Imaginea tipică a militantului anti-sistem este destul de bine conturată în mintea noastră: student, clasă de mijloc, vederi de stânga, își urlă convingerile dezadaptate pe marile bulevarde ale lumii. Într-o perspectivă istorică mai largă, într-un fel sau altul, ne-am lovit de el la orice pas. Face chiar parte dintr-un decor reconfortant! Absența lui ne-ar pune pe gânduri. O specie inofensivă și în egală măsură utilă. Nu este însă singura. Anii ce s-au scurs de la declanșarea crizei financiare din 2008-2009 au dus la coagularea unei noi forțe. Pentru a evita consecințele sociale ale Marii Depresiuni din anii ’30, decidenții politici și monetari au mobilizat resurse nemaivăzute. La rândul lor, rezultatele au fost inedite. Motorul financiar, turat artificial prin măsuri cantitative, s-a decuplat iremediabil de cel economic. Au rămas în urmă cei care n-au apucat să profite nici măcar de ciclul economic anterior. Cu atât mai puțin de prosperitatea selectivă a prezentului. Pe deasupra, eforturile de consolidare bugetară post-criză, i-au vizat tot pe ei. Cine sunt „ei”, de fapt? Ca să schițăm portretul robot, trebuie mai întâi să renunțăm la aspectul romantic. Tablourile marilor confruntări stradale din Seattle, Paris sau Londra nu-i includ. Îi regăsim mai degrabă în fața televizorului, în mici apartamente din mari complexuri sociale, dezolante chiar și după standardele anilor ’70, perioadă în care au fost construite. N-au studenți în familie și nici n-au avut vreodată. Trăiesc în zonele dezafectate din Nordul Angliei sau Wales, unde principalul angajator rămâne statul, urmat în general de casa de pariuri sau de supermarketul local. În mod consecvent, au fost perdanții marilor transformări socio-economice, mai întâi în perioada Thatcher, ulterior în epoca deschiderii globale. Tranziția economiei britanice dinspre zona manufacturieră spre cea de servicii, i-a lăsat în urmă, dependenți de ajutorul Londrei. Capitala, cel mai mare contributor la bugetul de stat, într-un mod de-a dreptul dezechilibrat față de restul țării, stârnește în ei mai degrabă invidie decât recunoștință. Și-au abandonat demult ambițiile personale, mai nou însă, și convingerile politice. Votanți Labour de generații se îndreaptă acum grăbiți către noi alternative naționaliste. Pe acest fond de revoltă surdă, liderii conservatori au hotărât că a venit în sfârșit momentul confruntării propriei obsesii față de Europa. Campania de facto pentru referendum a început cu aproape cinci ani înaintea startului oficial. Încă din a doua jumătate a lui 2011, publicațiile de tip tabloid și-au îndreptat atenția, și mai apoi tirul, către noile categorii de imigranți față de care Marea Britanie se angajase să-și deschidă porțile. Ridicarea restricțiilor pentru muncitorii români și bulgari era, în contextul apartenenței la Uniunea Europeană, o fatalitate. Coeziunea socială a Regatului, pusă în pericol de noii veniți, nu mai putea fi salvată decât prin ruperea de Bruxelles. În plan politic, UKIP sufla în ceafa Tory, pe măsură ce sentimentele anti-imigrație prindeau contur xenofob. Tot mai mulți conservatori amenințau cu declanșarea procedurii de alegeri interne, în lipsa unor măsuri ferme de limitare a dreptului la libera circulație. În Parlament, inițiativele propriului guvern erau uneori blocate în mod