintre restanțieri, au avut probleme cu plata facturilor la curent electric și la întreținere. În privința vacanțelor, România se situează pe ultimul loc în Europa, un sejur de o săptămână pe an fiind un lux pe care nu și-l pot permite aproximativ 70% dintre familii. În aceste condiții, dezvoltarea turismului intern este aproape imposibilă, creșterea bazându-se pe atragerea turiștilor străini.
De asemenea, ne situăm pe ultimul loc în Uniunea Europeană la dotarea locuințelor. Astfel, 33% din gospodării nu aveau WC la sfârșitul anului trecut, iar 31,3% nu beneficiau de baie sau duș. Spre comparație, în clasamentul statelor după dotarea locuințelor, suntem urmați de Bulgaria, unde 20,6% dintre locuințe nu au baie proprie și Letonia cu 14,5%.
Principala cauză a numărului foarte mare de locuințe din România care nu au toaletă este, în special, slaba extindere a sistemelor de canalizare și apă curentă din mediul rural, se arată în raportul INS. Astfel, doar 40% din gospodăriile rurale beneficiază de avantajele oferite de existența unei băi și a grupului sanitar în interiorul locuinței.
Trebuie remarcată evoluția din punct de vedere al dotării cu bunuri de folosință îndelungată, în peste jumătate dintre gospodării regăsindu-se un calculator și 35,5% dintre familii deținând un autoturism. Spre comparație, în 2004, doar în 16% dintre gospodării exista un autoturism și doar în 4% câte un calculator. Cu toate acestea, conform Eurostat, România continuă să se situeze pe ultimul loc în UE cu 235 de automobile la 1.000 de locuitori, față de 307 automobile la mia de locuitori în Ungaria, țară aflată pe penultimul loc. Cele mai mari rate ale motorizării din UE sunt în Luxemburg (672 automobile/1.000 locuitori), Italia (619 automobile/1.000 locuitori) și Lituania (609 automobile/1.000 locuitori).
Din punct de vedere al gradului de înzestrare cu bunuri de folosință îndelungată, raportul INS un grad de înzestrare mult mai bun decât la celelalte capitole. Astfel, 98,3% dintre gospodăriile din România dispun de un televizor color, 90,5% au telefon fix sau mobil și 84,7% au mașini de spălat rufe. Cu toate acestea, se constată o mare discrepanță între gospodăriile conduse de salariați, patroni sau lucrători pe cont propriu, față de cele conduse de persoane fără ocupație. Dacă pentru prima categorie, putem vorbi de o dotare completă, la cea de a doua categorie lucrurile stau mult mai rău, se mai arată în raport. Datele statistice arată că doar 28,7% dintre familiile de șomeri și 30,7% din cele de agricultori nu-și permiteau o mașină de spălat, 43,6% dintre gospodăriile de șomeri și 36% din cele de agricultori nu aveau bani pentru un calculator.
Tom Harford este un economist și columnist respectat și respectabil pentru cărți cum ar fi „The Undercover Economist” sau pentru articole și editoriale publicate în Financial Times. Într-un astfel de text publicat cu ceva vreme în urmă (The Financial Times, ediția din 8/9 Noiembrie 2014), Tom Harford aborda problema inegalității economice, de altfel îndelung dezbătută în ultima vreme, dintr-un punct de vedere diferit de acela al altor economiști: a deține un pașaport emis de o țară dezvoltată… reprezintă un privilegiu și un avantaj pe care cetățenii unor astfel de țări îl dețin asupra locuitorilor statelor subdezvoltate sau în curs de dezvoltare. În vremurile noastre, inegalitatea nu mai este generată în primul rând de apartenența la clase sociale diferite, ci de apartenența la state cu un nivel de dezvoltare diferit. Statisticile arată că un cetățean britanic sau american beneficiază de un sistem de asigurări sociale și de sănătate și de un nivel de salarizare și educație superioare celor la care poate aspira un locuitor al, să spunem, Republicii Democratice Congo. Chiar dacă inegalitatea între cetățenii unei țări există și chiar s-ar părea că a crescut în ultimii ani, raportul între veniturile unei familii bogate și cele ale unei familii sărace s-a micșorat semnificativ în favoarea celor săraci; și s-a micșorat cu atât mai mult cu cât țara respectivă se află mai departe decât celelalte pe drumul dezvoltării și creșterii economice.
Ritmurile de creștere înregistrate de țări precum China sau India, în loc să provoace temeri, ar trebui înțelese drept ceea ce sunt de fapt: un progres formidabil făcut pe calea reducerii inegalității globale, iar migrația populațiilor țărilor sărace către cele bogate, în loc să fie considerată o amenințare, ar trebui înțeleasă ca un factor de progres, ea fiind cea mai simplă cale a celor săraci de a-și depăși propria condiție.
AYN RAND, ÎNTRE ADMIRATORI ȘI DUȘMANI IRECONCILIABILI
Ayn Rand a fost una din marile personalități ale secolului XX. A avut o biografie fascinantă, născută fiind în Rusia în 1905 într-o familie de farmaciști evrei care, imediat după 1917, au fost considerați „dușmani ai poporului” și, prin urmare, au fost expropriați. Pentru Ayn (pe atunci numele său era Alissa Zinovievna Rosembaum), acesta a fost momentul în care a înțeles minciuna și nimicnicia sistemului colectivist pe care așa-zișii revoluționari, conduși în stil mafiot mai întâi de Lenin și mai apoi de Stalin, încercau să-l prezinte drept ultimul pas făcut de om pe scara evoluției sale sociale. Ayn a făcut tot posibilul să părăsească URSS și a reușit în 1926 când a obținut un pașaport și o viză pentru Statele Unite. Nu s-a mai întors niciodată în țara sa de baștină și s-a integrat rapid în noua lume în care credea și pe care o admira. În State, Alissa a adoptat pseudonimul literar Ayn Rand și, cu o ambiție, o perseverență și un talent ieșite din comun, a reușit în scurt timp să devină o voce extrem de vocală a tinerei intelectualități americane. A scris romane, eseuri, articole, scenarii de film și a fondat curentul filosofic cunoscut sub numele de „Obiectivism”. Fiind o personalitate puternică, încercând în permanență să înțeleagă și să explice lumea în care evolua, a reușit să creeze în jurul său cercuri largi de admiratori (Alan Greenspan este unul dintre aceștia) dar și de dușmani ireconciliabili. Romanele sale, dintre care „Atlas Shrugged” este poate cel mai cunoscut, s-au vândut în milioane de exemplare și au devenit scenarii de filme de succes. După moartea sa în 1982, Ayn Rand și scrierile sale au cunoscut o popularitate chiar mai mare decât o aveau pe vremea când era încă în viață. Astăzi, nenumărați oameni de afaceri, studenți și tineri intelectuali declară public că scrierile ei le-au influențat și le-au schimbat viața în mod radical și semnificativ.
