Cel mare depozit de polimeri tehnici din România

Florin Antonescu
-
0
Cel mare depozit de polimeri tehnici din România

Compania Aectra Plastics, lider de piață în distribuția de polimeri de înaltă performanță si poliolefine standard, lansează în București cel mai mare depozit de polimeri tehnici din România, primul depozit construit în țara noastră de grupul-mamă, Hromatka Group. Depozitul are servisare premium, o suprafață de peste 3000 de mp, o capacitate de stocare de peste 2000 de paleți și completează cele trei depozite închiriate de la terțe părți. Rețeaua de depozite Aectra Plastics deservește în acest moment întreaga țară și are o capacitate de stocare de peste 10.000 de paleți.

Mihai Maior, directorul executiv al Aectra Plastics, evidențiază experiența în domeniu a echipei, „de la vechimea de peste 20 de ani pentru cel mai vechi angajat și până la faptul că durata medie de angajare în echipă este de 5 ani” și accentuează: „Factorul uman și expertiza acumulată de echipa noastră ne diferențiază și aduc plus valoare în proiectele noastre. Noi nu vindem produse, noi venim cu servicii de consultanță ce cuprind, în primă fază, evaluarea fezabilității ideii, a produsului și a aplicației directe. Apoi urmează, desigur, evaluarea costurilor și metodelor de procesare și, concret, oferirea de soluții care să fie transformate în  proiecte viabile. Iar partea de consultanță este foarte nuanțată, pentru că se intră în detalii tehnice privind tipul și grupa de polimeri tehnici recomandați pentru un anumit tip de aplicație, împreună cu modalitatea de utilizare specifică fiecărui polimer în parte, precum și prototipaj. Este un domeniu extrem de provocator și dinamic și care ne ține mereu în alertă, mereu cu dorința de a ne autodepăși”.

Aectra Plastics activează în industria petrochimică de peste două decenii, iar de 5 ani este și parte din Hromatka Group. Cu 23 de depozite și 3 laboratoare proprii peste tot în Europa, precum și 10.000 de clienți activi, Hromatka Group este partenerul preferat pentru distribuția de polimeri tehnici în cele 16 țări în care activează, printre care: România, Austria, Slovacia, Cehia, Elveția, Spania și Portugalia.

Hromatka Group și-a consolidat poziția în regiune prin investiții de peste 9 milioane și jumătate de euro în România în acești ani. Se află în construcție un depozit pe un teren de 2 hectare în zona de nord a Timișoarei. În ansamblu, „cultura organizațională integrativă cross-borders a companiei se traduce în colaborările cu branduri globale în proiecte axate pe dezvoltarea de produse noi și crearea de piețe noi. De exemplu, pe lista de priorități pentru următoarea perioadă se află colaborarea cu parteneri noi pentru a aduce pe piața din România în premieră materiale bio, cu amprentă redusă de carbon și reciclate pentru utilizarea în industria auto”.

Piața de ambalaje, evidențiază compania, „a înregistrat o scădere drastică în 2020, întrucât deservea industria alimentară și industria HoReCa. În contextul eliminării unor segmente de consum importante cum ar fi concertele și festivalurile, singura șansă de redresare pentru jucătorii din piața de ambalaje a fost reprofilarea către producția de flacoane pentru dezinfectanți sau sticle de alcool sanitar. Chiar și așa, piața de ambalaje a scăzut cu 50% din cauza pandemiei. Scăderi s-au înregistrat și în ceea ce privește industria automotive, pentru care lunile aprilie-mai din 2020 au fost critice, cu o scădere a producției de 25-40%. Chiar dacă spre finalul anului lucrurile s-au redresat parțial, per total industria auto a încheiat 2020 cu o scădere de 15%. Driverul industriei de mase plastice în ultimul an și piața care continuă să ofere semne optimiste și pentru 2021 este piața de construcții”.

Hromatka Group se recomandă printr-un „portofoliu extins de clienți (peste 10.000 clienți activi) și o expertiză tehnică fără egal, având facilități de producție certificate conform celor mai înalte standarde și un lanț de 23 de depozite proprii ce acoperă Europa de la Vest la Est, plus 3 laboratoare proprii de analize pentru verificarea compușilor chimici”, fiind „unul dintre principale grupuri de distribuție de polimeri tehnici și poliolefine standard din  piața europeană de profil. Din 2016, Aectra Plastics face parte din Hromatka Group”.

Aectra Plastics, „de la primele operațiuni comerciale, începând cu 1998 și până în prezent, este recunoscută pentru distribuția de soluții viabile în furnizarea de polimeri tehnici de înaltă performanță, cu aplicabilitate directă în industria auto, medicală, echipamente electrice, dar și în industria de ambalaje și protecție a alimentelor. La ora actuală, Aectra Plastics este unicul importator de polimeri din România care deține certificatul ISCC Plus, certificat ce reprezintă atestarea companiei drept importator si vânzător de polimerii tehnici cu amprenta redusa de carbon. De menționat că acești polimeri sunt obținuti ca urmare a unui proces tehnologic cu un impact net pozitiv asupra amprentei de carbon în mediul înconjurător, emisiile de CO2 eliberate în aer scăzând cu aproximativ 65% comparativ cu producția din hidrocarburi fosili, întrucât vorbim de polimeri ce folosesc drept materie primă substituenți ai hidrocarburilor clasice, cum ar fi uleiurile lemnoase”.

Interesul reciproc recomandă compromisul și colaborarea

Cornel Almășan
-
0
Interesul reciproc recomandă compromisul și colaborarea

Evenimente internaționale petrecute la începutul anului în curs, cum au fost reacția opiniei publice europene în legătură cu arestarea și condamnarea dizidentului rus Aleksei Navalnîi, scandalul provocat de vizita la Moscova a comisarului UE Josep Borell, în luna februarie, sau reticența statelor membre ale UE de a achiziționa vaccinul rusesc Sputnik anti-COVID, au scos în evidență starea precară, deteriorarea precipitată a relațiilor dintre UE și Rusia. Ținând seama de consecințele negative imprevizibile ale acestei stări de lucruri, o asemenea constatare este de natură să îngrijoreze.

Până la conflictul din Ucraina, din în 2014, parteneriatul strategic multilateral dintre UE și Rusia, cuprinzând sectoarele economico-comercial, energetic, protejarea mediului, cercetarea științifică, educația, cultura, combaterea terorismului, neproliferarea armelor nucleare și altele, a funcționat satisfăcător. Aplicarea de sancțiuni împotriva Rusiei a diminuat amploarea și ritmul colaborărilor dintre cei doi parteneri, provocându-le inevitabile prejudicii. Ca răspuns la adoptarea sancțiunilor occidentale, care au afectat un număr important de companii rusești, guvernanții moscoviți au răspuns cu impunerea unui embargou asupra unor produse agricole europene sau restricții privind participarea unor firme occidentale la licitații publice din Rusia. În 2020, UE a înăsprit sancțiunile împotriva Rusiei, suplimentând lista celor sancționați cu 48 de firme și 177 de persoane fizice cărora li s-au blocat activele sau li s-au interzis vizele de călătorie în UE.

Dar atât interesele cercurilor economice occidentale, cât și cele ale mediului de afaceri din Rusia impun insistent în prim-plan necesitatea concesiilor reciproce, a dialogului în scopul dezvoltării legăturilor comerciale și a colaborării pe diverse planuri. Uriașa piață de desfacere și materiile prime ale Rusiei sunt deosebit de atractive pentru întreprinzătorii europeni, după cum produsele industriale și tehnologiile avansate, „de vârf”, ale vestului sunt bine venite în Rusia. Uniunea Europeană continuă să fie primul partener comercial al Rusiei. Înainte de aplicarea sancțiunilor economice împotriva Rusiei, aceasta ocupa locul trei la import și locul patru la export între partenerii comerciali ai Uniunii Europene. Principalele sortimente exportate de către țările membre ale UE în Rusia sunt instalațiile industriale, produsele tehnice, electronice, alimentare, cosmetice și medicamentele, importul constând din materii prime, energetice, în principal țiței și gaze, cereale. Baza juridică a relațiilor dintre UE și Rusia o constituie acordul de colaborare din anul 1994. De la această dată, nivelul schimburilor comerciale și complexitatea acțiunilor de cooperare în producție sau în alte domenii au crescut constant.