sfidător. Retrospectiv, în condițiile votului uninominal de tip britanic, temerile s-au dovedit nejustificate. Alegerile din 2015 au fost câștigate confortabil de conservatori, cu 330 de mandate față de unul singur din partea UKIP. Era însă prea târziu. Guvernul se angajase ferm pe un drum fără întoarcere. Rezultatul negocierilor contra-cronometru purtate la Bruxelles de David Cameron, nu a impresionat pe plan intern. Nici n-avea cum, având în vedere că restricționarea accesului la diverse forme de asistență socială nu îngrădește cu nimic accesul propriu-zis pe piața forței de muncă. Nu era însă totul pierdut. Campania premergătoare votului din 23 iunie a început sub auspicii favorabile pentru tabăra Remain, care conducea în sondaje. Tema economiei, prima în dezbatere, a fost câștigată de apărătorii status quo-ului. Strategia „Project Fear”, așa cum a fost botezată prompt de către ceilalți, s-a concentrat pe riscurile asociate ruperii de Uniune. O victorie de etapă, lipsită de glorie. A urmat dezbaterea pe securitate. Abundența de argumente a dat din nou câștig de cauză echipei conduse de premier. Caracterul tehnic al discuției a făcut-o însă chiar mai anostă decât pe cea dedicată economiei. Sondajele consemnau în continuare același avans pentru Remain. A urmat 26 mai, dată la care Biroul Național de Statistică a publicat situația migrației nete (diferența dintre cei care vin și cei care pleacă din UK). A fost nevoie de câteva zile bune pentru ca cifrele să fie digerate de public și de media. La rândul lor, strategii taberei Leave au înțeles că își joacă ultima carte. „În fiecare an, adăugăm un oraș de mărimea Newcastle” a devenit sloganul de forță al celor care promovau „independența”, cu referire la cei peste 300.000 de noi sosiți în 2015. În sine, cifra nu reprezintă nici măcar un nou maxim istoric. Contextul a fost însă ideal pentru readucerea temei imigrației în centrul dezbaterii. Din acel moment, traiectoria ascendentă a curentului Leave a devenit de neoprit. Nici măcar de moartea lui Jo Cox. Aparent, șansele erau de partea taberei pro-europene. Spre deosebire de ceilalți, dispuneau atât de resurse de cercetare guvernamentale, cât și private. Acestea s-au materializat într-o avalanșă de rapoarte economice. Impactul mesajelor riguros fundamentate a fost însă limitat. În cele din urmă, avertismentele legate de inflație, recesiune sau șomaj n-au fost luate în serios, indiferent de credibilitatea sursei. La nivel de comunicare, campania rigid unitară a Remain, cu fraze repetate robotic de către numeroși comunicatori timp de mai bine de două luni, s-a situat în contrast nefavorabil cu haosul efervescent al celorlalți. Chiar dacă militanții Leave veneau cu jumătăți de adevăruri, lucruri fără noimă sau chiar minciuni, electoratul a hotărât, în cunoștință de cauză, sa pună obiectivul Brexit mai presus de detalii sau de bună credință. Nehotărâții, miza ultimelor zile de campanie, nu au migrat către certitudine și status-quo. Au ales opusul. Pană la urmă, rațiunea nu a învins. Formula câștigătoare a fost pe cât de pestriță, pe atât de eficientă. Fronda elitelor eurosceptice și nostalgia post-imperială specifică celor vârstnici și-au găsit în sfârșit un aliat de conjunctură exploziv: ura dezlănțuită a noului tip de naționalism englez. Sau „Project Hate”, cum ar spune unii.