De ce oare Ayn Rand este considerată o autoare controversată? Dacă-i citești scrierile, vei înțelege imediat: ea se opune de la bun început tuturor teoriilor colectiviste și tuturor criticilor capitalismului și pieței libere. Ba chiar mai mult decât atât, ea face apologia capitalismului ca unic sistem economic și social, moral și apărător al drepturilor omului, între care cel primordial este considerat a fi dreptul la viață. De ce este capitalismul un sistem moral, în fapt singurul sistem social-economic care recunoaște și apără dreptul fundamental al omului la viață? Pentru că, într-o piață liberă bazată pe proprietatea privată și pe liberul arbitru, omul nu este aservit nimănui, ci este liber să-și urmărească propriul interes, iar singurul criteriu care poate duce la succes este contractul liber consimțit, negociat și încheiat între părțile implicate. Problemele cele mai grele se pot rezolva numai prin negociere și nu prin forța fizică sau coerciție de orice natură.
Omul este liber exact în măsura în care își poate negocia în mod individual, rațional și obiectiv propriile interese. Atâta vreme cât omul a fost robul așa-numitului „altruism”, el nu a fost altceva decât un sclav înrobit de elitele conducătoare care, îndemnându-l la sacrificiu de sine în numele și pentru atingerea unei fericiri viitoare și iluzorii, i-au insuflat teama și nesiguranța specifice animalelor de sacrificiu.
LUPTA DINTRE „ALTRUISM” ȘI „INDIVIDUALISM”
În plan social și filozofic, lupta care se dă în prezent nu este între capitalism și socialism sau între bine și rău sau între frumos și urât, ci între „altruism”, înțeles ca sacrificiu de sine impus de elitele conducătoare și „individualism”, înțeles ca procesul de urmărire conștientă și rațională a intereselor proprii fiecărui individ; nu pot exista națiuni și popoare libere și prospere fără ca toți indivizii care le alcătuiesc să fie cu adevărat liberi să-și negocieze propriile alegeri și interese.
În plan politic, implicațiile sunt imediate: numai limitând puterea de coerciție a guvernelor strict la acordarea dreptului de a acționa în forță, prin intermediul unor instituții precum armata sau poliția, numai atunci când interesele individuale sunt amenințate, și eliminând total orice implicare a lor în economie și business, putem beneficia de avantajele pieței libere și de capacitatea ei practic nelimitată de a crea creștere economică și dezvoltare. Revenind la articolul lui Tim Harford, nu poți să nu-ți pui câteva întrebări, cum ar fi: care este cauza dezvoltării economice și sociale diferențiate și a inegalității globale? Sau: ce se poate face pentru a micșora diferențele între bogații și săracii lumii?
Dacă dorim să răspundem la aceste întrebări în registrul colectivist promovat cu deosebită virulență și elocință în ultimii ani de către mulți economiști din mediul academic sau de falși guru de conjunctură, atunci putem propune, precum Thomas Piketty, crearea unui sistem global de impozitare bazat pe taxarea progresivă a averilor deja deținute de către cei bogați sau, chiar mai rău decât atât, naționalizarea integrală a acestor averi în scopul transformării proprietății private în „avuția întregului popor”. Care va fi rezultatul previzibil al unei astfel de abordări? Probabil că ne vom afla exact în situația în care eram în România atunci când, nu cu multă vreme în urmă, statul comunist era obsedat de eliminarea diferențelor de dezvoltare care existau între mediul urban și cel rural. Răspunsul multor români, plin de umor negru și cinism, la întrebarea „Care este cel mai eficient mijloc care ar putea fi folosit în vederea eliminării diferențelor între sat și oraș?” era: „Bomba cu hidrogen”!
Dacă vom accepta însă drept corect ceea ce este evident și anume faptul că țările cele mai puternice economic sunt exact acelea unde principiile pieței libere au fost lăsate să funcționeze și să-și producă efectele și unde capitalismul este cel mai dezvoltat, atunci vom putea înțelege cu ușurință că singura cale posibilă pe care o avem la dispoziție, cel puțin din ceea ce cunoaștem până în prezent, pentru a micșora diferențele dintre bogați și săraci atât în fiecare țară în parte cât și la nivel global este cea pe care capitalismul și morala lui bazată pe un individualism corect înțeles ne-o propune. Este evident că nu vom putea elimina total inegalitatea și nici nu trebuie să ne propunem lucrul acesta, scopul creșterii economice și al dezvoltării nefiind crearea unei societăți de tip egalitarist, incoloră, inodoră, insipidă și opresivă, ci doar crearea unor condiții de viață cât mai bune pentru cât mai mulți dintre noi. Capitalismul este singurul sistem social și economic imaginat de om până acum, care a fost capabil să genereze creștere economică și dezvoltare, iar acest lucru a fost posibil pentru că acest sistem este singurul bazat pe morala apărării dreptului fundamental al individului la viață, în antiteză cu toate celelalte sisteme sociale și economice anterioare bazate pe „statism”, adică pe conducerea centralizată a societății exact de către acele elite politice și economice care au fost cele mai corupte și incompetente și care au propovăduit sacrificiul de sine în scopul unui așa-zis „bine general”, iluzoriu și perpetuu amânat. Prin urmare, pentru a nu ne pierde speranța, nu ne rămâne decât să ne reamintim un mai vechi îndemn: Să fim altruiști… cu noi înșine!
1,5 MILIOANE EURO PENTRU PROIECTELE DE PROCESARE A PRODUSELOR POMICOLE
Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale (AFIR) a publicat, în august 2016, pe pagina oficială a Agenției, varianta finală a Ghidului Solicitantului pentru accesarea Schemei de ajutor de stat GBER „Stimularea dezvoltării regionale prin realizarea de investiții pentru procesarea și marketingul produselor din sectorul pomicol în vederea obținerii de produse neagricole”, aferentă submăsurii 4.2a „Sprijin pentru investiții în procesarea/marketingul produselor din sectorul pomicol”.
Totodată, împreună cu această schemă de ajutor de stat va putea fi accesată și o Schemă de ajutor de minimis pentru „Sprijin pentru servicii de consultanță în vederea implementării proiectelor de investiții pentru procesarea și marketingul produselor din sectorul pomicol în vederea obținerii de produse neagricole”. Ghidul solicitantului poate fi consultat în vederea întocmirii cererilor de finanțare pentru sesiunea de cereri de proiecte care este deschisă începând cu data de 16 august 2016.
CERERI DE FINANȚARE PRIN PNDR 2014-2020 DE 2,72 MILIARDE EURO
Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale (AFIR) a primit, prin intermediul submăsurilor de finanțare din cadrul Programului Național de Dezvoltare Rurală 2014-2020 (PNDR 2020), 17.339 de proiecte de finanțare de la lansarea Programului în martie 2015 și până în prezent. Valoare totală nerambursabilă a Cererilor de Finanțare depuse este de aproximativ 2,72 miliarde euro.
Dintre aceste proiecte, 4.338 de Cereri de Finanțare au fost deja selectate în vederea acordării finanțării către solicitanți. Valoarea proiectelor selectate până acum este de aproximativ 883,3 milioane euro. AFIR a semnat 3.448 de contracte de finanțare cu beneficiarii submăsurilor de finanțare. Valoarea contractelor semnate este de 309,7 milioane euro. Valoarea plăților efectuate până în acest moment este de peste 322 milioane euro.