Zeci de mii de firme din țările Uniunii Europene au găsit, în
Rusia, teren propice pentru afaceri în cele mai diferite domenii de activitate – comercial, industrial, bancar, IT, farmaceutic și altele. Numai din Germania au venit, aici, peste 6.000 de investitori, de firme care prosperă. Tot așa, companiile rusești producătoare de țiței, gaze naturale și alte materii prime, care au pătruns pe piețele de resort ale UE, reușesc să obțină câștiguri notabile contribuind substanțial la creșterea
PIB-ului Rusiei.

Pe primul loc în importurile UE din Rusia se situează gazele naturale. Se estimează că, până în 2035, ponderea acestora ar putea ajunge la peste 50 la sută din totalul importurilor europene. Până la evenimentele din 2014, care au dus la deteriorarea relațiilor politice și economice dintre Rusia și Ucraina, livrarea gazelor rusești pentru țările UE se făcea exclusiv prin conductele care tranzitează Ucraina. Potrivit acordului încheiat de către compania ucraineană Naftogaz cu compania rusească Gazprom, prin ele Rusia ar trebui să livreze, anual, 110 miliarde mc de gaze, dar acest plafon nu a depășit niciodată 100 miliarde. Naftogaz insistă ca, în următorul deceniu, Gazprom să tranziteze întreaga cantitate de gaze contractată, urmând ca taxa de tranzit să fie majorată cu 30 la sută, ceea ce rușilor nu le convine.

În consecință, compania Gazprom a construit o conductă prin Marea Baltică – North Stream 1, acum fiind aproape de finalizare – și o a doua – North Stream 2 – prin care se va livra o treime din gazele importate prin conducte de europeni. Conducta sudică – South Stream, programată inițial prin Marea Neagră și țările balcanice, dar blocată de Comisia Europeană – ar fi urmat să furnizeze Europei 65 miliarde mc anual. La nevoie, aprovizionarea Europei cu gaze ar putea fi suplimentată din conducta care tranzitează Turcia – Turkish Stream, continuată prin Peninsula Balcanică.

În toamna anului 2020, au avut loc negocieri dificile între UE și
Rusia pe tema noilor tarife preconizate de către autoritățile comunitare pentru transportul, pe teritoriul UE, al gazelor și țițeiului din Rusia. În urma majorării taxelor, exportatorii ruși ar avea de pierdut, anual, câteva miliarde de euro, după unele evaluări, 4-6 miliarde. De altfel, din totalul taxelor percepute și de la alte companii pentru poluarea produsă de transportul hidrocarburilor, bugetul UE pentru perioada 2021-2027 prevede încasări anuale de până la 14 miliarde euro.

Până în 2035, necesarul de gaze pentru țările europene urmează să sporească de la 400 miliarde mc., cât este în prezent, la 700-800 miliarde mc. ceea ce va necesita mari cantități importate. Conductele rusești din Marea Baltică incomodează în mod vădit companiile americane producătoare de gaze lichefiate, care intenționează să ocupe poziții semnificative și pe piața europeană. Dar, datorită transportului, prețul a 1.000 mc. de gaze lichefiate este 250-300 dolari, în timp ce gazele livrate de ruși prin conducte costă numai 170-200 dolari. Autoritățile americane fac presiuni asupra UE în scopul de a bloca finalizarea conductei North Stream 2. Recent, pentru a diminua presiunile privind construirea conductei, Berlinul și-a arătat disponibilitatea de a oferi companiilor americane afectate de concurența rusească o compensație de un miliard de dolari. Confruntate cu alternativa unor pierderi anuale de 8-24 miliarde euro care ar rezulta din achiziționarea de gaze lichefiate, țărilor europene nu le este ușor să-și aleagă furnizorul, chiar dacă există pericolul ca, prin achiziționarea de mari cantități de gaze rusești, să fie pusă în cauză securitatea energetică a UE.

Disputele cu caracter politic dintre UE și Rusia, determinate de interesele lor divergente în raport cu crizele din Ucraina, Siria, Belarus, Nagorno-
Karabah și alte zone fierbinți, au tendința să afecteze tot mai mult relațiile economice bilaterale. Vizita la Moscova a comisarului european Josep Borell a scos în evidență starea actuală reală a raporturilor dintre cei doi mari parteneri. Șeful diplomației UE declara presei, înainte de întâlnirea cu Serghei Lavrov, ministrul de externe al Rusiei, că, din cauza otrăvirii și arestării disidentului rus Aleksei Navalnîi, relațiile UE cu Rusia sunt puternic tensionate. În opinia sa, Rusia nu a îndreptățit așteptările europene că va deveni o „democrație contemporană” și, ca atare, relațiile cu ea vor fi problematice. El a menționat, totuși, că, întrucât Rusia rămâne un vecin cu greutate, Uniunea Europeană se va strădui să evite confruntarea cu ea și să facă posibilă colaborarea acolo unde aceasta coincide cu interesele sale.

Este de menționat că, în timp ce conducerea UE se arată preocupată de situația drepturilor omului în Rusia, ilustrată și prin tratamentul dur aplicat disidentului Aleksei Navalnîi, guvernanții moscoviți consideră demersurile occidentale drept ingerințe în treburile interne ale Rusiei și, ca atare, inacceptabile. Potrivit unor comentatori ruși, la o analiză mai profundă, presiunile asupra Rusiei pe tema drepturilor omului, protestele în legătură cu arestarea lui Aleksei Navalnîi ar putea fi socotite și pretexte pentru obținerea unor concesii sau avantaje economice din partea Rusiei.

Politologul Dimitri Suslov susține că Rusia nu trebuie să întrețină niciun fel de dialog cu UE, privind situația internă din Rusia, iar dacă aceasta nu mai dorește să colaboreze pe plan economic, atunci trebuie căutați alți parteneri („Kommersant”, din 12 februarie 2021). Unul dintre ei este, deja, China. În 2018, valoarea schimburilor ruso-chineze depășea 108 miliarde dolari. Înainte de declanșarea pandemiei, cele două țări hotărâseră ca, în anul 2020, schimburile bilaterale dintre ele să ajungă la 200 miliarde dolari. Coronavirusul a sabotat, însă, planul.

Dar și țările Uniunii Europene doresc relații cu un partener precum
China. UE este cel mai important partener comercial al Chinei, în timp ce China este al doilea partener al UE, după SUA. În toamna anului 2020, urma să aibă loc, la Leipzig, o întâlnire la nivel înalt Germania-China, pe probleme economice, care, însă, a fost amânată din cauza pandemiei. Deși comportamentul politicienilor europeni este puternic influențat de curentul de opinie „politically correct” american, potrivit căruia China ar fi un partener periculos, atitudinea unor țări membre ale UE, printre care și Germania, indică dorința de a profita de oportunitățile unor relații economice cu gigantul asiatic, atrăgându-și, astfel, din partea SUA, reproșuri pentru „rea purtare”. Ar decurge din aceasta că, pentru a-și satisface necesitatea asigurării unor mari piețe de desfacere și de achiziționare a unor produse, UE va avea de ales între Rusia și China.

Ministrul de externe al Rusiei, Serghei Lavrov, a declarat că, în cazul aplicării de către Bruxelles a unor noi sancțiuni împotriva Rusiei, sancțiuni care implică numeroase riscuri pentru o serie de domenii de activitate, guvernanții de la Moscova sunt hotărâți să pună capăt acordurilor încheiate cu acesta în perioada 1993-94 și ulterior. Nu vrem să ne izolăm pe plan internațional, dar trebuie să fim pregătiți pentru așa ceva, a subliniat el. Amintind că relațiile cu Washingtonul sunt, deja, înghețate, Lavrov este convins că Rusia va putea suporta și înghețarea relațiilor cu Bruxelles-ul.

Majoritatea observatorilor ruși consideră că ruperea totală a oricărei cooperări cu Uniunea Europeană este de neconceput. În pofida obstacolelor existente și a altora care ar putea apărea, dialogul est-vest ar trebui continuat, deoarece fără acesta importante sectoare ale economiei, cum sunt comerțul, energetica, agricultura, pescuitul, protecția fitosanitară, încălzirea globală, protecția mediului înconjurător și altele, ar avea de suferit. În context, guvernanții moscoviți au făcut cunoscut că ar dori să continue dialogul cu Occidentul și pe probleme de interes general din domeniul științelor, învățământului, sportului, turismului, răspândirii armelor nucleare, a altor arme de distrugere în masă sau terorismului internațional.