După votul năucitor al britanicilor de a părăsi Uniunea Europeană, încă se mai caută explicații, iar Bruxelles-ul pare prins în ochiul de liniște al unui uragan de panică alimentat de zvonuri și declarații contradictorii ale politicienilor. Construcția europeană este în pericol să se năruie. Care va fi următorul stat care va părăsi UE? Era întrebarea pe care și-o puneau comentatorii politici în zilele de după aflarea rezultatului referendumului din Marea Britanie: Frexit sau Quitaly. Denumirile găsite sunt amuzante, însă realitatea s-ar putea să nu fie la fel. Mai ales pentru cele 19 state care au cea mai puternică integrare, cele care constituie Zona Euro, și care riscă să intre într-o nouă etapă de recesiune economică, conform unei analize realizate de Bloomberg. Chiar dacă economiile acestor state înregistrează cea de a 14-a lună consecutivă de creștere, șomajul este încă peste 10%, iar partidele populiste sunt în ascensiune în Germania și Olanda. Încetinirea creșterii economice riscă să polarizeze electoratul spre extremele eșchierului politic. În plus, sistemul bancar din Italia poate să intre în colaps, în timp ce discuțiile despre reforma bugetului Uniunii ascut divergențele dintre statele membre. Banca Centrală Europeană (BCE) prognozează o expansiune economică de 1,6% pentru Zona Euro în 2016 și de 1,7% în 2017 – însă aceste estimări sunt anterioare datei de 23 iunie, data referendumului pentru Brexit. Actualizarea prognozei este programată pentru luna septembrie, și va conține cu siguranță corecțiile negative induse de restrângerea UE la 27 de membri. Economiștii care au participat la studiul Bloomberg prognozează o reducere a PIB-ului Zonei Euro pe motiv de Brexit, de 0,1 puncte procentuale în acest an, de 0,3 puncte procentuale în 2017 și de 0,15 puncte procentuale în 2018. Aceasta înseamnă o pierdere cumulată în cei trei ani de 59 miliarde euro. Impactul politic s-ar putea să se manifeste mai devreme decât ne-am aștepta. Presiunile exercitate de partidele eurosceptice în Franța și Italia, a doua și a treia dintre cele mai mari economii ale Zonei Euro, îi împiedică pe actualii guvernanți să implementeze politicile necesare pentru a scăpa din capcana stagnării economice. Referendumul pe teme constituționale programat în Italia pentru luna octombrie și soarta reformei pieței muncii din Franța în perspectiva alegerilor prezindențiale care se vor ține în 2017 sunt punctele fierbinți care pot crește incertitudinile pentru investitori și să înrăutățească prognozele economice. Cu toate că președintele BCE, Mario Draghi, i-a implorat pe liderii europeni la primul summit UE post-Brexit să „abordeze vulnerabilitățile băncilor”, nu sunt semne că liderii din regiune au în plan să dea curs rugăminții care le-a fost adresată. Chiar dimpotrivă: premierul italian, Matteo Renzi, insistă să acorde un ajutor de urgență băncilor de 40 miliarde euro, care este în afara reglementărilor din interiorul UE și este obiectul unei opoziții puternice din partea Germaniei și ale altor state membre, pentru că poate fi considerat ajutor de stat nelegal. Valoarea totală a creditelor acordate de băncile italiene cu risc ridicat de neplată se ridică la aproximativ 360 miliarde euro, ceea ce pune în pericol sistemul bancar. În plus, Renzi l-a apostrofat pe Draghi că nu s-a preocupat suficient de sănătatea sistemului financiar italian cât timp a fost guvernatorul băncii naționale italiene. „Fiecare țară se îndoiește de capacitatea statelor vecine de a-și reforma propria economie și de dorința de a merge împreună mai departe”, a declarat Benoit Coeure membru în Comitetul executiv de conducere a BCE pentru Le Monde pe 1 iulie a.c. „Nu putem avansa în aceste condiții. După ce va reveni încrederea între parteneri, vom putea continua integrarea europeană”, a mai adăugat el. Tensiuni se manifestă și la vârful cconducerii politice a UE. Cancelarul german, Angela Merkel, l-a contrazis public pe Jean-Claude Junker, președintele Comisiei Europene care a cerut acțiuni rapide pentru excluderea Marii Britanii din UE. De altfel, Junker a fost un opozant al britanicilor încă din timpul crizei provocate de Grecia în 2014: „Dacă vom accepta un Grexit… riscăm propriul nostru viitor, pentru că lumea anglo-saxonă va încerca orice să demoleze Zona Euro bucată cu bucată, puțin câte puțin”, declara el când se punea problema ca Grecia să renunțe la euro și să revină la drahmă.