PROCESUL DE SELECȚIE A PROIECTELOR CU FONDURI EUROPENE A FOST SCHIMBAT
Regulamentul de organizare și funcționare (ROF) a procesului de selecție și a procesului de verificare a contestațiilor pentru proiectele aferente măsurilor din Programul Național de Dezvoltare Rurală 2014-2020 (PNDR 2020) a fost modificat de către Autoritatea de Management pentru PNDR împreună cu Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale (AFIR).
Regulamentul a fost aprobat prin Ordinul ministrului Agriculturii și Dezvoltării Rurale nr. 856/ 19 iulie 2016 și aduce o serie de modificări de interes general. n
Din conținutul art. 121 (1) pct. 1 indice 1 din Lg. 85/2006 se desprinde faptul că reglementează prioritatea la distribuire a sumelor realizate din valorificarea bunurilor afectate de cauze de preferință. Așadar, acest text de lege are un conținut sumar vis a vis de finanțarea debitorului în insolvență. Altfel, potrivit art. 64 (1) pct. 6 din aceeași lege, creanțele născute după data deschiderii procedurii, în perioada de observație sau în procedura reorganizării judiciare, vor fi plătite conform documentelor din care rezultă, nefiind necesară înscrierea la masa credală. De asemenea, textul mai prevede că se aplică în mod corespunzător și creanțelor născute în procedura de faliment.
Cum aceste prevederi legale sunt foarte sumare, în privința finanțării debitorului în insolvență, practica în materie le-a completat în mod corespunzător. De pildă, au fost situații în care asociații/acționarii au creditat societatea comercială aflată în dificultate financiară; anumite categorii de creditori au optat să-și recupereze creanța direct de la garant; o altă modalitate o constituie cesiunea de creanță.
O situație deosebită a avut creanța unei instituții bugetare care a încheiat un contract de finanțare cu debitoarea anterior deschiderii procedurii insolvenței. În concret, după deschiderea procedurii insolvenței, debitoarea și-a declarat intenția de reorganizare, condiții în care, creanța creditoarei instituție bugetară nu a fost înscrisă în categoria creanțelor bugetare.
Contestația formulată la tabelul preliminar a fost respinsă de instanțe, motivat de faptul că acea creanță a creditoarei nu este exigibilă cât timp nu s-a deschis procedura falimentului, iar pe de altă parte, creditoarea bugetară finanțatoare nu a făcut dovada existenței unei creanțe bugetare potrivit cu prev. oug. 66/2011 și Lg. 85/2006, de natură a fi înscrisă în tabelul preliminar al creanțelor (în acest sens vezi decizia civilă nr. 349/A/09 04 2015 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II a Civilă). În scopul plății datoriilor, în planul de reorganizare s-a prevăzut un capitol privind atragerea resurselor financiare prin includerea în societate ca asociați a unor finanțatori sau investitori cu care se purtau discuții în acest sens.
Pornind de la economia prevederilor art. 121 (1) pct. 1 indice 1 din Lg. 85/2006 și a practicii constituite în baza acestora, s-a simțit nevoia unei evoluții, care s-a materializat prin art. 87 (1) pct. 4 din Legea nr. 85/2014, care relevă anumite reguli menite să sprijine eforturile de finanțare ale debitorului insolvent pe perioada de observație. Din aceste dispoziții legale rezultă că finanțările acordate debitorului în perioada de observație, în vederea desfășurării activităților curente, se obțin cu acordul comitetului creditorilor, convocat de administratorul judiciar, respectiv, cu acordul creditorului având o clauză de preferință dacă este cazul. Așadar, pe lângă acordul comitetului pentru obținerea finanțării se cere și acordul creditorului, care are o cauză de preferință pentru garantarea cu bunul respectiv a creditului. Cum legea nouă nu distinge, sursele financiare pot veni din partea unei persoane fizice sau a unei instituții financiare. În concret, aceste sume pot proveni inclusiv din partea asociaților/acționarilor/membrilor, sub formă de creditare.
De reținut este însă faptul că în cazul societăților cu răspundere limitată trebuie să se respecte prev. art. 15 din Lg. nr. 31/1990. Altfel, infuziile de capital aduse prin majorarea capitalului unei entități nu intră în categoria de surse de finanțare, întrucât astfel de bunuri intră definitiv în patrimoniul debitorului, fără obligația de restituire.
O condiție a aplicării acestor prevederi legale constă în aceea că aceste finanțări trebuie să fie aprobate de Adunarea Generală a Creditorilor cu majoritatea simplă din totalul creanțelor. În acest fel, creditorii finanțatori vor avea prioritate la distribuirea sumelor obținute ca urmare a lichidării bunurilor grevate de sarcini în favoarea lor în consens și cu prevederile art. 159 (1) pct. 2 din Lg. 85/2014.
În situația în care debitorul ajunge totuși în faliment, în contextul legii noi, creditorii finanțatori se găsesc în situația creditorilor inițiali, urmând să formuleze declarație de creanță în temeiul art. 146 (1) din lege. De altfel, în atare situație, creditorii vor avea împotriva debitorului creanțele consemnate în tabelul definitiv și nu pe cele din planul confirmat, fiind scăzute sumele plătite între timp. Ori această revenire la situația anterioară face ca creditorii să privească cu mai puțină reticență ipoteza reorganizării.
Așadar, în timp ce Legea nr. 85/2006 mai mult intuia decât înlesnea finanțările în perioada insolvenței, în raport cu prevederile art. 121 (1) pct. 1 indice 1, Legea nr. 85/2014 relevă un real progres, reglementând prioritatea finanțatorilor la distribuirea sumelor realizate din valorificarea bunurilor afectate de clauze de preferință. În concluzie, magistratul trebuie să acorde întâietate scopului procedurii, constând în acordarea șansei de redresare a activității acesteia, respectiv, a prevalenței reorganizării judiciare în defavoarea falimentului.
Planul de reorganizare, o soluție bună, dar puțin folosită
În practica dreptului insolvenței s-a înregistrat un succes limitat în privința propunerilor și realizării planurilor de reorganizare, fie din cauza lipsei finanțării investițiilor, fie din cauza insuccesului activității debitoarei propusă a fi efectuată în perioada de reorganizare. Și aceasta pentru că deși art. 121 (1) pct. 1 indice 1 din Legea nr. 85/2006 a avut în vedere creșterea apetenței finanțatorilor planului de reorganizare, finanțatori care își recuperau creanțele chiar și înaintea creditorilor garantați, totuși modul de concepere a acestei reglementări a condus la o izolare a articolului de lege precizat cu consecința lipsei de aplicare a acestuia în practică sau o aplicare redusă.
Altfel, după cum se știe, reorganizarea judiciară constituie soluția de redresare a afacerii aflată în dificultate, efectuată sub protecția Legii insolvenței. Și deși un plan de reorganizare ar trebui să fie soluția cea mai bună atât pentru creditori, cât și pentru firmă, în detrimentul falimentului, mai ales că primii recuperează mai mult în privința creanței lor, decât în caz de faliment, totuși în practică, apelarea la reorganizare din partea firmelor este timidă și apoi, dintre cele care au optat pentru reorganizare, au reușit în procent foarte mic să în insolvență. Prin urmare, finanțarea în insolvență rămâne calea cea mai eficace, modalitățile de finanțare a unei firme în insolvență putând consta în creditul furnizor, factoring, împrumuturile de la asociați, creditarea bancară, vânzarea în regim de consignație (unde societatea în insolvență este cosignatarul), leasingul, reducerile de datorii, eșalonări la plată, scăderi ale dobânzilor. În fine, posibilii finanțatori în practică s-a dovedit că sunt reticenți în a acorda finanțări noi în procedură, în primul rând pentru că au lipsit garanțiile privind recuperarea acestor sume în cazul intrării în faliment.