Până în prezent, dialogul UE-Rusia, în numeroase probleme, nu s-a realizat de către instituții europene, cum ar fi Parlamentul European sau Comisia Europeană, ci nemijlocit, de către guvernele unor țări membre. Așa s-au petrecut lucrurile și cu Acordul de la Minsk, privind situația din teritoriile secesioniste din estul Ucrainei, așa-zisele republici autoproclamate Donețkaia și Luganskaia. În asemenea situații, continuarea dialogului cu Rusia nu este la latitudinea forurilor de conducere ale UE, ci a guvernelor țărilor semnatare, în cazul de față Germania și Franța, implicate în „formatul normand”. Trebuie, de asemenea, menționat că în atitudinea față de Rusia există deosebiri, uneori substanțiale, între țările Uniunii Europene. Astfel, în timp ce unele guverne și cercuri din Polonia, țările baltice ș.a. solicită încetarea oricăror legături cu Rusia și aplicarea de noi sancțiuni împotriva acesteia, Germania, Franța, Italia ș.a. insistă pentru continuarea colaborării acolo unde interesele partenerilor coincid. Un exemplu elocvent în această privință îl constituie sprijinul guvernului german pentru construcția conductei North Stream 2.

Înăsprirea relațiilor politice și economice dintre Uniunea Europeană și Rusia nu este benefică nici pentru unii nici pentru alții. Dacă popoarele Rusiei nu agreează o confrunte care ar prejudicia colaborarea cu UE pe multiple planuri, locuitorii țărilor membre ale UE au motive să fie îngrijorați de posibilitatea producerii unor fracțiuni majore în relațiile cu Rusia, țară membră a Consiliului de Securitate și putere nucleară angajată în Ucraina, Caucaz, Siria, Libia, Iran, Africa, America Latină și alte zone care prezintă interes și pentru UE.

 

Noua președinție americană

Andrei Marga
-
0
Noua președinție americană

Statele Unite ale Americii sunt supraputerea care dă peste o cincime din produsul brut mondial, asigură drepturi și libertăți de referință, este prezentă militar pe întregul glob și dispune de acumulări și de potențial de inovare greu de egalat. Este, de aceea, mai mult decât normal să ne preocupe cele ce se petrec dincolo de Ocean. Mai ales acum, când se profilează o nouă abordare a lumii la președinția SUA – neîndoielnic, o schimbare de politică, mai ales că la Casa Albă a venit alt președinte, cu altă susținere și alte vederi, într-o lume în schimbare.

Nu avem deocamdată o cale mai bună de a desluși faptele decât aceea de a observa ce declară noua administrație americană. Fiind vorba, însă, de un președinte care a participat deja la decizii, prin funcții anterioare, trecutul intră în considerare.

Declarații din timpul campaniei electorale le-aș relativiza din capul locului, căci țin și de împrejurări irepetabile. Sunt sigure, totuși, două lucruri.
Pe de o parte, în spectrul american, noul președinte, Joe Biden, se plasează în poziția unui democrat atent la instituții sau a unui republican sensibil la democratizare. El poate fi socotit democrat de centru sau, în accepțiunea de la fața locului, republican liberal. De aceea – nu doar din calcul tactic – unul dintre primele sale apeluri a fost la „politică bipartizană”. Se va vedea cât se va reuși.

Pe de altă parte, partidul democrat este mai diferențiat acum între tradiționaliști, fideli fundamentelor Statelor Unite, socializanți, reuniți în jurul unor congresmeni din Wisconsin, New York sau California, și exponenți ai minorităților rasiale și de altă natură, care vor să valorifice componenta civică și morală a democrației americane. Joe Biden își datorează alegerea tuturor acestora și se va preocupa de integrarea lor.
Avem, însă, la dispoziție, declarații menite să profileze opțiunile noii administrații. Am în vedere aici mai întâi discursul din 29 decembrie 2020, când președintele ales a ținut să contureze relația cu cealaltă supraputere a lumii actuale. „În orice problemă ce interesează relația SUA – China, a declarat Joe Biden, de la urmarea politicii externe pentru clasa mijlocie, incluzând o agendă comercială și economică ce protejează lucrătorii americani, proprietatea noastră intelectuală și mediul înconjurător, la a asigura securitatea și prosperitatea în regiunea Indo-Pacificului, la promovarea drepturilor omului, noi suntem mai puternici și mai eficienți atunci când suntem flancați de națiuni care împărtășesc viziunile noastre cu privire la viitorul lumii”. Declarația atestă, înainte de toate, preocuparea de repoziționare în raport cu cea mai mare populație activă din lume și cea mai largă piață, apelul la „aliați” și intrarea explicită în „competiția” supraputerilor, pe teme, de altfel, consacrate.

Donald Trump socotea China și Rusia drept principalii „competitori” ai Americii, acum și în viitor. Unii consilieri ai săi au luat „competitorii” drept „inamici”, încât comunicarea cu ei s-a redus. Dacă considerăm declarațiile de până acum ale lui Joe Biden, se poate spune că noua administrație va recurge la o abordare mai flexibilă, cu mai multă „gândire aplicată”, cum spunea cineva avizat.

Anthony Blinken, noul secretar de stat, a vorbit de „adversitate, competiție și cooperare” în relațiile dintre SUA și China. Pe acest ton a fost și discursul lui Joe Biden din 4 februarie 2021 la Departamentul se Stat. El a precizat că „America a revenit (is back)” și că „vom concura pe o poziție de forță (strength) construind mai bine acasă, cooperând cu aliații și partenerii noștri, înnoind rolul nostru în instituțiile internaționale și restabilind credibilitatea și autoritatea noastră morală, multă din ea fiind pierdută”. Noul președinte a numit alianțele „cea mai mare avuție” și a precizat că America înțelege să exercite „conducere cu diplomație”, după ce a spus că „noi suntem angajați să susținem cele mai înalte standarde de integritate și răspundere, inclusivitate și diplomație”.

În orice caz, premisa pe care Richard Nixon și-o asuma în 1969 nu s-a uzat: „deoarece oamenii de pe Pământ vor pace, iar liderii lumii se tem de război, timpurile sunt de partea păcii” (John Grafton, James Daley, eds., 28 Great Inaugural Addresses. From Washington to Reagan, 2006). Așa stând lucrurile, chiar pe fondul dat de câmpul de forțe din Congres, socotesc că politica noii administrații este în construcție și că vom asista mai curând la competiție și conlucrare. O inițiativă de anvergura celei a lui Nixon-Ciu Enlai, în relația cu China, continuată de Gerald Ford în relația cu Rusia timpului, de a schimba cursul curent al istoriei, prin acorduri ale supraputerilor, este posibilă, dar deocamdată nu se întrevede. Faptul va lăsa încă loc unor tensiuni, controlabile, totuși.

Pandemia a confirmat că, în zilele noastre, fără cooperare nu se ajunge nici măcar la controlarea coronavirusului. La drept vorbind, nu se va putea ajunge nici la relansarea economică. Nici la rezolvarea chestiunilor de climat. Nu s-a ajuns anterior nici la oprirea terorismului, care poate reizbucni. Cu siguranță, cum Anthony Blinken a ținut să menționeze în interviul din 8 februarie 2021, nici o chestiune majoră nu se mai poate dezlega fără cooperare.

Contează însă discursul inaugural din 20 ianuarie 2021 al președintelui Joe Biden. Pentru a-i măsura semnificația, să ne amintim că tema discursurilor inaugurale ale lui Thomas Jefferson (1801, 1805) a fost să arate superioritatea Republicii și a Federației și că „interesele noastre, cu alte națiuni și indivizi, calculate în mod sănătos, vor fi întotdeauna inseparabile de datoriile noastre morale”. Că Franklin D. Roosevelt (1944) a vorbit despre „testul suprem” pe care îl are de trecut America, împreună cu aliații de atunci, și a enunțat principiul „singura cale de a avea un prieten este să fii unul”. Că John F. Kennedy (1961) a făcut temă din afirmarea valorilor Americii într-o lume schimbată și a cerut un nou angajament: „întreabă-te nu ceea ce poate face țara ta pentru tine – întreabă-te ce poți face tu pentru țara ta”. Richard Nixon (1969) a avut ca temă profilarea SUA în situația în care, „pentru prima oară după o perioadă de confruntare, intrăm într-o eră a negocierilor”. Ronald Reagan (1981) s-a concentrat asupra reducerii intruziunii statului în viața cetățenilor.

