Influența PIB-ului în piața de M&A
În contextul actual al economiei de piață corporațiile sunt dinamice în ceea ce privește structura, mărimea sau obiectul în care își desfășoară activitatea. Astfel, un număr important de companii fuzionează sau achiziționează alte companii din aceeași țară sau din țări diferite, fie prin negocieri, fie prin intermediul bursei de valori. Acest mecanism și tranzacțiile derulate sunt circumscrise de ceea ce este denumit „piața de achiziții și fuziuni” sau, preluat din limba engleză, piața de M&A (Mergers and Acquisitions).
Economiile de piață consolidate se restructurează și progresează preponderant prin intermediul achizițiilor și fuziunilor. Astfel, nicio companie cu întindere internațională nu a exclus posibilitatea creșterii sau dezvoltării prin achiziția sau fuziunea cu un alt participant la piață. Am putea spune că astfel de operațiuni au dus la obținerea poziției de lider mondial de către unele companii. Piața de M&A are câteva caracteristici care o deosebesc de alte piețe și amintesc numai de discreția cu care au loc negocierile și impactul, de multe ori major, asupra celor implicați și a economiilor locale sau regionale.
Pentru a releva influența PIB asupra pieței de M&A am luat în considerare date publice din perioada 2007-2018. În această perioadă pe piața europeană s-a înregistrat un număr de 459.862 de tranzacții închise, cu valori de tranzacționare de peste 38 de miliarde de euro. Cele mai importante tranzacții care au fost închise în această perioadă sunt în sectoare precum: sănătate, energie, industrie și telecomunicații.
Spre deosebire de majoritatea țărilor din Uniunea Europeană, unde perioada comunistă nu a întrerupt cursul firesc al economiei, în România operațiunile de achiziții și fuziunii au reapărut timid după 1990 și au căpătat o oarecare importanță abia după anul 2000. Anii 2005-2007 au fost considerați ani de vârf pentru piața de fuziuni și achiziții de dinaintea perioadei de criză. Începând cu anul 2008 piața de M&A a avut de suferit din cauza crizei economice, revenirea la valorile anterioare realizându-se cu dificultate. Astfel activitatea de fuziuni și achiziții a fost afectată atât în privința numărului de tranzacții, cât și în privința valorii de tranzacționare. Anul 2010 a înregistrat cea mai mică valoare a pieței (0,9 miliarde de euro – tranzacții cu valoare comunicată). În ultimii ani, piața de M&A din România s-a transformat într-o piață a cumpărătorului.
Investește în tine și în 2019
Interviu cu Gheorghe Lăpădat, directorul general al FNGCIMM
Care sunt noutățile de început de an pentru IMM? În primul rând vreau să menționez faptul că instituția pe care o reprezint, Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mari și Mijlocii, are în portofoliu oportunități de susținere a accesului la finanțare dedicate atât mediului antreprenorial, persoanelor fizice, cât și altor categorii de aplicanți. Și mă refer aici la unități administrativ-teritoriale, asociații de dezvoltare intercomunitară, organizații ale utilizatorilor de apă pentru irigat și alte categorii de aplicanți care își desfășoară activitatea în zona rurală. Pentru anul 2019 de maximă actualitate este faptul că la 4 martie a devenit operațional plafonul de garantare alocat pentru programul Prima casă. Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mari și Mijlocii a repartizat plafonul de 1,97 miliarde lei pentru programul Prima casă pe cei 15 finanțatori participanți în program. Și de asemenea tot de actualitate și interes pentru cei care ne urmăresc este faptul că a fost alocat și plafonul pentru programul Investește în tine, program destinat susținerii la finanțare pentru persoanele fizice.
Investește în tine este un program guvernamental care are ca scop în primul rând reducerea șomajului în zona tineretului. Vine în întâmpinarea acelor tineri și nu numai tineri care doresc să-și îmbunătățească pregătirea profesională, să urmeze cursuri de formare și de specializare în diferite domenii de activitate.
Câți bani sunt alocați anul acesta pentru Investește în tine? Anul acesta s-a alocat un plafon de 1 miliard de lei, iar Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mari și Mijlocii a primit într-o primă etapă suma de 375 de milioane de lei, distribuită pe cei doi finanțatori care au semnat convenții de colaborare atât cu Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru IMM-uri, cât și cu instituția care suportă costurile financiare, respectiv Comisia Națională de Strategie și Prognoză.