Urmează, în Europa, o perioadă plină de alegeri

Angela Merkel a preluat pentru moment conducerea UE și a solicitat liderilor partidelor de centru-dreapta din cadrul UE să aștepte până la toamnă organizarea Consiliului în care să discute situația provocată de Brexit. În acest fel, Merkel speră că în această vacanță de vară să se renunțe pozițiile pline de resentimente, indignarea care dă în clocot față de „nerecunoscătorul Regat Unit” (cum ar fi Spania); dorința de răzbunare, iritarea și să le facem „viața cât mai grea” pentru Brexit (cum ar fi Franța); panica, frica față de dispariția iminentă a UE (cum ar fi Italia), precum și la valurile făcute în mass-media de către analiști sau diverși politicieni. Politiciană versată, Merkel nu se așteaptă ca după ce se vor relaxa în stațiunile de la Marea Mediterană, politicienii europeni vor adopta brusc o atitudine coerentă în abordarea negocierilor cu UK, precum și în ceea ce privește viitorul Uniunii cu 27 de membri. Însă câștigă timp prețios pentru a elabora un plan de acțiune. Inclusiv, va știi cu cine va negocia din Marea Britanie condițiile de ieșire din UE. În plus, trebuie ținut cont că anul viitor în Germania se vor ține alegeri, iar partidele politice se pregătesc deja de campania electorală, fiind atacată pe tema Brexit-ului chiar și din interiorul coaliției de guvernământ, formată din Uniunea Creștin-Democrată și social-democrații și conservatorii din Bavaria. Social-democrații o acuză pe Merkel de programul de austeritate care a făcut ca opinia publică să se întoarcă împotriva Germaniei. De cealaltă parte CSU insistă ca Germania să nu mai plătească niciun euro în plus la bugetul UE pentru acoperirea găurii rămase după plecarea Marii Britanii. Nemulțumirea lui Merkel reflectă o ruptură din ce în ce mai mare în Europa între cei care, ca Juncker și liderii francez și belgian, vor să vadă „mai multă Europa” după Brexit, și cei care, ca Merkel și ministrul de Finanțe, Wolfgang Schauble, cred că acest lucru ar fi o „nebunie” în actualele condiții. Înainte de Brexit, oficiali de rang înalt din Comisia Europeană și-au manifestat speranța că o ieșire a Marii Britanii ar permite definitivarea proiectului european, atrăgând țări mai puțin pro-europene, precum Polonia în Zona Euro „în cinci ani”. Temându-se că apelurile italiene și franceze pentru adâncirea integrării ar putea, în cele din urmă, să scumpească factura achitată de Germania pentru economiile în dificultate din sudul Europei, Merkel a temperat această viziune, cerând să i se acorde timp Marii Britanii pentru a-ți negocia statutul pe care îl avea în relația cu UE. 

Va fi Jean-Claude Juncker „țapul ispășitor” al Europei?

În mediile politice din Germania se așteaptă ca lui Jean-Claude Juncker să-i fie cerută cât mai curând demisia de la conducerea Comisiei de către Angela Merkel. Apelurile constante și lipsite de complexe ale lui Juncker pentru „mai multă Europa” au determinat alți câțiva membri disidenți ai UE – printre care Polonia, Ungaria și Cehia – să arunce o parte din vina pentru Brexit asupra șefului Comisiei. Chiar și înainte de a fi numit șeful Comisiei Europene – împotriva dorinței lui David Cameron – au fost formulate îngrijorări legate de apetitul pentru alcool al lui Juncker, acuzații respinse ca fiind o „campanie de defăimare” de către partizanii săi. Primele semne legate de modul în care europenii vor reuși să păstreze un front unit împotriva Marii Britanii vor fi vizibile la summitul din 16 septembrie, la Bratislava, când cei 27 de membri ai UE se vor reuni pentru a discuta poziția comună față de Brexit. Germania a anunțat deja că are în vedere o formă de „membru asociat” al Marii Britanii, dar a exclus clar accesul Regatului la piața unică fără dreptul la libera circulație.

Anul acesta iarna a venit mult mai devreme, dând frisoane și fiori de gheață multora. Fenomene extreme ating și zona politică și economia și finanțele și deși unii meteorologi vor să ne liniștească că vremurile sunt în curs de normalizare și prognozele sunt pozitive, eu vă propun să fim extrem de atenți. E clar că frontul atmosferic se mișcă dinspre insulă spre continent, e clar că mase de aer rece (extremism, naționalism, radicalism etc.) se mișcă necontrolat și vizibilitatea este extrem de redusă pe termen scurt și mediu, cu posibile descărcări electrice și furtuni cu aspect de uragan pe termen lung. Încerc să înțeleg de ce s-a întâmplat asta și mă gândesc că:

1. David Cameron a fost superficial, nu își cunoaște poporul, și poate în naivitatea lui și-a spus că „nu se poate”.
2. Poporul a fost reprezentat, ca și la noi, de segmentul conservator și neinformat, cu reacții ușor de manipulat de o propagandă agresivă și extrem de calificată.
3. Tinerii, la fel ca la noi, preferă să stea într-un pub în loc să se ducă la vot și se trezesc când meciul este terminat.
4. Structurile europene nu sunt suficient de cunoscute, nu sunt suficient de transparente și nu acordă se pare importanță mediilor culturale naționale, care prin diversitatea lor ar trebui să fie cruciale pentru bogăția comunității.
5. La nivel corporatist, s-a tratat cu superioritate momentul, iar acum mulți își numără rănile (pierderi de zeci de miliarde) și băncile sunt un exemplu de manual, deoarece suprareglementarea și supracontrolul BCE deveniseră greu de suportat de către prea-apretatele gulere albe din Citi-ul Londonez.
6. Niciodată voința exprimată prin vot nu trebuie subestimată și atunci când se scriu pagini de istorie ireversibile, tot efortul trebuie făcut nu negând sau minimalizând rezultatul votului, ci acționând și gândind ce oportunități pot fi create.

Sentimentul pe care îl am este de neliniște pentru prea multele semne de întrebare și evoluții impredictibile și, de asemenea, pentru expunerea pe care fiecare o putem avea ca cetățean european într-un context al dependențelor. l Așteptam din partea autorităților și Băncii Naționale un plan cu idei și responsabilități în locul unor mesaje din care a reieșit că nu vor fi consecințe negative pe termen scurt pentru noi. l Probabil creșterea neașteptată a dobânzilor a fost doar un simplu fenomen colateral „nesemnificativ”. l Este clar că o astfel de evoluție a vremii si vremurilor trebuie privită cel puțin cu interes si preocupare de către toți specialiștii. Cu ochii mereu la barometru să fim pregătiți pentru orice.

Criza europeană

Am scris ani la rând că Uniunea Europeană a suferit nu doar din cauza gravei crize financiar-economice internaționale, dar și pentru că liderii ei au sacrificat interesul  european în favoarea unei competiții neloiale între state membre și mai ales au transformat politica europeană într-o umbrelă sau baston, după cum le-a convenit în jocurile lor de putere la nivel de partide. Dovedind o neadaptare la condițiile locale, europene și globale de a face politică, elita partidelor din statele membre și eurobirocrații-șefi din Bruxelles au părăsit calea europeană adevarată pentru a-și pava propria lor cale spre grandoare și prosperitate personală. Votul pentru Brexit ar merita să fie interpretat și ca o revoltă a majorității cetățenilor împotriva efectelor locale ale felului de a promova politicile europene și împotriva actualei modalități de a globaliza viața economică, socială, culturală etc. Tocmai de aceea, Brexit-ul a fost perceput global ca un cutremur. Uniunea Europeană a intrat în criza structurală cu mai bine de un deceniu în urmă, atunci când s-a decis ca un proiect de Tratat Constituțional European, elaborat prin cea mai largă consultare publică pe care liderii de atunci o puteau accepta și  parafat de toți liderii statelor membre (Roma, oct. 2004), să fie respins și apoi mutilat de politicieni și birocrați prin  ceea ce a devenit Tratatul de la Lisabona. Criza europeană s-a agravat datorită incertitudinilor, inacțiunii  sau acțiunilor greșite ale șefilor de state și de guverne din Uniunea Europeană ca și atitudinii de mandarini ai responsabililor instituțiilor de la Bruxelles. Votul pentru Brexit este un fapt și sunt convins că britanicii își vor regândi calea de evoluție cu multă răspundere și-i vor suporta consecințele. Dar este tot un fapt existența unei crize existențiale a Uniunii Europene de azi, pe care Brexit-ul doar a evidențiat-o, spre „surpriza” și „șocul” liderilor europeni. Brexit a aruncat Marea Britanie, dar mai ales Uniunea Europeană, în confuzie și incertitudine, situație care trebuie rezolvată cât mai repede, dacă liderii europeni nu doresc să fie puși în fața unei impredictibile „primăveri europene” sau, ca să fim originali, a unei „toamne europene”.

România care e!