Joe Biden a plecat de la constatarea că „puține perioade în istoria națiunii noastre au fost mai provocative sau mai dificile decât cea în care ne aflăm acum”. Un virus face ravagii, America a pierdut deja din cauza lui cam atâtea vieți cât în Al Doilea Război Mondial, milioane de joburi au dispărut, sute de mii de afaceri au fost închise, „justiția rasială” are nevoie de atenție, degradarea mediului periclitează „supraviețuirea planetei”. „Inechitatea crescândă” și reemergența „extremismului politic, a supremației albe, a terorismului interior” se adaugă.

În situația dată, Joe Biden a chemat la strângerea rândurilor. Tema sa a fost regăsirea unității națiunii în condițiile democrației liberale. În tradiția de gândire ce urcă de la Thomas Jefferson și James Madison la viziunile de rezonanță universală ale lui John Dewey și John Rawls, el a reafirmat deviza „libertate și justiție pentru toți”.

Joe Biden a exprimat o convingere ce a câștigat teren în America. „Am învățat din nou că democrația este prețioasă. Democrația este fragilă”. Dacă în America, cu durabila și solida ei democrație, s-a putut spune așa ceva, ne dăm seama cum stau lucrurile în alte locuri. În mod cert, fragilitatea democrației este, din nefericire, un adevăr tot mai actual astăzi, când, în diferite țări, tocmai din democrații s-au ridicat inși rudimentari și lipsiți de cultură, dar abuzivi, care le și desfigurează!

Noul președinte american a făcut apoi considerații și ele demne de atenție mult în afara Americii. Bunăoară, spunea el, puterea politică este greșit înțeleasă dacă este luată drept armă împotriva rivalilor. „Politica nu are nevoie să fie un foc furios ce distruge orice în calea sa. Niciun dezacord nu trebuie să devină cauză de război total. Trebuie să respingem o cultură în care faptele însele sunt manipulate și chiar manufacturate”. Apoi, noul președinte a declarat că, înainte de alte echilibrări în sistemul puterilor din stat, puterea politică are a se echilibra cu ea însăși. „Ne putem trata unul pe altul cu demnitate și respect. …Iar dacă rămânem în dezacord, așa să fie. Aceasta este democrația”.

Joe Biden a reamintit adevărul simplu că există adevăr și există minciuni. El a apelat la includerea „onoarei (Honor)” printre valorile politicii și a pus în față „binele public (the public good)”. Noul președinte a chemat la încheierea „uncivil war” și a respins repetat „demonizarea” rivalului. El a reluat crezul democratului clasic (nu împărtășesc opinia ta, dar voi lupta cu toate puterile ca tu să o poți exprima) și s-a angajat să lupte în această direcție.

Politica externă nu a ocupat spațiu mare în discursul inaugural, dar patru opțiuni sunt limpezi. „Putem face din nou America forța conducătoare pentru bine în lume” a declarat Joe Biden. „Noi vom conduce nu doar prin exemplul puterii noastre, ci prin puterea exemplului nostru. Vom fi un partener puternic și de încredere pentru pace, progres și securitate”. Primul pas al noii administrații va fi restabilirea alianțelor și angajamentelor în lume. Ea se declară preocupată să rezolve nu chestiuni de ieri, ci pe cele de azi și din viitor.
Anthony Blinken a argumentat de îndată, oarecum aristotelic, că lumea actuală resimte nevoia conducerii. Noul secretat de stat a declarat că lumea s-ar afla în fața a trei alternative – sau haosul, sau conducerea de către altcineva, sau conducerea de către SUA. Actuala administrație americană a ales deviza „America conduce (leads)”, ce înlocuiește manifest „America first” a ultimilor ani.

Primele decizii ale Casei Albe sub noua administrație au luat forma ordonanțelor executive. Ele sunt evident expresia strategiilor ce se pun în aplicare în fiecare dintre cele trei crize din zilele noastre: o strategie sanitară (în miez, o ofensivă pe direcția testării și imunizării prin vaccinare masivă), o strategie economică (în miez, o injecție financiară de aproape două mii de miliarde de dolari pentru a evita austeritatea, reorientarea cheltuielilor federale spre produsele „fabricat în America”) și o strategie justițiară (în miez, o reafirmare a valorilor fondatoare ale Americii pentru incluziunea socială a diversității crescute a cetățenilor americani). Este clar însă că Statele Unite nu vor fi guvernate cu ordonanțe – ar fi și contra Constituției democratice. Vor fi trecute legi prin Congres și se va putea evalua care este înnoirea.
Procesul decizional este evident în curs. Măsurile se vor judeca în funcție de reușite. Două fapte se impun atenției de pe acum.

Primul este acela că în cunoscuta dispută dintre „comunitarieni” și „libertarieni”, care ocupă de decenii scena americană, primii se impun acum. Ar fi, însă, din capul locului greșit ca cele două curente să fie preluate prin asimilări cu stânga și cu dreapta europeană. Rămâne întrebarea: va izbuti noul comunitarianism să redea impetuozitate Americii?
Al doilea este că odată cu noua administrație americană are loc o întoarcere a politicii de la persoane la instituții. Are loc o reangajare a instituțiilor și, cu aceasta, a procedurilor. Pentru democrație, faptul este, firește, în fond, de bun augur. Căci, așa cum se observă astăzi, după destule evoluții nefericite, nu este democrație fără instituții care funcționează și nu există instituții de acest fel fără proceduri democratice. După cum nu există proceduri democratice fără cultură cetățenească. Va izbuti America să dea tonul la o împrospătare a democrațiilor?

Cei care au memoria faptelor vor replica: tocmai „proceduralismul” a dus la soluții discutabile. Mai ales că „proceduralismul” s-a unit în ultimele decenii cu „globalismul” – o ideologie care, în fapt, trebuie din capul locului distinsă de „globalitate”, care este cadrul vieții în modernitatea actuală, și de „globalizare”, care este o politică economică. „Globalismul” este ideologia care, în numele promovării de valori, precum adevărul, libertatea, democrația, a ajuns să încurajeze nu atât aplicarea acestor valori, cât susținerea, în unele țări, a unor inși fără merite, simple instrumente ale „manipulării și manufacturării”, contrare legitimării democratice.

În Statele Unite, s-a asumat convingerea clasică după care procedura alegerilor democratice duce la alegerea celor mai vrednici și mai devotați democrației într-o societate. S-a crezut că așa este în diferite țări ce trec formal examenul democrației. Uneori, această credință a avut rezultate, dar de multe ori nu a reușit. S-a ajuns să se accepte că, dacă cineva s-a strecurat în ochii opiniei publice, ar fi deja democrat, chiar valoros. S-a ajuns să fie luați în brațe politruci elementari, procurori străini de libertăți și drepturi, plagiatori și palavragii de duzină și oportuniști de ocazie. Cum s-au petrecut lucrurile și în România de după 2005 și fără a sesiza că aceștia sunt mai corupți și mai nepregătiți decât cei pe care vor să-i disloce!

Așa cum au observat înseși analizele făcute la comandamentele armatei americane (vezi Sarah Chayes, Thieves of State. Why Corruption Threatens Global Security, W.W.Norton & Company, New York, London, 2015), Statele Unite s-au încredințat „proceduralismului”, crezând că în alte țări se întâmplă astfel încât cei aleși ar fi democrați și merită să fie parteneri – uneori parteneri exclusivi. Nu s-a mai observat că cei luați în brațe în alte țări sunt sub nivelul celor pe care aceștia din urmă îi atacă. Că tocmai cei favorizați irosesc oportunități de democratizare și fac rău națiunilor lor! Că tocmai aceștia – cum dovedește România actuală – după ce au încălcat legitimarea democratică, șubrezesc, din nepricepere și lipsa culturii, justiția, economia, educația, rețeaua socială și ceea ce a mai rămas. S-a ajuns astfel la distorsionări de situații – un fel de răni ce se închid greu.
Desigur, promovarea de valori – libertăți și drepturi ale omului, pluralism, democrație, justiție – și solidaritatea oamenilor sunt esențiale. Ele țin de democrații ce se respectă pe sine. Dar în operarea externă este nevoie de fiecare dată de analiză concretă, gata să ia act nu doar de teatralitatea ieftină a vieții, ci și de malformări, impostură, rea credință. Gata să ia act, altfel spus, de ceea ce reflecția istorică a semnalat – viclenii ale istoriei, abilități malefice și carențe ale naturii umane. Și care dau și astăzi grupuri și inși lipsiți de merite și străini de valori, care profită pentru a promova interese deloc generale.