De aceea, prin modificarea Legii nr. 85/2006 prin Legea nr. 169/2010 s-a introdus art. 121 alin. 1 pct. 1 indice 1 ca o garanție pentru încurajarea finanțării planurilor de reorganizare. Și totuși, această reglementare este lacunară și nu conferă o aplicare ușoară și fără complicații cât timp nu rezultă clar dacă se referă exclusiv la creditări și împrumuturi noi acordate în procedura reorganizării; textul nu este inclus în secțiunea reorganizare, ci în secțiunea faliment; nu reglementează condițiile concrete în care un credit accesat în reorganizare devine garantat prioritar, cum nici mecanismele prin care o asemenea garanție ar putea fi făcută opozabilă prin înscrierea în cartea funciară; nu reglementează în concret dacă creditele noi care s-ar bucura de superprioritate pot fi acordate de orice persoană, precum un creditor din procedura garantat sau chirografar, un asociat, un administrator, un terț străin de procedură sau doar de creditorii care au deja garanții pe bunuri; textul omite a reglementa perioada de observație și perioada falimentului ceea ce conduce la ideea că în aceste etape procedural nu se pot accesa finanțări care să poată beneficia de garanții cu rang prioritar la distribuire.
Acest fapt a condus la concluzia necesității edictării de norme noi care să acopere aceste lacune. Creanța garantată rezultată în urma finanțării se naște în timpul procedurii de insolvență după confirmarea planului de reorganizare, fiind parte componentă a planului confirmat. În consens cu art. 95 din Legea nr. 85/2006, planul de reorganizare va cuprinde, între altele, și obținerea de resurse financiare pentru susținerea realizării planului și sursele de proveniență a acestora. Am exemplificat în acest sens, un plan de reorganizare, propus de către un creditor, în care s-au cuprins sursele principale de finanțare, fiind enumerate ca sursă, între altele, și atragerea unui investitor strategic pentru plata datoriilor și încetarea stării de insolvență (planul este admis, iar cauza se află pe rol la Tribunalul specializat Cluj).
Este de văzut cum se va finaliza această cauză și anume dacă planul de reorganizare așa cum a fost admis va fi sau nu favorabil debitoarei în sensul ieșirii sau nu din insolvență. În privința faptului că în caz de faliment distribuirile de sume rezultate din valorificarea bunurilor grevate de garanții reale se vor face cu prioritate în contul creanțelor garantate, născute în timpul procedurii insolvenței după confirmarea planului, ca parte componentă a acestuia, există o doctrină săracă și o practică judiciară aproape inexistentă.
Din economia de doctrină în materie, rezultă că art. 121 (1) pct. 1 indice 1 ar reglementa o adevărată superprioritate a creditelor acordate în vederea finanțării reorganizării și care se manifestă prin distribuiri de sume în favoarea finanțatorilor planului înaintea creditorilor garantați anterior. (vezi în acest sens, S. Munteanu – Poziția creditorului garantat în procedura insolvenței prevăzută de Legea nr. 85/2006, Aspecte practice, Revista Phoenix octombrie, decembrie 2011, p. 9-10).
Prăpastia dintre insolvență și redresarea afacerii
Practic, poziția creditorului, garantat anterior, este slăbită din cauza acestor mecanisme ale insolvenței și această categorie de creditori trebuie să fie protejată corespunzător prin măsuri legale precum plata periodică pentru acoperirea diminuării valorii obiectului garanției ori valorii obiectului garanției, ori valorii părții garantate dintr-o creanță de rang inferior, respectiv, pentru satisfacerea dobânzilor, majorărilor și penalităților de orice fel, reducerea capitalului creanței sub cota de diminuare a valorii obiectului garanției ori a valorii părții garantate dintr-o creanță cu rang inferior, novația obligației de garanție prin constituirea unei garanții suplimentare, reale sau personale ori prin substituirea obiectului garanției cu un alt obiect (vezi art. 39 din Legea nr. 85/2006).
Concluzionând, este de dorit ca toate condițiile unei finanțări a planului de reorganizare să se negocieze cu finanțatorul și cu creditorii când se impun, de către autorul planului, condiții stabilite înainte de depunerea planului de reorganizare și cuprinse în planul depus în termen pentru a se îndeplini cerința ca noua creanță să fie parte componentă a planului. Cum această garanție este reglementată prin plan, iar planul este confirmat având natura unei hotărâri judecătorești definitive, înscrierea garanției în registrele de publicitate se va efectua, în temeiul acestei hotărâri judecătorești, care este planul, fără a mai fi necesar acordul creditorilor garantați anterior.
Apreciem, așa cum am arătat în material, că noile reglementări aduse de Legea nr. 85/2014 încearcă să reducă prăpastia între insolvență și redresarea afacerii, așa cum rezultă din prev. art. 2 respectiv, art. 4 pct. 2 din această lege.
Sperăm ca noile reglementări aduse de Legea nr. 85/2014 să constituie un cadru legal adecvat, care să asigure încrederea participanților la salvarea firmelor de la faliment, respectiv, să încurajeze investitorii și finanțatorii, în acest scop falimentul constituind o oportunitate ce reprezintă consecința înnoirii mediului de afaceri.
De asemenea, sperăm ca noua lege să asigure echilibrul între interesele debitorilor și cele ale creditorilor, în scopul reducerii numărului de firme intrate în insolvență, având în vedere că insolvența unei firme nu întotdeauna echivalează cu sfârșitul firmei respective, mai ales dacă vom avea în vedere măsurile legale preventive reglementate de lege.
În concluzie, timpul și practica ce se va naște vor fi factori care vor scoate în relief eficiența noului cadru legislativ reglementat de Legea nr. 85/2014, inclusiv în privința finanțării debitorului în insolvență.