România și cetățenii ei sunt în al zecelea an de când aparțin Uniunii Europene. Negociind Tratatul de Aderare a României la Uniunea Europeană am avut permanent în gând nu doar desprinderea noastră de „lumea veche” a sec. al XX-lea, cât mai ales oportunitățile care se deschideau românilor în veacul al XXI-lea. Iar acele oportunități nu veneau ca un „coș al abundenței” oferit de Uniunea Europeană, ci trebuiau create și fructificate în România, în Europa și în lume chiar de statul român, de oamenii politici, de antreprenori și de efortul constructiv al tuturor cetățenilor români. Era nevoie, în primul rând, de un stat puternic, de capacitate administrativă, strategizare și programare în direcția dezvoltării, multă muncă, dar și un clar leadership politic local orientat spre aplicarea benefică a politicilor europene în România. Liderii României au semnat Tratatul de Aderare la Uniunea Europeană în ultimele zile ale lunii aprilie 2005. Peste numai câteva zile, electoratul unui stat fondator al Uniunii Europene a respins proiectul Tratatului Constituțional European și în luna iunie un alt stat fondator a procedat la fel, ceea ce a dus către o adevărată „criză constituțională” în procesul decizional european. Așa încât am putea spune că debutul României ca stat membru al Uniunii Europene s-a petrecut într-o perioadă de avansare a crizei structurale europene, agravată, după 2008, de teribila criză financiar-economică globală. Acest context ar fi solicitat ca statul român să fie un actor european cu un contur bine precizat în strategiile și politicile europene, cu o economie înscrisă pe calea dezvoltării durabile, cu opțiuni realiste în principalele arii ale integrării europene – de la convergența în Piața Unică până la competitivitate, Uniunea Monetară (Euro), Schengen etc. – cu capacitate de gestionare eficientă a nivelurilor interdependențelor europene și globale, cu viziune  și strategii constructive în poziționările dintr-o Uniune Europeană aflată în criză și în curs de transformare. Ce a făcut România în Uniunea Europeană? Încă de la schimbarea de guvern (sfârșitul lunii dec. 2004), liderii de atunci au propus noi politici interne economice și sociale, în contradicție tocmai cu acele politici anterioare care au făcut posibilă primirea de către România a statutului de piață funcțională europeană; a repudiat setul de reforme administrative și judiciare care a stat la baza finalizării negocierii aderării la Uniunea Europeană; a politizat (doar în sens partidist) procesul aderării și politicile europene; a practicat integrarea europeană ca un demers de politică externă în loc să internalizeze oportunitățile politicilor europene (obiectivul central a devenit „cum să fie luați banii europeni”!); a tratat Uniunea Europeană ca o simplă alianță nu ca o structură partenerială integraționistă. Am putea adăuga și alte elemente care nu au favorizat maximizarea de către România a statutului de membru al Uniunii Europene, dar mai spunem că nici după o decadă de apartenență la UE statul român nu are un proces decizional european deplin funcțional și încă nu le-a arătat partenerilor europeni ce vrea, cum intenționează să se comporte și ce poate să facă pentru/în Uniunea Europeană. În cei aproape zece ani de apartenență la Uniunea Europeană, România a beneficiat doar de contagiunea cu procesele europene și mai puțin din acțiunea proprie în consonanță cu opțiunile integrării europene. În realitate, România doar a aderat la Uniunea Europeană fără a face efortul convergenței cu substanța integrării europene, evitând până și continuarea eforturilor societății românești de circumscriere pe traiectul politicilor europene care au fost susținute în perioada pregătirii pentru aderare. A devenit emblematică obsesia guvernelor românești din ultimul deceniu doar de a accesa fondurile europene, fără a crea cadrul eficace pentru a investi respectivele surse de la Bruxelles în aplicarea politicilor europene de dezvoltare în România. Să nu mai vorbim despre devoalarea incapacității liderilor români de a demonstra opțiuni integraționiste clare, coerente (a se vedea, spre exemplu, neaccesarea zonelor Euro și Schengen). Doar la presiunea mediului de afaceri autohton, a cetățenilor români care au decis să meargă ei în Europa, dacă liderii țării nu aduceau Europa în România, a câtorva organizații neguvernamentale și a exemplului pozitiv vizibil în alte state recent aderate la Uniune, beneficiile apartenenței la Piața Unică au putut fi posibile și în  România. Creșterea PIB-ului, de la finalizarea negocierilor de aderare, posibilitatea participării la avantajele libertăților fundamentale europene, între care și libertatea de circulație a persoanelor, șansa mobilității profesionale și educaționale în statele membre ale Uniunii Europene, investiții ale firmelor europene în economia românească, utilizarea parțial judicioasă a fondurilor structurale, statutul de membru al unei structuri instituționale cu operare regională și globală etc. sunt numai câteva dintre beneficiile primului deceniu după aderarea la Uniunea Europeană.