În aceste 300 de milioane ce estimare am putea face? Cam câți beneficiari ar putea să se regăsească sub umbrela programului? Pentru a da cu exactitate numărul de beneficiari trebuie să menționez faptul că într-o primă etapă finanțarea maximă de care pot beneficia persoanele fizice este pentru cei care sunt cu limita de vârstă până la 26 de ani este de 40.000 de lei. Și această finanțare se poate suplimenta cu 20.000 de lei în cazul în care aplicantul se angajează. Iar o a doua categorie de beneficiari sunt persoanele fizice cuprinse între 26 și 55 de ani, care pot primi o finanțare de 35.000 de lei.
Erodarea lichidității face piețele nefuncționale
Tematica pusă pe tapet zilele acestea pare a fi alta, deși eterna și fascinanta noastră provocare e gestionarea lichidității. Nu discutăm aici de faptul că atunci când banca centrală cumpără valută pune lei pe piață și ia lichiditatea de acolo când vinde monedă străină, acest mecanism pare să-l fi înțeles aproape toți analiștii.
Haideți să ne reamintim vorbele – din 1867 – ale lui Eugeniu Carada: „Criza noastră financiară nu provine atât din lipsa resurselor, cât din lipsa spiritului unei adevărate economii în bugetul cheltuielilor noastre, din reaua și nedreapta noastră sistemă de impozite, din legile vicioase de percepțiune, din neorganizarea institutelor de credit, din care cauză comerțul și industria țării sunt în decădere. Vom îmbunătăți finanțele noastre, mai cu deosebire îndată ce vom organiza creditul prin bănci agricole și comerciale, care să ridice comerțul, industria, agricultura; să redea viață prin stimularea și înlesnirea tranzacțiilor private, precum și a lucrărilor publice ale Statului și ale județelor. Fără un comerț, fără o industrie prosperă, un stat nu poate înainta; fără căi de comunicare și institute de credit, acelea nu pot prospera. A constitui dar creditul, a completa sistema noastră de șosele este mijlocul cel mai bun de a înlesni producerea, de a efteni exportarea productelor noastre. Cu acest mod de viață dat agriculturii și industriei noastre, vom mări avuția particulară, și prin aceasta chiar vom înmulți și resursele tezaurului public”.
Am reținut de la Carada care ar fi cauzele crizei. Impozitele rele și nedrepte fac să nu se mărească avuția particulară, și, implicit, să nu se înmulțească „resursele tezaurului public”. De unde ar trebui început? De la ratele implicite de taxare. La aceste niveluri ar trebui să scadă taxele pentru a nu se mai face evaziune. Ba chiar e indicat ca impunerile fiscale să se situeze sub respectivul prag critic pentru a se încasa mai mult decât s-a estimat, fiindcă astfel mediul economic ar fi stimulat.
Mai important este de văzut, însă, ce se întâmplă când lichiditatea nu e utilizată pentru a impulsiona creditului în domeniile direct productive, acela despre care Eugeniu Carada spunea că trebuie „să redea viață prin stimularea și înlesnirea tranzacțiilor private”. În acel caz, banii se duc spre piața imobiliară ca să profite de prețurile încă mici, dacă nu cumva se mărginesc să arbitreze diferențialul de dobândă.