BIBLIOGRAFIE:Articol, Finanțarea debitorului aflat în reorganizare judiciară, facilitate sau constrângere? – Caietele Juridice ale BNR NR. 1 / 2011-2012, pag. 36-42, autor: avocat Deleanu Vasile;Articol, Finanțare în insolvență și „Superpriority”, autor Vasile Godinca Herlea, publicație TRIMESTRIALĂ a BNR – Caietele Juridice – , anul III NR.1 ianuarie – martie 2013;Articol, Prioritatea reorganizării în detrimentul falimentului în Legea nr. 85-2014, autor Av. Adrian Ștefan Clopotari, Juridice.ro, 29 12 2014;Articol, Noua lege a insolvenței îi permite debitorului să propună un plan de reorganizare chiar dacă a contestat, fără succes existența stării de insolvență, autor Cătălin Antonache, articol postat de Piperea și Asociații (http:/www.piperea.ro/echipa/), 05 11 2014;Articol, Finanțarea debitorului în perioada de observație. Incidența prevederilor art. 87 alin. 4 din Legea nr. 85/2014, autor Cosmin A Harceaga, articol postat în blogul autorului în septembrie 2015;Articol, Privire comparativă asupra reglementării deschiderii procedurii insolvenței și efectele acesteia în Legea nr. 85/2006 și Legea nr. 85/2014, autor, Av. Baroul Timiș Amina Cor, Universul Juridic, 15 10 2015;Planul de reorganizare judiciară, debitoare SC I.S.C.T. SA, dosar 356/1285/2013, Tribunalul Specializat Cluj;Decizia Civilă nr. 349/A/09 04 2015 pronunțată de C.A. Timișoara secția a II a Civilă, dosar nr. 3140/108/2014/a3;LEGEA 85/2006 privind procedura insolvenței cu modificările ulterioare;LEGEA 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență;Planul de reorganizare judiciară, debitoare SC D.I. SRL, dosar nr. 29063/3/2010 al Tribunalului București, secția a VII a Comercială (în prezent civilă).
Starea necorespunzătoare a drumurilor și șoselelor Federației Ruse dă mult de furcă transportatorilor și posesorilor de autoturisme din această țară. În anii din urmă, autoritățile au ajuns să nu mai prididească cu reparațiile necesare în fiecare an, ceea ce provoacă nemulțumire și proteste din partea utilizatorilor. Cauzele impasului sunt controversate. Autoritățile preferă să dea vina pe condițiile de climă vitrege (ploi, viscole, ger) care provoacă erodări accelerate ale carosabilului, pe când diverșii comentatori sunt de părere că la mijloc este vorba despre slaba calitate a lucrărilor executate, despre neglijență, nepăsare sau furt de materiale.
Desigur, condițiile de climă aspră își spun cuvântul în materie, dar ele ar trebui luate în calcul de către constructor, dacă el este competent și de bună credință. Există opinii, precum că o cauză importantă a construcțiilor sau reparațiilor rutiere precare o constituie sistemul încheierii contractelor pe bază de licitații. Pentru a câștiga o lucrare, firmele constructoare concurente fac oferte cu costuri mai mici decât consumul de materiale și muncă efectiv necesar, urmând ca, după obținerea comenzii, să facă „economiile” de rigoare pentru a nu ieși în pagubă. Nu rareori, asemenea lucruri se petrec în înțelegere (pe bază de mită) cu autoritățile contractante. Se întâmplă ca și managerii patronului sau subalternii acestora să contribuie la compromiterea calității lucrărilor, sustrăgând materiale spre a le folosi personal sau a le vinde (vezi „Argumentî i Faktî”, nr.1, din 12 ianuarie 2016).
Pentru a putea face față solicitărilor tot mai mari de resurse necesare întreținerii căilor de comunicații rutiere, inclusiv construcției de noi șosele și magistrale, guvernul federal nu ezită să recurgă și la metode practicate cu succes în țările cu economie de piață, occidentale, ca, de pildă, la implicarea financiară mai palpabilă a posesorilor de autovehicule. Prin introducerea sistemului „Platon”, de evidență electronică a circulației pe magistralele federale, de la 15 noiembrie 2015, mijloacelor de transport cu greutatea de peste 12 tone (camioane, TIR-uri, autobuze ș.a.) li s-a impus o taxă de 1,53 ruble/km (8 bani-RON), de la 1 martie 2016, suma majorându-se la 3,06 ruble. În funcție de numărul vehiculelor deținute, transportatorii înregistrați în sistemul de evidență pot să plătească în avans o anumită garanție, din care se reține, anual, suma înregistrată de aparatul de taxare instalat pe vehicul. Urmează să fie instalate câteva milioane de asemenea aparate. Cei prinși că circulă fără să plătească sunt amendați cu 5.000 ruble (300 lei), la prima abatere, și cu 10.000 ruble, la recidivă (vezi „Rossiiskaia Gazeta”, nr. 276, din 7 decembrie 2015). O amendă poate fi aplicată numai o singură dată într-o zi, șoferii străini care traversează granița putând parcurge 50 km fără să plătească taxa, cu condiția ca ei să facă aceasta ulterior.
O comisie guvernamentală specială stabilește modul în care sunt cheltuite sumele colectate. Din banii strânși în anul 2015, a fost prevăzută construcția a trei poduri și două șosele de centură. Numai în prima zi de la intrarea în vigoare a sistemului „Platon”, s-au încasat 35 milioane ruble (vezi „Denghi.Kommersant”, nr. 46, din 23-29 noiembrie 2015). S-a estimat că, de pe urma taxei percepute de la cei 123.000 de proprietari ai celor 655.000 de vehicule grele înregistrate, deocamdată, în sistem (doar 35 la sută din totalul celor existente în țară), administrațiile regionale ar trebui să beneficieze, în 2016, de 146 miliarde ruble venituri bugetare. Dar, din banii încasați, 10,6 miliarde ruble vor trebui plătite operatorului care a instalat și asigură menținerea în funcțiune a sistemului electronic „Platon”, respectiv, companiei private „RTITS” (vezi „Ogoniok”, nr. 9, din 7 martie 2016).
„PLATON” SISTEMUL CARE TAXEAZĂ TRANSPORTATORII
Deși taxa „Platon” instituită pare mică, totuși, la imensitatea teritoriului Rusiei, cu drumuri a căror lungime, de la est la vest, măsoară 10.000 km, suma pe care trebuie să o plătească un transportator pentru a ajunge la o destinație mai îndepărtată poate fi consistentă. La 20 februarie a.c., transportatorii din 43 de regiuni ale Rusiei și-au manifestat nemulțumirea, organizând o grevă de protest de 10 zile, pe parcursul căreia au făcut demonstrații și au refuzat orice fel de comenzi (vezi publicația „Profil”, nr. 7, din 29 februarie 2016). Pentru a calma spiritele, guvernanții au sugerat posibilitatea înlocuirii taxei incriminate cu o acciză suplimentară la prețul combustibililor (două ruble, la litrul de benzină și o rublă, la motorină), dar nici această idee nu a fost agreată, cu atât mai mult cu cât în felul acesta ar fi fost vizați și posesorii de autoturisme ușoare. Guvernul federal nu poate ceda, nici el, deoarece sumele prevăzute a fi încasate au fost incluse în proiectele de cheltuieli pe 2016. Dar, probabil și ca urmare a faptului că, în toamnă, vor avea loc alegeri pentru Duma de Stat (Parlament), intrarea în vigoare, de la 1 martie 2016, a deciziei de majorare a taxei, de la 1,53 ruble/km, la 3,06 ruble/km, a fost amânată cu un an. De asemenea, s-a convenit și posibilitatea deducerii taxei datorate din impozitul anual pe activitatea de transport.