O altfel de Uniune Europeană

În perioada în care negociam aderarea noastră la Uniunea Europeană spuneam frecvent că trebuie să fim atenți că Uniunea Europeană la care vom adera va fi diferită de cea cu care negociam. În consonanță cu epoca (era în desfășurare Convenția privind Viitorul Europei) speram într-o Europă mai bună! Este regretabil că sensul evoluției Uniunii Europene s-a schimbat după 2004 și nu spre mai bine. Demersurile transformaționiste din anii ’90 și primii ani ai mileniului nostru au fost brusc deturnate spre mercantilism, iar liderii României au intrat, conștient sau nu, în jocul agravării crizei europene. Acum faptul este împlinit: Uniunea este într-o criză existențială și transformarea ei într-o entitate mai bună, îndreptată spre cetățeni, nu mai poate fi amânată. Dacă se vor prefera doar paliative, ca și în cazul Tratatului Lisabona, Uniunea Europeană și-ar putea încheia istoria, iar impredictibilul va fi generalizat, cu daune incomensurabile. Transformarea Uniunii Europene sub presiunea crizei poate fi un efect de soluționare a crizei sau unul care să fundamenteze evoluția pozitivă a Uniunii dincolo de pragul sfârșitului crizei. Deja se vorbește de o Uniune Europeană reconstruită pe principiul diferențierii și chiar al stratificării, ceea ce ar fi un răspuns la actuala stare de spirit europeană, dar ar lăsa deschise foarte multe teme ale integrării europene. Astfel de propuneri dovedesc că liderii europeni de astăzi sunt lipsiți de o viziune despre o viitoare Uniune Europeană, poate mulți dintre ei gândindu-se, în continuare, doar la propriile poziții în capitalele statelor membre sau în Bruxelles (Comisia Europeană pare a fi paralizată). În mod sigur, până când lideri ai „generației Erasmus” vor prelua cârma Uniunii Europene și a statelor membre, vom înregistra doar opțiuni „pragmatice” care să răspundă presiunilor momentului. O astfel de atitudine va însemna că nu s-a perceput faptul că votanții Brexit au fost nemulțumiți masiv de modul cum Uniunea Europeană a operat în politicile interne ale Uniunii, dar și în cele globale. E limpede că o consultare publică asupra căii de evoluție a Uniunii va lua mai mult timp și va fi greu de gestionat într-o astfel de etapă turbulentă, în care politicienii încă nu știu cum să reconstruiască democrația digitală. Dar am putea spera și că liderilor europeni le-ar veni o străfulgerare de curaj și determinare să scoată Uniunea din acest marasm! În orice caz, mesajul Brexit-ului, în rândul cetățenilor celorlalte state membre, este clar: vor o altfel de UE, una mai bună și în serviciul lor! Iar faptul că vor o astfel de UE înseamnă că apreciază rolul ei istoric! Problema este a prezentului și a viitorului UE! Ce va face România? Apartenența ei partenerială la o Uniune Europeană performantă este vitală, atât pentru interesul cetățenilor ei, cât și pentru poziționările regionale și globale. Este mai mult decât evident însă că efectul politicilor europene și internaționale sunt evaluate la nivel local. Dacă vrem o societate sănătoasă, atunci trebuie să punem în acord globalizarea și integrarea cu suveranitatea și democrația. Ceea ce necesită o cultură politică elevată și lideri cu o voință sinceră, angajată în serviciul binelui comunității.