Regiunea Mării Negre – zonă de interes special pentru UE, dar și pentru Rusia
Interviul Ambasadorului Rusiei în România, E. S. domnul Valery I. Kuzmin
Ați afirmat recent că „în istoria relațiilor noastre bilaterale există un patrimoniu pozitiv mult mai vast decât cel negativ”. Vă rog să dați câteva exemple care argumentează acest patrimoniu pozitiv. Nu doar recent, dar în mod consecvent afirm că „în istoria relațiilor ruso-române există un patrimoniu pozitiv mult mai substanțial decât patrimoniul negativ”. Încă în anii 1930, proeminentul om de stat român Nicolae Titulescu a scris în cartea sa despre politica externă românească: istoria arată că Rusia a fost întotdeauna aliatul, iar nu dușmanul României. Dovezile corectitudinii acestei concluzii sunt abundente. Printre cele mai importante momente este suficient să menționăm războiul ruso-turc din 1877/78, având în vedere că datorită rezultatelor sale victorioase independența și suveranitatea românească au fost pentru prima dată recunoscute pe plan internațional. Și aș dori să citez aici o scrisoare a domnitorului României Carol, scrisă comandantului trupelor Rusiei, Marele Duce Nicolae, în data de 24 ianuarie 1877: „Si l’armée russe était appelée encore une fois à verser son sang pour ses coreligionnaires opprimés, elle peut être sûre de l’accueil sympathique et fraternel qu’elle rencontrera à son passage par la Roumanie qui n’a pas oublié et qui n’oubliera jamais qu’elle doit sa première émancipation à cette même armée et à la sollicitude des Tsars” („Dacă armata rusă va fi chemată din nou să-și verse sângele pentru coreligionarii săi oprimați, ea poate fi sigură de o primire prietenească și frățească în timpul trecerii prin România, care nu a uitat și nu va uita niciodată că datorează începutul eliberării sale aceleiași armate și preocupărilor țarilor”). Deși, în mod evident, acesta a fost unul dintre cele mai remarcabile momente, nu a fost în niciun caz „patrimoniul pozitiv” inițial, având în vedere și alte episoade de mare semnificație, cum ar fi alianța militară dintre domnitorul Moldovei D. Cantemir și împăratul rus Petru cel Mare (1711), regulamentele organice (protoconstituția) elaborate de guvernatorul rus, generalul Pavel Kiseleff (1829-31), și mulți alții. Mai târziu, în timpul Primului Război Mondial, armata Imperiului Rus a fost aceea care a salvat România și forțele sale armate de la o catastrofă totală la 3-4 luni de la intrarea lor în război. În ciuda faptului că România sub dictatura lui I. Antonescu, împreună cu Germania nazistă, pe parcursul a mai mult de trei ani a participat la agresiunea sângeroasă împotriva Rusiei Sovietice, la sfârșitul războiului, datorită deciziei Regelui Mihai I de a se alătura coaliției antifasciste și a bunăvoinței din partea liderului sovietic I. Stalin, Transilvania de Nord (care fusese anexată în 1940, prin decizia celui de-al doilea arbitraj de la Viena) a fost reîntoarsă României. Este întru totul relevant să citez în acest context cuvintele lui Mihai I din scrisoarea sa adresată președintelui Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, Mihail Kalinin, în martie 1945: „Îmi îndrept gândurile mele către luptătorii sovietici glorioși care și-au sacrificat viața pentru glia noastră sacră. Jertfele lor vor rămâne de neșters în memoria tuturor românilor și vor consolida pentru totdeauna legăturile de prietenie dintre popoarele noastre”. În primii ani de după război, când ambele țări au suferit de foamete gravă, trenuri încărcate cu cereale erau trimise din Uniunea Sovietică în România… Aceasta și asistența care a urmat au venit dintr-o țară anterior devastată (inclusiv de către administrația de ocupație românească!) de cel mai distructiv război din istoria omenirii, în contextul deciziei guvernului sovietic de a reduce de cinci ori volumul contribuțiilor postbelice pe care România urma să le plătească către URSS pe baza tratatului de pace semnat între România și Puterile Aliate în 1947. La începutul anilor 1980, primul și singurul până acum cosmonaut român a fost lansat în spațiu împreună cu un cosmonaut rus.
Un deziderat firesc: normalizarea și activizarea relațiilor româno-ruse
Se împlinesc trei decenii de la marile mutații geopolitice care au schimbat configurația politică, economică, militară etc. a planetei și raporturile de forță între marile centre de putere – Statele Unite, China, Rusia, Uniunea Europeană –, dar care au modificat – uneori radical – și patternul raporturilor dintre state și grupări de state la nivel continental, regional, bilateral sau național. Starea lumii este acum una de agitație, neliniște și tensiune. Un climat aparent deloc propice coexistenței, înțelegerii și conlucrării între state. Este tot mai dificil să speri astăzi la dialog, la armonizarea pozițiilor, la compromisuri rezonabile și afaceri reciproc avantajoase când încordarea și încrâncenarea, ponegrirea și înfierarea, boicotul și sancțiunile au intrat în banalul cotidian al vieții internaționale. Climatul tensionat al momentului, nesiguranța și crizele, conflictele clasice sau hibride, inclusiv armate, frânează eforturile de normalizare a situației internaționale și instaurare a unui climat global stabil și previzibil. O complexă dinamică pune în mișcare evoluția vieții internaționale, aflată azi în permanentă căutare a unui echilibru stabil, cu perspective de dezvoltare pașnică și prosperă. Din păcate, așteptările și speranțele care au izbucnit nestăvilit după marile schimbări de acum trei decenii nu și-au găsit împlinirea la nivelul dorinței cvasigeneral împărtășite, iar atmosfera internațională, care părea să se detensioneze și să devină mai prielnică încrederii și conlucrării, s-a complicat și încordat într-o măsură tot mai mare, cu tendința de a se reașeza parcă pe făgașul steril și riscant al războiului rece de trist renume.