Economiștii conchid că introducerea „taxei de drum” poate fi considerată și ca o încercare a statului de a da viață așa-zisei „rente rutiere”, instituind plata pentru utilizarea de către agenții economici a unor bunuri funciare care îi aparțin (șoselele și magistralele) și care aduc utilizatorilor venituri, plusvaloare comercială. Ei cred că, dacă, în condițiile economiei de stat centralizate, gratuitatea circulației vehiculelor grele pe domeniul public a fost un lucru firesc, deoarece ele aparțineau în totalitate statului, în economia de piață, în care, alături de agenți economici de stat, acționează agenți privați, lucrurile se schimbă. Pentru întreținerea căilor de comunicații rutiere, statul suportă importante cheltuieli, face investiții pe care, pentru a nu-și dezechilibra bugetul, trebuie să le amortizeze, fie prin taxe de drum, fie prin accize la carburanți sau altfel. Din categoria unor asemenea mijloace fac parte și taxele pentru parcare, pentru intrarea în orașele mari sau pentru accesul în zone urbane centrale, taxe cu care s-a obișnuit, deja, lumea.
CAMIOANELE SUNT URMĂRITE PRIN SATELIT
Datorită conectării sale la rețeaua națională de sateliți „GLONASS” (GPS), sistemul „Platon” are posibilitatea să urmărească traseele tuturor vehiculelor care circulă pe magistralele federale și să calculeze sumele datorate statului de către fiecare vehicul. În acest fel, sunt descoperiți, nu numai șoferii care circulă fără să plătească „taxa de drum”, dar este pusă în cauză și „piața neagră” a transportatorilor, respectiv, activitatea acelora dintre ei care se sustrag de la plata obligațiilor fiscale aferente. Nu întâmplător, cei care au protestat mai vehement împotriva intrării în funcțiune a sistemului „Platon” nu au fost marile companii de transport, înregistrate la fisc și cu impozitele plătite la zi, ci micii transportatori individuali (foarte mulți, de altfel), care practică această activitate pe cont propriu și nu de puține ori în afara legii. Totodată, comentatorii observă, nu fără oarecare ironie, că monitorizarea electronică a magistralelor scoate din circulație și practicile de corupere a poliției rutiere de către șoferii în culpă, care, oricâtă mită ar da agenților rutieri, nu mai pot scăpa de taxele și amenzile datorate statului.
Transportatorii internaționali autohtoni se confruntă și cu alte dificultăți. Recent, ca represalii împotriva Rusiei, în legătură cu conflictul ruso-ucrainean, Ucraina și Polonia au decis interzicerea tranzitului prin teritoriul lor a vehiculelor de transport înregistrate în Rusia. După 11 februarie a.c., peste 500 de TIR-uri și camioane rusești încărcate cu marfă din Italia, Austria, Germania, Olanda și alte țări vest-europene nu s-au mai putut întoarce în patrie pe rutele tradiționale, fiind nevoite să caute căi ocolitoare prin nordul continentului, suportând mari întârzieri și cheltuieli. Numai traversarea mării cu bacul, din Germania în Suedia costă 700 euro. Majorând tarifele, transportatorii ruși sunt în pericol de a fi înlocuiți de concurenți din terțe țări, pierzând, astfel, piața de profil, foarte rentabilă. Costul transportului a 20 tone marfă, de la Milano, la Moscova, de pildă, este de 2.900 euro, din care, după ce-și acoperă cheltuielile, patronul vehiculului realizează un profit de 200 euro. Iar, în 2015, au fost importate în Rusia, cu mijloace de transport auto, nouă milioane tone mărfuri și au fost exportate șapte milioane tone (vezi „Denghi. Kommersant, nr. 7, din 22-28 februarie 2016). Bineînțeles că la restricțiile instituite de Polonia și Ucraina, autoritățile ruse au răspuns, și ele, cu măsuri similare față de transportatorii din țările respective, dar acest fapt nu este de natură să încălzească prea mult pe transportatorii ruși.
Reuniunea președinților și a premierilor celor mai dezvoltate 20 de economii ale lumii, cunoscută și sub denumirea de G20, este un simbol al globalizării. De fapt, toate temele de discuție din cadrul acestor sumituri sunt legate de probleme de securitate globală, liberalizarea comerțului mondial, protecția mediului, și mai ales, la ultima întâlnire, cap de afiș a fost migrația a milioane de musulmani spre statele europene.
Summitul G20 desfășurat la Hangzhou, a fost un succes de imagine pentru China, dar marile probleme globale nu și-au găsit rezolvarea. Au fost evitate subiectele sensibile, iar consensul participanților privind necesitatea unor politici coordonate pentru redresarea economiei globale a fost unul mai degrabă formal, remarcă jurnaliștii de la Reuters. Pe fond, analiștii au remarcat slăbiciunea de care au dat dovadă SUA, în regiunea Asiei de Sud-Est, fiind puternic contrată de China.
În ciuda festivismului oficial, în culisele întâlnirii celor mai puternici lideri din lume, discuțiile s-au purtat pe un ton mult mai rece. În special când a venit vorba despre protecționism, divergențele între marile puteri economice au fost evidente. În media chineză, care a remarcat omiterea intenționată a unor subiecte foarte delicate, precum disputele din Marea Chinei de Sud, s-a observat frustrarea Beijingului care a acuzat voalat Occidentul că se opune neloial ambițiilor sale economice de expansiune.
„Principalele economii dezvoltate ar trebui să reducă protecționismul și să renunțe la barierele din calea comerțului liber, care nu sunt soluții pentru dinamizarea creșterii economice”, se arată într-un comentariu al agenției Xinhua.
Însă nu tocmai impunerea unor măsuri care să pună accent tot pe globalizare (un concept îndrăgit de neoliberali) nu ar face ca populația să fie și mai nemulțumită? Creșterea accelerată a inegalităților în societățile occidentale este unul dintre efectele nedorite a globalizării. Iar din ce în mai puțini oameni vor deține tot mai mult din averea globală. Aceștia, cei bogați și puternici, au devenit plutocrați, deținând puterea economică și pe cea de decizie politică. În aceste condiții, reacțiile antisistem nu puteau să întârzie prea mult.
PARTIDELE POPULISTE CÂȘTIGĂ TEREN ÎN EUROPA
Forța tot mai mare a partidelor populiste amenință tot mai mult stabilitatea principalilor piloni care susțin actuala arhitectură europeană. În această categorie intră înfrângerea fără precedent a Cancelarului german Angela Merkel chiar în landul său natal, înfrângere care semnifică întinderea tumultului politic de-a lungul vechiului continent.
Pentru prima dată de după cel de Al Doilea Război Mondial, creștin-democrații s-au plasat în spatele unei formațiuni noi, populiste. Profitând de nemulțumirea populației față de politica ce a încurajat imigrarea, doar în 2015, a unui milion de musulmani, alternativa pentru Germania – un partid anti-imigrație înființat cu doar trei ani în urmă – a surclasat partidul din care face parte cancelarul german, chiar în regiunea în care aceasta s-a născut. Această înfrângere umilitoare și categorică i-a determinat pe aliații lui Merkel să se întrebe dacă nu este cazul de schimbare a politicii privind imigrația.
Dincolo de Germania, Europa s-ar putea confrunta cu mai multe momente politice de răscruce, cum ar fi influxul de imigranți, noi atentate teroriste și sentimentele antisistem, care complică redresarea economică după anii de criză.