Construirea unei Uniuni Europene solide a întâmpinat de-a lungul timpului numeroase provocări. În prezent, cea mai recentă este determinată de Brexit. Noțiunea de Brexit reprezintă acronimul expresiei „British exit”, ce semnifică ieșirea Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord (în continuare „Regatul Unit”) din Uniunea Europeană. Deși noțiunea nu este o premieră în contextul european, amintind discuțiile cu privire la Grexit prin care se urmărea ieșirea Greciei din Zona Euro, demersurile actuale cu privire la Brexit au vocația de a deschide proceduri și discuții cu caracter de noutate. Implicațiile legislative cauzate de Brexit constituite doar unul din efectele acestui demers de a părăsi Uniunea Europeană de către Regatul Unit, prilej de elaborare a studiului de caz în legatură cu posibilitatea unui stat membru de a se retrage din Uniunea Europeană. În data de 23 iunie 2016 cetățenii Regatului Unit au votat pentru Brexit cu un procentaj de 52%. Conform statisticilor, este remarcată o discrepanță considerabilă între regiunile Regatului Unit. În acest sens, Londra, Scoția și Irlanda de Nord au votat considerabil pentru a rămâne în Uniunea Europeană, în timp ce Midlands, Yorkshire and The Humber și North East au votat pentru părăsirea Uniunii Europene, diferențele dintre cele două categorii fiind și de peste 20%. La acest referendum au participat peste 30 de milioane de oameni, reprezentând aproximativ 72% din cetățenii Regatului Unit cu drept de vot1. Pentru ieșirea Regatului Unit din Uniunea Europeană au votat în general persoanele cu vârsta de peste 50 de ani, precum și persoanele care au absolvit cel mult o formă de învățământ liceal2. Cu privire la efectele juridice ale acestui referendum trebuie avute în vedere legislația națională a Regatului Unit și legislația Uniunii Europene. Astfel, potrivit legislației naționale Parlamentul este singurul în măsură a emite legi. În anul 2015 a fost adoptată Legea Referendumului Uniunii Europene3, ce poate fi coroborată cu Legea privind partidele politice, alegerile și referendumurile4 din anul 2000, însă acestea nu cuprind dispoziții cu privire la efectele juridice obligatorii ale referendumului. Pot fi incidente discuții și cu privire la Legea privind Uniunea Europeană5 adoptată în anul 2011 de către Parlamentul Regatului Unit, prin care a fost instituită procedura obligatorie a referendumului în cazul modificării Tratatului privind Uniunea Europeană sau a Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene. Această lege a fost adoptată pentru a proteja suveranitatea Regatului Unit și a îngreuna procesul de cedare a suveranității către Uniunea Europeană. Consider totuși că această lege nu este aplicabilă în cazul Brexit, deoarece nu este incidentă modificarea unui tratat, ci doar aplicarea lui, iar problema suveranității nu este în sensul cedării, ci în cel al redobândirii. Dar chiar dacă s-ar aplica această lege, în urma referendumului tot ar fi obligatorie procedura parlamentară. Având în vedere că în Regatul Unit se organizează foarte rar referendumuri, deoarece Parlamentul este suveran, iar potrivit legislației, acestea nu sunt în general obligatorii, putem trage concluzia că votul pentru Brexit este doar consultativ. Astfel, Prim-ministrul poate solicita Parlamentului să voteze asupra Brexit-ului sau poate chiar să ignore votul exprimat de cetățeni prin referendum, deoarece din punct de vedere legal nu este obligat să acționeze în acest sens. Drept urmare, putem trage concluzia că efectele referendumului vor fi mai mult politice, iar nu atât de mult juridice. Cu privire la legislația Uniunii Europene, mecanismul de punere în aplicare a Brexit-ului este reglementat de art. 50 din Tratatul privind Uniunea Europeană, semnat la Maastricht în anul 1992 și modificat prin Tratatul de la Lisabona în anul 2007, posibilitatea unui stat membru de a se retrage a fost reglementată pentru prima dată în Tratatul de la Lisabona care a intrat în vigoare începând cu anul 2009. Procedura de ieșire a unui stat din Uniunea Europeană nu a mai fost parcursă de niciun alt stat, această procedură în sine fiind reglementată la mult timp după începerea construirii Uniunii Europene în anul 1951 când a fost semnat Tratatul de la Paris privind Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului. Astfel, orice stat membru al Uniunii Europene poate hotărî să se retragă, această hotărâre fiind luată în conformitate cu normele sale constituționale. În cazul Regatului Unit, hotărârea se cuvine a fi luată de Parlament, organizat bicameral în Camera Lorzilor și Camera Comunelor.