Într-un asemenea context de mare complexitate, labilitate și nesiguranță participă și România la viața internațională. În activitatea sa externă, țară noastră pornește de la programul de guvernare aprobat de Parlamentul României la instituirea primului guvern al coaliției PSD-ALDE, document care stabilește ca prioritate absolută creșterea profilului României ca țară membră a UE și a NATO. Un al doilea element fundamental, dezvoltarea parteneriatului strategic cu SUA, prezintă la rândul său o importanță esențială, în principal din punctul de vedere al garantării securității și al apărării, dar și sub raport economic, al colaborării în domeniul educației, noilor tehnologii etc. Ca membru al NATO și partener strategic al SUA, România susține necesitatea întăririi procesului de adaptare a Alianței prin măsuri destinate consolidării apărării pe flancul estic, respectiv prezența aliată înaintată din România și din regiunea Mării Negre, precum și în regiunea Poloniei și statelor baltice. Poziția României este, în această privință, una de abordare unitară, coerentă pe întregul flanc estic, de la Marea Baltică la Marea Neagră, ca o condiție esențială pentru gestionarea eficientă a provocărilor în creștere la adresa mediului de securitate regională. Cronicizarea crizei ucrainene, intensificarea activităților militare în spațiul aerian al Marii Negre continuă să afecteze stabilitatea regiunii și fac necesară asigurarea unei prezențe consistente a navelor aliate în Marea Neagră, precum și stabilirea unor structuri militare de comandă și control cât mai eficiente chiar în regiunea noastră. Liderii României reafirmă constant că țara noastră va continua să fie un aliat de încredere în NATO, un promotor al valorilor comune împărtășite de membrii Alianței și al consolidării sale în continuare și un pilon de stabilitate și securitate în regiunea Mării Negre.
În același timp, trebuie subliniat în mod deosebit faptul – nu atât de evident pus în lumină uneori, inclusiv la nivel oficial – că în viziunea României, un element fundamental al politicii sale externe este deschiderea pentru relațiile cu țări din afara UE și NATO.
În viziunea de ansamblu a României, apartenența la NATO, parteneriatul strategic cu SUA și deschiderea către state din afara arealului euroatlantic sunt cele trei elemente fundamentale destinate să asigure creșterea profilului României în Europa și în lume.
„Vom avea, întotdeauna, Parisul”
„Acești români care au făcut Franța, acești francezi care au făcut România” este titlul sugestiv al expoziției care marchează inaugurarea celei de a doua părți a „Sezonului România – Franța”. De data aceasta, la București. Pe lângă muzeele naționale de artă, literatură sau istorie, prezența Orașului Luminilor se va face simțită pe străzile Micului Paris printr-un festival de lumini și un concert de muzică elecronică, răspândindu-se apoi în țară, la marile festivaluri de film și teatru de la Cluj și Sibiu.
Rândurile care urmează rămân actuale, deși au fost scrise la Paris, în noiembrie, când, într-un moment pe cât de nefericit, pe atât de binevenit politic pentru ambele țări, s-a lansat, prin eforturile uriașe ale unor inimoși anonimi, „Sezonul România – Franța”. Ceremoniile au debutat în mod fast, într-un fel de avanpremieră la Ziua Națională și la preluarea președinției Consiliului UE, în timp ce Bucureștiul era pus la colț, pe cojile de nucă ale raportului MCV, iar Parisul curăța urmele adânci ale revoltei Vestelor Galbene, pe Champs-Elysées. Ca un semn că undeva, acolo sus, Cineva încă ne mai iubește, în acea dimineață s-au întrezărit primele raze de soare prin vitraliile Catedralei Saint-Louis des Invalides, exact când corul Madrigal intona Recviemul lui Faure.
Iar dacă pare de mirare că o sărbătoare poate debuta cu un recviem, e bine de rememorat că Palatul Invalizilor, în care odihnește trupul lui Napoleon, e dedicat soldaților și celor căzuți pe câmpul de luptă. De altfel, concertul a fost precedat de o ceremonie militară, pentru că, la 1 decembrie, Europa a celebrat 100 de ani de la sfârșitul Marelui Război. Așadar, centenarul nostru a fost marcat mai întâi în Franța, prima țară care a recunoscut România modernă, sora mai mare, de gintă latină, ce rămâne, peste timp, principalul nostru partener strategic, dată fiind răceala nemților, în ciuda faptului că vorbesc aceeași limbă cu Klaus Iohannis, sau superioritatea condescendentă a „marilor licurici”, pentru care vechiul continent „rămâne izolat”, atunci când nu e doar o zonă de manevră.