Reflecțiile din discursul de pe tribuna Capitoliului trimit la a gândi până la capăt situația democrației în lume. Se observă tot mai bine că democrația întâmpină o dificultate care vine dinăuntrul ei. Este prea mare puterea permisă unor funcții, iar o asemenea putere, obținută de fapt prin abuzuri, ajunge să distrugă. Să distrugă, în locurile în care trăim, ceea ce s-a agonisit după 1990, în materie de „stat de drept democratic”!

Constituționaliștii americani au vorbit cu perspicacitate de „președinții africane”. Este vorba de acele președinții de oriunde în care cel care ajunge la decizie transformă justiția, procuratura, serviciile secrete în instrumente și desfigurează cu ele instituțiile democrației. Iar atunci când o asemenea „președinție” invocă un „proceduralism” aparent și se acoperă cu un „globalism” orb la consecințe, ies distrugeri, cum se și vede, pe scară mare.
Lumea este diferită și de ceea ce era acum patru ani. Cum am argumentat în Ordinea viitoare a lumii (2017), trăim într-o lume aflată sub impactul geometriei variabile a supraputerilor, cu dinamica ei. Supraputerile specificate, economice, militare, politice și culturale, mă gândesc aici la SUA, China, Uniunea Europeană, Rusia, dar și supraputeri în urcare, cum sunt Germania și Marea Britanie, și puteri emergente, de exemplu, Turcia și Polonia, au o greutate specifică în decizii. Iar crizele existente cer până la urmă noi abordări. Foarte probabil, noi în raport cu toate care au fost.

 

Moment al adevărului în relațiile UE-Rusia

Corneliu Vlad
-
0
Moment al adevărului în relațiile UE-Rusia

Relațiile dintre UE și Rusia se află la un nivel minim – a declarat oficial și public vicepreședintele Comisiei Europene și înalt reprezentant al UE pentru politică externă și de securitate Josep Borrell în timpul vizitei sale recente la Moscova. Sunt relațiile la nivelul cel mai scăzut de la încheierea războiului rece. Omologul rus al demnitarului european, ministrul Serghei Lavrov, avea să explice că s-a ajuns la această situație nedorită nu atât din cauza opozantului Aleksei Navalnîi, în proces dar și condamnat deja anterior de justiția rusă.

Cazul Navalnîi a fost doar un pretext. Gaz peste foc a mai pus și relatarea trunchiată a unei declarații a ministrului Lavrov, care ar fi afirmat că Moscova este hotărâtă să rupă relațiile cu UE. Lavrov și alți demnitari ruși aveau să precizeze însă că Rusia nu intenționează să pună capăt neapărat relațiilor cu UE dacă sunt îndeplinite anumite condiții: „UE este aceea care trebuie să aleagă: dacă ea decide că relațiile trebuie restabilite și încetează acțiunile pe care le-a evocat și care duc la ruptură, vom fi și noi gata” (să cooperăm – n.n.). El se referea în principal la ceea ce ministrul rus numește amestecul în treburile interne ale Rusiei în cazul Navalnîi și al demonstrațiilor în sprijinul acestuia și la sancțiunile aplicate de UE Rusiei.

Începând din 2014, ca reacție la reîncorporarea Crimeei la Federația Rusă și declanșarea războiului din estul Ucrainei, relațiile dintre UE și Rusia au fost supuse la o grea încercare. Tensiunile au sporit ca urmare a acțiunilor Rusiei în Siria, Libia și Africa Subsahariană. UE a reînnoit de atunci mereu sancțiunile aplicate Rusiei. Cu toate acestea, se apreciază într-o analiză de pe site-ul Parlamentului European, UE și Rusia rămân strâns interdependente, iar UE practică o „colaborare selectivă”.

Până la izbucnirea crizei din Ucraina, care a devenit criza ucraineană, căci a căpătat extensii și a antrenat și viciat relațiile dintre Rusia și Occident, Uniunea Europeană și Rusia au dezvoltat raporturi în cadrul unui Parteneriat Strategic, îndeosebi în domenii precum comerțul, economia, energia, schimbările climei, cercetarea, educația, cultură și securitatea, inclusiv lupta împotriva terorismului, nonproliferarea nucleară și soluționarea conflictelor din Orientul Mijlociu. UE a fost un partizan fervent al aderării Rusiei la Organizația Mondială a Comerțului, realizată în 2012.

Sancțiuni, contrasancțiuni…

Cu toate acestea, în ultimii ani problema vecinătății comune a devenit un important punct de fricțiuni. Anexarea Crimeei de către Rusia din martie 2014 ca și luptele din estul Ucrainei au declanșat o criză internațională. Uniunea și-a revizuit relațiile sale bilaterale, anulând summiturile periodice, și a suspendat dialogul pe probleme privitoare la vize și negocierile pentru un nou acord de bilateral menit să înlocuiască acordul de parteneriat și cooperare cu Rusia.

În prezent, UE abordează la două niveluri relațiile cu Rusia: ea asociază sancțiunile progresive cu tentativele de identificare a unei soluții diplomatice pentru conflictul din estul Ucrainei. Participarea Rusiei la inițiativele grupului de state E+3, care au dus în 2015 la încheierea unui acord privind dosarul nuclear iranian, au generat speranța unei mai mari concertări la nivel mondial pentru îmbunătățirea climatului internațional. Dar acțiunile Rusiei în Orientul Mijlociu și Africa de Nord ca și învinuirile aduse Rusiei că influențează procesele electorale din țări euroatlantice au provocat noi tensiuni. În plus, UE se arată preocupată de situația stării de drept și a corupției în Rusia.

Deși economia rusă și-a revenit din recesiunea internațională din 2008 și turbulențele din 2014 în sectorul bancar, profitând de creșterea veniturilor provenind din exportul de petrol și materii prime, climatul de investiții în Rusia rămâne nesigur și performanțele sale economice depind în continuare de prețul la petrol și gaze. Sistemul economic este concentrat într-un număr restrâns de sectoare, lipsesc investițiile de transformare, iar marile întreprinderi care depind de stat domină piață. Grava criză sanitară și economică pe care o traversează în prezent Rusia riscă să aibă consecințe durabile și autoritățile ruse sunt foarte preocupate de repercusiunile sociale și politice ale acestei situații, după cum preciza o analiză de pe site-ul Parlamentului European.

Trebuie menționat că, în ciuda ansamblului de acțiuni restrictive aplicate de UE Rusiei, alături de SUA, Canada, Australia și ale țări occidentale, Uniunea rămâne principalul partener comercial al Rusiei, iar Rusia al patrulea partener comercial al UE. Relațiile lor comerciale și economice sunt însă afectate de numeroși factori, îndeosebi embargoul Rusiei asupra unor produse agricole din UE, diferendele din cadrul OMC și restricțiile importante impuse companiilor din UE care participă pe piața din Rusia.
Măsurile restrictive aplicate Rusiei iau diferite forme. Cele diplomatice cuprind excluderea Rusiei din G8, suspendarea procesului de aderare a Rusiei la OCDE și la Agenția Internațională a Energiei și întreruperea summiturilor bilaterale tradiționale UE-Rusia.

Sancțiunile economice vizează schimburile în domenii specifice. Ele limitează accesul unor bănci și societăți ruse la piețele de capital din UE, impun interdicții la export-import în comerțul cu arme și produse cu utilizare și în scopuri militare. Sancțiunile restricționează și accesul Rusiei la unele tehnologii sensibile, care pot fi utilizate la producția și explorarea petrolieră.

Începând din decembrie 2020, UE a introdus și măsuri restrictive individuale împotriva a 177 de indivizi și 48 de entități, cărora le-a înghețat activele și le-a impus interdicții de călătorie.

Cinci principii și patru „spații comune”

Strategia globală de securitate a UE definește relațiile cu Rusia drept „o provocare strategică majoră”. În martie 2016, Consiliul UE a stabilit cinci principii directoare pentru relațiile UE cu Rusia:

  1. aplicarea acordurilor de la Minsk privind conflictul din estul Ucrainei, ca o condiție esențială pentru orice modificare substanțială a poziției UE față de Rusia;
  2. consolidarea relațiilor cu partenerii estici ai UE și cu alte state vecine, inclusiv din Asia Centrală;
  3. creșterea rezilienței UE (în ce privește securitatea energetică, amenințările hibride, comunicarea strategică etc.);
  4. cooperare selectivă cu Rusia pe teme de interes pentru UE;
  5. realizarea de contacte interpersonale și sprijinirea societății civile din Rusia.