În Austria sunt programate la începutul lunii octombrie alegeri prezidențiale care ar putea fi câștigate de candidatul unui partid populist, considerat de extremă-dreapta, o premieră pentru un stat membru al Uniunii Europene. La sfârșitul toamnei, în Italia se va desfășura un referendum privind modificarea constituției, care este privit ca un vot de încredere pentru guvernul pro-european al premierului Matteo Renzi. Iar în decembrie, în Spania, vor avea aproape sigur loc, pentru a treia oară în acest an, alegeri parlamentare, formarea unui nou guvern fiind un deziderat aproape imposibil de realizat în condițiile actuale – simptom al fragmentării politice și al creșterii sentimentului antisistem care se răspândește în Europa.
Fiecare succes al populiștilor într-o țară europeană pare a fi un imbold dat populiștilor din următoarea țară. „Ceea ce ieri părea imposibil, azi a devenit posibil”, a declarat Marine Le Pen, liderul Frontului Național din Franța după aflarea succesului obținut de populiștii germani – Alternativa pentru Germania – la alegerile regionale din landul Mecklenburg-Pomerania Inferioară. Le Pen este cotată cu șanse mari de a intra în al doilea tur de scrutin la alegerile prezidențiale din primăvara viitoare.
Cu 15 ani în urmă, Joseph Stiglitz, laureat al premiului Nobel pentru economie, a scris o carte intitulată „Globalizarea și nemulțumirile față de ea,” referitoare la opoziția în creștere din țările în dezvoltare față de reformele globalizării. Pare a fi un mister: populației din țările în dezvoltare i s-a spus că globalizarea va crește bunăstarea la nivel planetar. Atunci de ce atâția oameni devin ostili față de ea?
În prezent, opozanții globalizării din țările emergente și cei din țările aflate în curs de dezvoltare s-au raliat altor zeci de milioane din economiile dezvoltate. Sondajele de opinie, inclusiv un studiu amănunțit realizat de Stanley Greeberg și asociații pentru Roosvelt Institute, arată că comerțul este printre principalele nemulțumiri majore pentru o mare parte dintre americani. Păreri asemănătoare au și europenii.
Cum este posibil ca un fenomen, despre care liderii noștri politici – de multe ori și economiști – spun că este benefic pentru toată lumea, să fie așa de contestat?
Unul dintre răspunsurile formulate uneori de către economiștii neoliberali care apără aceste politici este că populația o duce mai bine. Și din acest motiv nu se înțelege opoziția oamenilor. Nemulțumirile lor pot fi rezolvate mai degrabă de psihiatrii decât de economiști.
Dar datele privind evoluția veniturilor arată că mai degrabă acești economiști neoliberali ar trebui să aibă un consult de specialitate, psihiatric, spune Stiglitz. Statistic, segmente largi ale populației din statele dezvoltate nu o duc deloc mai bine: în SUA, veniturile pentru 90% din populație stagnează de un sfert de secol.
GLOBALIZAREA, CINE PIERDE ȘI CINE CÂȘTIGĂ
Venitul median al salariaților de sex masculin în termeni reali (ajustat cu inflația) este mai mic decât era în urmă cu 42 de ani. La nivelul cel mai de jos, veniturile reale sunt comparabile cu cele de acum 60 de ani. Efectele dificultăților economice și ale dislocărilor pe care le suferă mulți americani se văd și în statisticile privind sănătatea. De exemplu, economiștii Anne Case și Angus Deaton, laureați ai premiilor Nobel din acest an, au demonstrat că speranța de viață printre categoriile americanilor de rasă albă este în scădere. Lucrurile stau ceva mai bine în Europa – însă doar foarte puțin mai bine.
În cartea „Inegalitatea globală: O nouă abordare a Erei Globalizării”, Branko Milanovici a analizat cine sunt marii câștigători și care sunt perdanții din ultimii 20 de ani. Cei care au înregistrat o creștere sensibilă a veniturilor reprezintă un procent din populația totală a globului, compusă în principal din plutocrați și clasa mijlocie din economiile emergente. La nivel global, 1% din populație și-a văzut veniturile crescând cu 40%. Însă acest procentaj din populația globului este concentrată într-un număr limitat de țări, din care 12% sunt americani și 5% britanici. 1% din populația globală a beneficiat de 29% din venitul global și deține 46% din averea mondială: inegalitatea este din ce în ce mai mare în prezent decât a fost în trecut.
Cei mai mari perdanți – cei care n-au avut deloc creșteri ale veniturilor sau foarte mici – cuprinde cele mai sărace pături ale populației globale, dar și clasa mijlocie și a salariaților din țările dezvoltate. Stiglitz subliniază că globalizarea nu este singura cauză care a condus la această evoluție, dar una importantă.
În ipoteza piețelor perfecte de liber schimb (care stă la baza majorității analizelor economice neoliberale), salariile muncitorilor necalificați din întreaga lume s-ar egaliza. Astfel, comerțul cu mărfuri devine un substitut pentru circulația persoanelor. Mai exact, importul de bunuri din China – produse care necesită mulți muncitori necalificați pentru a fi fabricate – reduce cererea de muncitori necalificați în Europa și S.U.A.
Această forță a pieței libere este atât de puternică, încât, dacă nu ar exista costurile de transport, iar SUA și Europa nu ar beneficia de avantaje competitive, cum ar fi tehnologia, ar fi ca și cum muncitorii chinezi ar continua să emigreze în SUA și UE până când diferențele salariale s-ar elimina în întregime. În mod deloc surprinzător, nu neoliberalii au vorbit despre această consecință a liberalizării comerțului, așa cum susțin acum – unii ar spune că ar minți – că toți ar beneficia de pe urma înlăturării barierelor comerciale.
Eșecul politicii de globalizare de a realiza ceea ce au promis partidele politice tradiționale a avut ca efect subminarea încrederii în sistemul actual de guvernare. Iar ofertele generoase ale acelorași guverne pentru ajutorarea băncilor care au declanșat criza financiară din 2008, în timp ce simplii cetățeni au fost lăsați să se descurce cum pot, a întărit credința că această eroare nu provine doar dintr-o judecată economică greșită. În SUA, republicanii s-au opus în Congres ca cei care au fost afectați în mod direct de către globalizare să primească compensații financiare. De altfel, în general, neoliberalii, aparent îngrijorați de efectele adverse produse de politica de stimulare economică, s-au opus luării măsurilor care ar fi prezervat bunăstarea celor care au avut cel mai mult de pierdut.
Laureatul premiului Nobel spune că nu se poate avea globalizare, creștere economică, fără sprijin pentru categoriile de populație afectate, măsuri active de protecție socială. Țările din nordul Europei au aplicat cu succes însă aceste măsuri, parte a contractului social care să mențină o societate deschisă față de fenomenul globalizării și față de schimbările tehnologice. Neoliberalii din celelalte state dezvoltate nu au aplicat această politică – iar acum, în cadrul alegerilor din SUA și UE, pierd constant în fața partidelor de orientare populistă.
Globalizarea nu este singura cauză a creșterii inechităților sociale. Avansul tehnologic este o altă cauză. Însă economiile avansate nu au introdus politici care să asigure o redistribuire mai echitabilă a veniturilor tot mai mari datorate efectelor globalizării și tehnologiei.