PRESTIGIUL MANAGERULUI PUBLIC (II)
Managementul public relevă o contradicţie între criteriile de tip ideonomic (recunoaştere, respect, admiraţie) şi criteriile de tip politonomic (dominaţie, putere, constrângere) în aprecierea prestigiului. Spre deosebire de politocraţie, care încearcă să-şi impună criteriile în toate domeniile, prestigiul încearcă să instituţionalizeze puterea valorilor. În acest sens, teoria decizionismului susține că prestigiul trebuie considerat o valoare managerială, dacă sunt respectate trei condiţii fundamentale, și anume: dacă managerul care va fi afectat de o decizie a participat la adoptarea ei; dacă puterea care adoptă decizii este legitimă; dacă toţi cei care adoptă decizii sunt juridic responsabili. După cum putem observa, cele trei condiţii ale prestigiului relevă, în ultimă instanţă, o serie de valori; în sens ideonomic, cei care adoptă decizii trebuie să aibă capacitatea de a fi raţionali; în sens socionomic, cei care adoptă decizii trebuie să aibă legitimitate; în fine, în sens politonomic, cei care adoptă decizii trebuie să dea dovadă de responsabilitate faţă de efecte. În acest loc trebuie amintit R. Aron, care a propus ca definirea celui mai bun manager public să fie făcută în funcţie de vocaţie; managerul public ideal ar trebui să îndeplinească simultan şi complet cele trei funcţii specific conducerii sociale: de administrare, pentru a asigura pacea socială şi respectarea legii; de guvernare, care înglobează dimensiunile legislativă şi executivă; de legitimare, prin care se obţine adeziunea cetăţenilor (Aron Raymond, 1986, Democratie et totalitarisme). Teoria este eronată, întrucât nu regimurile au prestigiu (autoritate morală), ci cei care exercită puterea, în mod democratic (cu vocație) sau antidemocratic (fără vocație) (Anton Parlagi, 2016, Filosofia meritului). Ca urmare, funcţia de administrare nu se realizează decât în subsidiar, ca formă de guvernare, ca instrument al puterii executive; o funcţie de legitimare nu poate crea prestigiul guvernanţilor dacă exercitarea puterii este nelegitimă; în fine, orice regim politic instituţionalizează un anumit sistem de valori pentru a se autolegitima, nu pentru a-și justifica puterea.
Acad. Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, doctor honoris causa al Academiei de Studii Economice
Academia de Studii Economice din București a conferit înaltul titlu de doctor honoris causa academicianului profesor universitar doctor Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, rectorul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. Solemnitatea a beneficiat de cadrul asigurat de Aula Magna a ASE și de participarea unor personalități din mediul academic și din cel economic, a numeroși profesori și studenți.
Prof. univ. dr. Pavel Năstase, președintele Senatului ASE, a reliefat valoarea deosebită a evenimentului, dată de faptul că este pentru prima oară când cea mai înaltă școală economică a țării acordă acest titlu unui președinte al Academiei Române. Profesorul Pavel Năstase a vorbit cu căldură despre calitățile umane ale profesorului Ioan-Aurel Pop, calități care, împreună cu valoarea intelectuală recunoscută, îi întregesc personalitatea.
Laudatio a fost prezentat de prof. univ. dr. Nicolae Istudor, rectorul ASE, cu sublinierea fundamentală că „în 2001, profesorul universitar doctor Ioan-Aurel Pop este ales membru corespondent al Academiei Române, iar în 2010 devine, la 55 de ani, cel mai tânăr membru titular din istoria celui mai înalt for de știință și cultură al țării. Este președintele Academiei Române, din 2018, și rectorul Universității Babeș-Bolyai, din 2012”.