În replică, din august 2014, Rusia a impus la rândul ei sancțiuni UE, prin contrasancțiuni la produsele agricole, materiile prime și produsele alimentare, sub motivația încălcării normelor de securitate alimentară. Iar prin aceasta, apreciază specialiștii în economie, Rusia și-a consolidat politica de substituire a importurilor în sectorul agricol. În plus, Rusia a instituit o „listă neagră” a cetățenilor UE și SUA care i-au criticat acțiunile, cărora le este refuzat dreptul de a intra pe teritoriul Rusiei.

Nu trebuie pierdut totuși din vedere că între UE și Rusia există încă în vigoare o serie de acorduri importante. Iar între ele, acordul de parteneriat și cooperare, din iunie 1994, care constituie baza juridică a relațiilor dintre cele două părți. Acest acord stabilește principalele obiective comune și fixează cadrul instituțional de contacte bilaterale.

La summitul de la Sankt Petersburg din 2003, UE și Rusia au întărit cooperarea lor, prin stabilirea a „patru spații comune”; economic, 2. al libertății, al securității și al justiției, 3. al securității externe, 4. al cercetării, educației și științei. Un Parteneriat pentru Modernizare a fost lansat în 2010, iar în 2011 au fost încheiate negocierile pentru acordul de facilitare a eliberării vizelor. Intervenția Rusiei în Crimeea a dus însă la suspendarea tuturor acestor discuții și demersuri. În 2014, Consiliul European a decis să înghețe cooperarea cu Rusia (cu excepția cooperării transfrontaliere și a contactelor interpersonale), precum și finanțarea UE în beneficiul țării prin intermediul instituțiilor de finanțare internaționale. În sfârșit, din 1999, Parlamentul nu a mai fost invitat de către Rusia ca observator la alegeri. Negocierile pentru un nou acord de cooperare UE-Rusia lansate în 2008 au fost suspendate după criza georgiană și criza ucraineană. Domeniul energiei era cel mai promițător pentru extinderea cooperării, dar și aici dialogul s-a întrerupt în noiembrie 2013. Sancțiunile care au urmat au provocat prăbușirea investițiilor directe pe direcția Rusiei, ceea ce a afectat serios schimburile UE-Rusia.

Sfidări interne și din vecinătate

Marii perdanți ai sancțiunilor euro-americane, apreciază presa occidentală, au fost de fapt întreprinderile europene, căci SUA au puțin comerț cu Rusia. „Europa: imperiile contraatacă” își intitula un comentariu recent fostul ministru de externe german Joschka Fischer. „În vecinătatea sa imediată, UE este confruntată cu trei mari puteri mondiale: Rusia, Turcia și Regatul Unit. (…) UE se întâlnește pe continentul european cu trei vecini dificili și trebuie să coopereze cu fiecare dintre ei pentru o coexistență pașnică” – aprecia Fischer. „Dialogul cu Rusia trebuie să continue, dar trebuie utilizate pârghiile aflate la dispoziția noastră pentru a putea crea un raport de forțe mai favorabil” – susține și Michel Duclos, fost ambasador al Franței. „Din această luptă fac parte ofensiva împotriva corupției și a banilor murdari, ca și capacitatea de disuasiune împotriva amenințărilor cyber”.

Dar să nu uităm că UE nu are o strategie în ce privește Rusia, observă analiștii occidentali. Iar sancțiunile trebuie adoptate în unanimitate, ceea ce este deosebit de dificil, drept pentru care unele voci cer adoptarea de hotărâri în materie prin majoritate calificată. Cei 27 trebuie să concilieze divergențele dintre partizanii acomodării cu Rusia – Italia și Grecia, iar uneori și Austria, Slovenia, Ungaria și adepții unei linii dure – Polonia și țările baltice; în sfârșit, la mijloc, Franța, partizan al unui „dialog strategic”, și Germania, apărătoare a statului de drept dar promotoare a proiectului Nord Stream 2. În sfârșit, acțiunea neunitară și prea puțin productivă, ba chiar cu efect de bumerang, a UE în privința sancțiunilor provine și din lipsa de coordonare între numeroasele direcții generale din UE implicate în negocierile cu Rusia, precum și din insuficienta luare în considerare a intereselor statelor membre. Există divergențe de vederi între Comisia Europeană și Secretariatul General al Consiliului European, între Parlamentul European și Comisie și Consiliu, ceea ce îl face pe directorul pentru cooperare economică din MAE francez să afirme că „astăzi Rusia reprezintă poate chiar dosarul care divizează cel mai mult statele membre”. Și poate tocmai de aceea Moscova privilegiază formula bilaterală în relațiile sale cu statele membre ale UE și dă o importanță sporită relațiilor cu „statele mari” – Germania, Franța, Italia.

Impasul în care s-a ajuns în relațiile UE-Rusia a devenit, alături de noul capitol al raporturilor dintre Europa Unită și SUA, subiectul arzător de politică externă al UE pus în fruntea agendei reuniunii miniștrilor de externe ai UE din 25-26 martie. Misiunea la Bruxelles a liderilor statelor europene nu va fi însă deloc ușoară. Relațiile UE-Rusia, aflate în punctul lor cel mai scăzut, mențin cooperarea doar la nivel sectorial – prin poziția față de acordul ruso-american New Start și în materie energetică, prin Nord Stream 2.

Politologul francez Florent Parmentier încearcă să explice prin trei elemente înăsprirea poziției Moscovei față de Europa Unită: 1. aprecierea Rusiei că Occidentul este mai degrabă în pierdere de viteză; 2. ascensiunea Chinei, care se afirmă tot mai mult pe plan internațional; 3. nemulțumirea crescândă a opiniei publice din țările europene de propriii guvernanți. De aici, spune el, „reflexul de autoritate” al Moscovei. La care trebuie adăugat desigur și deficitul de solidaritate din cadrul UE, dovedit și de reacția statelor membre după vizita eșuată a lui Borrell la Moscova. „Statele europene au reacționat fiecare în propriul colț, fără a se reuni de urgență. Așadar, o nouă demonstrație a absenței politicii externe comune la nivel european” – accentuează Parmentier. Iar agenția France Presse remarcă faptul că „majoritatea statelor membre nu vor să rupă relațiile cu Moscova și sunt îngrijorate de riscul unei escaladări cu un vecin suspicios, membru al Consiliului de Securitate și o putere angajată în mai multe regiuni ale globului unde UE are interese de apărat (Ucraina, Caucaz, Siria, Iran, Libia și Africa)”. În plus, reprezentantul unui stat la UE îi mărturisea corespondentului AFP că „banii au început să prevaleze și la finalul zilei fiecare stat membru se preocupă mai întâi de propriile sale interese”.

Moscova, cooperare, dar fără sancțiuni

Poziția Moscovei față de situația critică din relațiile sale cu Bruxelles-ul este mult mai simplu de rezumat: nu dorește ruperea relațiilor cu UE, dar dacă UE aplică noi sancțiuni, va rupe aceste relații. Iar politologii ruși încearcă să explice și să limpezească impasul. Unul dintre ei, Feodor Lukianov, rememorează succint istoricul acestor relații, care de la început au fost cam instabil așezate: Moscova dorea o casă comună europeană, Bruxelles-ul „unificarea” continentului după propriile sale reglementări, adică acceptarea de către Rusia a regulilor sale. Dar Moscova nu s-a gândit la o integrare necondiționată în UE, care ar fi presupus și renunțarea la atribute ale suveranității. Și totuși, spune el pe un ton optimist, „nu există nicio îndoială că Rusia și UE vor ajunge la o nouă formulă de cooperare”, căci ambele părți au nevoie de ea. Dar pentru aceasta trebuie abandonat „vechiul model de relații”, care după cum se vede nu produce decât „iritare reciprocă”. Relațiile dintre cei doi parteneri au un orizont larg de cooperare, îndeosebi în plan energetic (iar Nord Stream 2 este cel mai recent exemplu). De altfel relațiile Rusiei cu Germania sunt coloana vertebrală a acestor raporturi, iar Germania, vioara întâi în UE, nu intenționează să renunțe la acest bun câștigat în ciuda incidentelor de parcurs (criza ucraineană, drepturile omului, dar și inexistența unei politici externe europene). Bruxelles-ul – spune Moscova – are capacitatea de a sancționa (ceea ce îi aduce mari prejudicii de altfel), dar nu și de a influența politica Rusiei. Fapt este că și Josep Borrell recunoaște că „trebuie să găsim un modus vivendi pentru a evita o confruntare permanentă”.