SALARIAȚII AU O FORȚĂ DE NEGOCIERE TOT MAI SCĂZUTĂ
În loc de aceasta, neoliberalii au introdus politici care au restructurat piețele în sensul adâncirii inegalităților și au subminat dezvoltarea economiei globale. Creșterea economiei mondiale s-a diminuat pe măsură ce regulile jocului au fost rescrise în avantajul băncilor și corporațiilor – cei bogați și puternici – în detrimentul și pe cheltuiala tuturor celorlalți. Puterea de negociere a salariaților a scăzut, legile antimonopol nu au ținut pasul cu dezvoltarea companiilor, iar legislația a fost modificată necorespunzător, consideră Stiglitz.
Tratatul de liberalizare a schimburilor comerciale dintre SUA și UE (TTIP) ar continua politica de globalizare. Însă fără măsuri active de contracarare a efectelor adverse, s-ar putea obține contrariul față de așteptări: stagnare și pierderea suportului popular pentru asemenea măsuri. SUA mai sunt implicate în negocierea unui acord cu 11 state din zona Pacificului – Parteneriatul Trans-Pacific, care la rândul lui ar induce efecte negative în economia americană.
Din păcate, în ultima lună timpul nu mi-a permis să fiu prezent activ în Social Media. Totuși, am reușit să citesc (chiar pe LinkedIn) unul sau două articole foarte interesante despre România și despre potențialul ei macroeconomic.
În contextul actual – atât cel global, geopolitic, afectat de Brexit, cât și cel personal, afectat de apropiata mea plecare – consider că este foarte important să reafirm locul și importanța crucială a României pe piața europeană.
Din punct de vedere macroeconomic, România este astăzi cea mai performantă țară membră UE. Reprezentăm al patrulea cel mai important bazin economic al Uniunii și, în majoritatea industriilor, gradul de penetrare al pieței este încă scăzut, raportat la potențialul acesteia.
România reprezintă, așadar, cea mai dinamică piață europeană – una foarte atractivă atât pentru investitori, cât și pentru micii agenți economici. Este esențial, însă, ca tot acest trend favorabil să se traducă într-un trai mai bun pentru românii de rând.
Consider că este vital să întărim clasa de mijloc, motorul oricărei economii sănătoase. Consider că antreprenorii care acumulează profit trebuie să învețe – dacă nu au învățat deja – să întoarcă o parte din acest profit angajaților, cea mai importantă resursă a unei companii.
În Allianz-Țiriac, am pus oamenii (atât angajații, cât și clienții noștri) în centrul strategiei noastre de business. Oamenii sunt cei care catalizează performanța într-un business și tot ei sunt aceia care pot aduce schimbarea pozitivă.
Din păcate, am observat în ultimii patru ani că mulți dintre voi, românii, nu sunteți conștienți de acest potențial formidabil pe care îl aveți. Vă minimizați meritele. Am întâlnit de multe ori aici o cultură a resemnării, a lui „asta este!”.
Observ însă, atât în compania pe care încă o conduc, cât și în general, în jurul meu, o schimbare de mentalitate. Se întrevede curajul și o cultură a antreprenorialului, a inițiativei, care înlocuiește încet, dar sigur, mentalitatea execuției.
Începem să realizăm cât de important este să nu stăm pe loc. Desigur, pentru a beneficia de tot acest trend macroeconomic pozitiv, avem nevoie de sprijinul statului. Avem nevoie de infrastructură și, poate în primul rând, avem nevoie să depolitizăm mediul privat.
Am observat în acești patru ani de când sunt aici un alt paradox interesant. Vă vorbiți țara de rău. În vreme ce noi, expații, vorbim cât se poate de elogios despre România, ori de câte ori avem ocazia. Faceți voi asta! Nu vă mai vorbiți de rău concetățenii. Fiecare popor are uscăciunile sale. Nu există nicio cultură perfectă.
În familia AZT, am reușit să dărâmăm aceste mituri culturale ale resemnării și le-am transformat în mituri benefice, ale transformării pozitive, ale performanței. Punând oamenii în centrul companiei, am reușit, cred eu, să ne redefinim mentalitatea.
Românii au nevoie să fie inspirați să creadă din nou în țara lor. Este nevoie, desigur, de o strategie națională pe termen lung. Aveți nevoie de un set de valori naționale care să vă reprezinte și în care să credeți. Tinerii trebuie să rămână sau să se întoarcă în țară.
Exemplul din Coreea de Sud, care într-o vreme de instabilitate economică și-a trimis tinerii la școală în străinătate, pentru a se specializa și pentru a pune apoi umărul la reclădirea țării, este unul foarte bun pentru România.
Din nou, oamenii trebuie puși în mijlocul strategiilor de dezvoltare – atât la nivel național, cât și privat, pentru fiecare antreprenor și pentru fiecare agent economic. Aceștia trebuie să fie mulțumiți pentru a performa, pentru a-și plăti taxele, pentru a fi niște buni cetățeni.
Apoi, multiculturalismul este esențial. Suntem o țară profund europeană, cu influențe din atâtea mari culturi. Istoria ne arată că locul nostru este în Europa, iar în condiții de pace și stabilitate putem deveni o parte integrată și importantă din economia europeană.
Pacea și stabilitatea socio-economică sunt esențiale – și sunt motivul pentru care s-a născut Uniunea Europeană. Din păcate, cred că noi, europenii, uităm cam ușor aceste lucruri. Cădem prea ușor în păcatul xenofobiei, al autoizolării culturale – iată exemplul Brexit!
Trăim într-una dintre cele mai frumoase zone geografice ale Uniunii Europene, într-o oază de natură sălbatică, de autenticitate și de omenie, într-un context socio-economic global marcat de aglomerări urbane, de stres cronic, chiar de fenomenul „burnout”.
Sunt convins că România poate profita de acest context, dacă reușim să gândim strategic, pe termen lung – nu doar la profitul pe termen scurt, dacă reușim să reclădim o infrastructură sănătoasă pentru turism și dacă ne străduim să îmbunătățim serviciile.
Sunt convins că ne putem poziționa sociocultural ca un liant între Est și Vest, mai ales în acest nou context de instabilitate la nivelul Uniunii Europene. Mai mult decât atât, cred că este o datorie a noastră, de cetățeni europeni, să punem umărul la reconsolidarea Uniunii.
Cultural și sociopolitic, România reprezintă antiteza la Brexit. Am un sentiment ciudat în ceea ce vă privește: pe măsură ce mi se apropie plecarea, simt nevoia să-i îndemn tot mai mult pe actualii mei concetățeni, pe voi, românii, să rămâneți aici.
România este o insulă de oameni calzi, în mijlocul Balcanilor. Țineți foarte mult la valorile familiei și vă văd ca pe niște oameni puternici, care se pot mobiliza pentru a reuși. Sunteți flexibili, creativi, descurcăreți. Dar trebuie să vă acordați mai multă încredere.
În România, am învățat că „acasă” nu este unde te-ai născut, ci acolo unde ești înconjurat de oameni care te inspiră și care te fac să te simți de-al lor. Așa m-am simțit eu la voi în țară. Și datorez asta, în primul rând, colegilor mei, dar și românilor pe care am avut plăcerea să îi cunosc.
Mă simt cetățean european, cu inima în România.