Referitor la opera științifică a profesorului și istoricului Ioan-Aurel Pop, laudatio menționează în sinteză calitatea de „autor și coautor a peste șaizeci de cărți, tratate și manuale, și a peste cinci sute de studii și articole. Pe lângă limbile franceză, engleză, italiană, germană, maghiară, istoricul Ioan-Aurel Pop cunoaște foarte bine latina medievală, paleografia latină și paleografia slavonă, ceea ce-i permite să studieze în original izvoarele istoriei medievale”. În plan instituțional, academicianul Ioan-Aurel Pop „este membru al Academiei Europene de Știință și Artă de la Salzburg (Austria), membru corespondent al Academiei Europene de Științe, Arte și Litere din Paris (Franța), membru al Academiei Naționale Virgiliene din Mantova (Italia), membru al Comisiei de istorie a relațiilor internaționale din cadrul Comitetului Internațional de Științe Istorice (Milano) și activează în multe alte organizații istorice naționale și internaționale de prestigiu”. Laudatio evidențiază că „rectorul Ioan-Aurel Pop este o prezență cu mare autoritate în dezbaterea și formularea dezideratelor îndeplinirii misiunii universităților în România. Manager, din anul 2012, al unei universități de elită, renumită prin performanțele sale constante și prezență notabilă în clasamentele de prestigiu, este un susținător ferm al calității în învățământ. Este membru în Consiliul Consultativ al Ministerului Educației Naționale din 2018. Din același an, academicianul Ioan-Aurel Pop este copreședinte al Comisiei Naționale de Fundamentare a Planului național de adoptare a monedei euro”. Prin Laudatio, a fost dată o apreciere deosebită activității rectorului Ioan-Aurel Pop în Consorțiul Universitaria, forul celor mai mari universități ale țării.
RECENZIE asupra volumului „Foundations of Real-World Economics: What Every Economics Student Needs to Know”
Criza economică și financiară din 2007-2008, declanșată pe un segment relativ îngust al pieței financiare din SUA și, în contextul unei lumi interconectate la nivel global, prin efecte de contagiune rapidă, extinsă în aproape toate statele, a generat costuri adverse uriașe, punând în evidență fragilitatea echilibrelor economice și financiare, volatilitatea și impredictibilitatea schimbărilor structurale. La mai mult de un deceniu după criză, se constată că răspunsurile sectorului public și privat la provocările care continuă să afecteze economia mondială sunt inadecvate, înregistrându-se o accentuare a instabilității piețelor și o creștere a riscurilor unei noi crize financiare, o majorare a gradului de îndatorare a populației și statelor lumii, o adâncire a șomajului, sărăciei și inegalităților. Redresarea postcriză este lipsită de consistență și sustenabilitate, iar perspectiva, chiar pe termen scurt, rămâne marcată de incertitudini majore.
Pentru că nu au dovedit capacitatea de a prevedea criza și nici de a găsi soluții de ieșire, macroeconomiștilor din pozițiile cheie ale elitei academice și establishmentelor, dar și, deopotrivă, profesiei de economist și științei economice înseși li s-a imputat eșecul construcțiilor teoretice, uneori matematizate, bazate pe viziunea romantică de inspirație panglossiană, conform căreia piețele sunt eficiente și se autoreglează, competiția este perfectă, iar comportamentul actorilor economici este rațional, după cum descriu majoritatea manualelor de teorie economică[1]. Evoluțiile lumii reale, din ce în ce mai îndepărtate de fundamentele cadrului teoretic tradițional, au determinat reorientarea eforturilor multor cercetători către noi fronturi de înțelegere a fenomenelor din economie și societate, într-un curent de opinii ce s-ar constitui ca New Economic Thinking. De bună seamă, independent de interesele și jocurile de putere, cu misiunea realizării unei recalibrări de paradigmă, prin abordări alternative ortodoxiei neoclasice, nontradiționale, de o manieră care să permită identificarea unor modalități viabile de adaptare la aceste realități în schimbare rapidă la scară globală. În fapt, majorarea rezilienței piețelor, statelor și populației la șocuri externe și instabilitate ar fi condus la edificarea unei societăți mai drepte și echitabile, contribuind la refacerea credibilității științifice și profesionale a economiștilor.
În contextul încercărilor de fundamentare a unei noi viziuni asupra economiei, remarcăm apariția cărții Foundations of Real-World Economics: What Every Economics Student Needs to Know, aflată la a doua ediție, publicată în decembrie 2018 la editura Routledge (Taylor and Francis Group), cotată ca cea mai prestigioasă editură din lume în domeniul științelor sociale. Autorul, John Komlos, profesor emerit al Universității Ludwig Maximilian din München, contestă în lucrarea sa simplele pseudoadevăruri neoclasice pe care le promovează majoritatea cursurilor de economie predate în universități (ECON 101), avansând o analiză critică, adesea extrem de acidă, foarte bine structurată și organizată, dintr-o perspectivă anume, denumită Economie Umanistă.