Dar inițiativa trebuie să fie preluată acum de UE, ea trebuie să identifice un răspuns constructiv, căci Rusia are o poziție clară: salvgardarea relațiilor depinde de practica sancțiunilor, care trebuie abolită. Însă decizia în această privință „este dificilă”, după cum mărturisea un ministru de externe european agenției AFP. Soluția există însă și universitarul francez Pierre Mirel o rezumă în două cuvinte: „O nouă coabitare”. Mai concret, ministrul rus Serghei Lavrov explicitează: „Interesul nostru mutual este o armonizare între UE și Uniunea Economică Eurasiatică, pentru a se ajunge la o zona de liber schimb”. Dar pentru aceasta, Bruxelles-ul trebuie, între altele, să renunțe la intenția de a include Ucraina în UE, alternativă exclusă categoric de Rusia. Mai ales că, așa cum sublinia președintele Putin, UE are nevoie de bune relații cu Rusia. „Fără Rusia, spunea liderul de la Kremlin în 2007, Europa n-ar fi niciodată ea însăși în lume”. Un adevăr de care sunt conștienți de altfel și Parisul, și Berlinul, și alte capitale europene. Iar un parteneriat fără strategie între Rusia și UE nu poate avea șanse și doar prin diplomație se poate ieși din colapsul în care au intrat relațiile lor. „Apropierea geografică, legăturile comerciale și aspectele ce țin de aprovizionarea energetică fac relația diplomatică importantă pentru ambele părți”, sublinia într-un comentariu agenția Euronews. Căci „situația actuală nu este deloc normală”, avertiza președintele Putin la Forumul de la Davos. La normalizarea acestor relații poate contribui și continuitatea care se prevede în politica Berlinului față de Rusia, prin orientarea „merkelistă” a guvernului german, care ar urma să fie condus de Armin Laschen, partizan al bunelor relații cu Rusia și adversar al politicii sancțiunilor, după cum scrie ziaristul german Josef Joffe de la „Die Zeit”.

În partida strânsă dintre UE și Rusia, evoluțiile vor depinde în viitorul apropiat de doi factori, în principal: politică europeană a noii administrații americane și orientarea viitorului cabinet de la Berlin. Iar componenta strategică și cea economică a relațiilor UE-Rusia vor fi principalul factor care va determina evoluția acestor raporturi.

 

Soarta hidrocarburilor în pandemie

Cornel Almășan
-
0
Soarta hidrocarburilor în pandemie

Molima care bântuie omenirea de ceva vreme a trecut pe plan secundar multe din prioritățile social-economice, punând, la ordinea zilei un singur obiectiv – salvarea vieții oamenilor. Combaterea suspectului COVID-19 a devenit, pentru moment, o stringență exasperantă. Organizațiile internaționale, guvernele, agenții economici, populația s-au concentrat exclusiv pe acest obiectiv. Dar viața social-economică își impune drepturile. Stagnarea producției de bunuri materiale și spirituale este insuportabilă. Necesitatea reluării activității, pentru a furniza consumatorilor asemenea bunuri, pentru a asigura locuri de muncă,adică mijloace de existență locuitorilor, devine imperativă.

Această necesitate se manifestă și în sectorul energetic. După ce, anterior, stabiliseră ca, timp de doi ani, să-și reducă producția de țiței cu 7.700.000 barili/zi, la 3 decembrie 2020, reprezentanții OPEC și ai încă nouă țări independente asociate, printre care și Rusia, au convenit ca, începând de la 1 ianuarie 2021, să sporească producția cu 500.000 barili pe zi, urmând ca problema limitărilor să fie examinată lunar. Propunerea inițială de sporire a fost de 2.000.000 barili/zi, dar, întrucât unele țări (Kazahstan, Emiratele Arabe Unite ș.a.) nu au mai vrut să accepte limitarea producției, s-a ajuns la compromisul menționat (vezi „Vedomosti”, din 4 decembrie 2020). Spre deosebire de Arabia Saudită sau Rusia, care dețin importante rezerve valutare și își pot permite restrângerea producției pe perioade mai lungi, situația economică a altor țări depinde în mare măsură de cantitatea de țiței extras și vândut, așa că acestea s-au opus continuării limitărilor. Din mai 2020 și până la data adoptării noii hotărâri, țările OPEC+ și-au redus producția cu 7.700.000 barili/zi, urmând, deci, ca, de la 1 ianuarie 2021, să și-o reducă doar cu 7.200.000 barili.

Pe măsură ce economia mondială își revine după șocul pandemiei, cererea de produse petroliere începe să crească pretutindeni. Atât țările membre ale OPEC, cât și altele producătoare de țiței, printre care SUA, Canada și Brazilia, își exprimă intenția de a-și spori producția. Norvegia are în vedere o sporire cu 400.000 barili/zi și, din a doua parte a anului, cu încă 300.000 barili/zi. Scăpând de sancțiunile americane, Iranul și-ar putea spori, și el, producția, de la 300.000 barili/zi la 2.000.000 barili/zi.

Pentru Rusia, sporirea producției de țiței creează noi perspective de export și, implicit, de sporire a veniturilor. La începutul lunii decembrie 2020, prețul barilului de țiței la bursele internaționale era de 40-42 dolari, așa că, din 100-150.000 barili/zi care îi revin Rusiei din cota parte de sporire a producției globale cu 500.000 barili/zi, s-ar putea obține un venit notabil („Moskovskii Komsomoleț”, din 3 decembrie 2020). Desigur, inundarea pieței mondiale cu o calitate de 2-3 milioane barili/zi de țiței poate duce la o scădere a prețului acestuia, dar, potrivit estimărilor moscovite, în următorii 5 ani, cererea de produse petroliere va spori cu 1 la sută și abia după aceea va surveni o scădere anuală de 0,1 la sută. Totuși, unele agenții internaționale estimează că, în perioada următoare, va avea loc o creștere constantă a cererii de țiței și, implicit, a prețului lui. De la 40-42 dolari/baril, cât este în prezent, s-ar putea ajunge la 43 dolari/baril, în 2021, la 24 dolari/baril, în 2022, și la 45 dolari /baril, în 2023.

Totodată, continuă concurența pentru acapararea piețelor de desfacere. În timp ce Rusia și-a respectat angajamentele de reducere a producției petroliere, convenite cu OPEC, diminuând cu 15 la sută cantitățile exportate, concurenții săi din OPEC, în speță Arabia Saudită, prin scăderea prețului pentru anumiți clienți, printre care și China, încearcă să ocupe nișe din piața externă a Rusiei. Intenția Norvegiei de a-și spori producția de
țiței nu afectează înțelegerea convenită cu OPEC, deoarece ea nu este membră a OPEC, dar îngreunează desfacerea produselor rusești în țările europene.

Reiese, și din cele de mai sus că, pentru a se face față pierderilor produse sectorului energetic de COVID-19, sunt date uitării cerințele protejării mediului înconjurător. Pentru a-și salva afacerile, producătorii de țiței, considerat un factor poluant de primă mână, nu pot să țină seamă de comandamente ecologice. Administrația Donald Trump a SUA și, chiar dacă nu explicit, și alte oficialități, printre care cele ale Rusiei, și-au manifestat rezerve în ce privește problematica ecologică.

Percepțiile și pozițiile Rusiei în materie diferă, de pildă, sensibil de cele ale Uniunii Europene. Modalitățile de protejare a mediului înconjurător, inclusiv cele privind reducerea consumului de hidrocarburi și a emisiilor de gaze poluante, nu sunt văzute cu aceiași ochi la Moscova și Bruxelles. În timp ce UE preconizează sancționarea severă a poluatorilor și reglementarea transfrontalieră a problemelor legate de emisiile de gaze în atmosferă, Rusia pune accentul pe proiectele de absorbție a emisiilor prin extinderea spațiilor verzi și o strategie forestieră adecvată. Este larg răspândită, în Rusia, convingerea că trebui profitat, acum și cât se mai poate, de pe urma bogățiilor minerale existente, țara având la dispoziție uriașe suprafețe forestiere și spații verzi pentru anihilarea efectelor nocive asupra mediului („Pravda”, din 23 noiembrie 2020).

Departe de marile companii energetice rusești ideea de a reduce extracția de țiței și de a pune la punct tehnologii de utilizare a surselor regenerabile de energie. Pe moment, exportatorii ruși nu sunt interesați în „revoluția verde”. Impozitul instituit de către UE pe importul unor produse petroliere este de natură să le diminueze sensibil veniturile, aducându-le pierderi de 2,8-6 miliarde dolari, anual. Dar dacă, pentru UE, problematica ecologică oferă, în prezent, o oportunitate în vederea restructurării tehnologiilor industriale, pentru Rusia, ea constituie o povară suplimentară în spinarea economiei, un obstacol în calea exportului de hidrocarburi.

Prin reprezentanții săi, mediul de afaceri din Rusia s-a pronunțat împotriva semnării Acordului de la Paris, susținând că Rusia a îndeplinit, deja, angajamentele de reducere a emisiilor de gaze nocive. Dar îndeplinirea sarcinii trasate de către guvernul de la Moscova, de a se ajunge la o reducere cu 70 la sută a emisiilor față de nivelul anului 1990, nu rezolvă problema, deoarece anul de referință 1990 nu poate constitui un termen de comparație credibil deoarece, ca urmare a evenimentelor politice din perioada respectivă, activitatea economică, producția industrială și, implicit, emisiile de gaze poluante se aflau la un nivel foarte scăzut.

Observatorii ruși consideră că impunerea de limite și de sancțiuni internaționale contravine acordurilor existente, obstrucționând concurența energetică loială pe plan internațional. Reprezentanții sectorului energetic susțin că reglementările propuse de UE urmăresc să favorizeze orientările tehnologice occidentale, să stimuleze producătorii de automobile electrice, panouri solare, dispozitive eoliene și alte asemenea generatoare de energie „verde”. Președintele Comitetului pentru Energetică din cadrul Dumei de Stat, Pavel Zavalnîi, a declarat că ar fi bine ca tematica ecologică să nu fie politizată și ca introducerea sancțiunilor internaționale pentru agenții poluatori să nu fie utilizată ca instrument de protecționism și discriminare în plan economic. Considerând că impozitele inițiate de UE contravin normelor Organizației Mondiale a Comerțului privind cooperarea economică, ministerul dezvoltării economice moscovit intenționează să tranșeze în instanță această problemă sau să adopte măsuri restrictive similare față de partenerii europeni.

Conferința internațională organizată la Moscova de către centrul de cercetări Skolkovo și reprezentanți ai UE a dat posibilitate vicepreședintelui Comisiei Europene, Frans Timmermans, coordonatorul programului „Cursul verde european”, să expună strategia prin care UE dorește să ajungă la o neutralizare a efectului combustibililor fosili până în anul 2025. Autoritățile moscovite își arată disponibilitatea pentru aplicarea unor asemenea măsuri, dar, deocamdată, nu sunt de acord cu introducerea sistemului de plată pentru excesul de emisii de gaze nocive în atmosferă decât în Extremul Orient, în regiunea insulei Sahalin. Ele pun accentul pe rezultatele pozitive privind echilibrarea energetică obținută prin reducerea consumului de cărbune și țiței și utilizarea pe scară largă a gazelor naturale, energiei atomice și hidroelectrice.

Există, însă, în Rusia, politicieni convinși că guvernanții nu tratează cu seriozitate problema protejării mediului. Între alții, Anatolii Ciubais, fost președinte al concernului de stat Rosnano, susține că atât timp cât la conducere se află conservatori care consideră că proiectele ecologice ale Uniunii Europene sunt îndreptate împotriva Rusiei, nu vor putea fi înfăptuite măsuri eficiente de reducere a poluării. În opinia sa, ignorarea de către autoritățile ruse a importanței problematicii ecologice este de natură să pună Rusia în afara concurenței mondiale vizând crearea unei noi sfere tehnologice („Kommersant”, nr. 222, din 3 decembrie 2020). Oricum, vrând-nevrând, pentru a putea continua exportul de țiței în țările UE, companiile rusești va trebui să țină seamă de „cursul verde” adoptat de Comisia Europeană și să respecte reglementările privind protecția mediului sau să-și caute alte piețe de desfacere mai profitabile.

La ședința din 2 decembrie 2020 a Comitetului Guvernamental pentru Politica Ecologică, ministrul economiei, Maksim Reșetnikov, a subliniat că decarbonizarea și reducerea emisiilor nocive reprezintă doi din factorii de bază ai dezvoltării exportului rusesc și a expus, în acest sens, un plan de măsuri ecologice. Urmează să fie promulgat un proiect de lege privind diminuarea emisiilor de gaze nocive până în anul 2030. În luna martie 2020, a fost elaborată strategia privind reducerea emisiilor de gaze până în anul 2050, punându-se accentul pe economia consumului de combustibili fosili și pe dezvoltarea sectorului forestier. Dar, dacă, datorită crizei provocate de COVID-19, la consumul de combustibil s-au putut face economii, dezvoltarea sectorului forestier stagnează din cauza tăierilor masive și a numeroaselor incendii produse de arșiță sau de mâna oamenilor.

Anomaliile climatice (secetă, incendii, inundații, cicloane, furtuni de nisip etc.) datorate încălzirii globale provoacă, anual, Rusiei pierderi economice de 30-60 miliarde ruble. Plecând de la faptul că ritmul încălzirii mediului, în Rusia, este de 2,5 ori mai accelerat decât media pe planetă, ministerul rus al dezvoltării economice a prezentat, recent, Dumei de Stat un proiect de lege vizând adaptarea economiei la schimbările climatice. În ce privește emisiile în atmosferă, Rusia se află pe locul 4 al clasamentului de profil, în fața sa aflându-se China, SUA și India. Dar companiile rusești sunt mai afectate de „impozitul verde” pentru că, în timp ce alte țări exportă cu precădere produse având un înalt grad de prelucrare, Rusia exportă țiței gaze, metale și îngrășăminte, adică materii prime și produse cu efecte nocive asupra mediului înconjurător.

Se constată, în timpul din urmă, o tendință mondială de retragere a investițiilor din sectoarele economice incriminate ca poluatoare a mediului. Circa 3.000 de investiționari instituționali, în administrarea cărora se află active în valoare de mai mult de 100 de trilioane de dolari, au semnat reglementările ONU privind investițiile responsabile. Banca Centrală a Rusiei a elaborat un set de recomandări privind necesitatea investițiilor ecologice, iar trei dintre cele mai importante bănci aflate pe piață au creat un fond comun special pentru asemenea investiții. Numărul diferitelor asociații și organizații rusești, printre care și cunoscuta companie petrolieră Lukoil, care aderă la principiile decarbonizării mediului sporește văzând cu ochii.

Condițiile piețelor internaționale îi împiedică pe producătorii de hidrocarburi ruși să iasă din cadrul actualei paradigme ecologice. Întrucât, recent, chiar de la înalta tribună a ONU s-a făcut auzit îndemnul ca țările să adopte măsuri mai eficiente pentru combaterea încălzirii globale, accentuată prin poluare industrială, ei vor fi constrânși să accepte situația și să se conformeze.

Zece domenii prioritare pentru recuperarea post-COVID-19 a României: Un accent pe politica energetică și climatică

Economistul
-
0
Zece domenii prioritare pentru recuperarea post-COVID-19 a României: Un accent pe politica energetică și climatică

Studiu realizat de Mihnea Cătuți, Denisa Diaconu, Andrei Covatariu, Mihai Bălan, Vlad Surdea-Hernea şi Radu Dudău

Redresarea economică post-COVID-19 reprezintă o oportunitate unică pentru a pune România pe o cale de creștere economică durabilă și pentru a-i asigura competitivitatea într-o viitoare economie a UE decarbonizată. Planurile de redresare ale României ar trebui să fie concepute astfel încât să maximizeze impactul economic al viitoarei finanțări de redresare, protejând în același timp ambițiile naționale climatice pe termen lung, concentrându-se pe investițiile de viitor și pe un cadru de reglementare inteligent, în conformitate cu acordul verde european. Circumstanțele extraordinare ale noii finanțări de recuperare disponibile pe care România le poate cheltui în anii următori fac imperativă identificarea priorităților cheie de investiții, dar, la fel de importantă, continuarea simultană a reformelor legislative, de reglementare și de piață care pot maximiza impactul economic pozitiv al viitoarele investiții. Această lucrare propune o listă a problemelor cheie care trebuie abordate ca parte a strategiei de redresare post-COVID-19 a României, structurată în zece priorități globale legate de energie și climă.

Introducere și contextul UE

Redresarea după șocul economic cauzat de pandemia COVID-19 creează o oportunitate unică pentru România de a lua măsuri decisive în vederea atingerii obiectivelor sale pe termen scurt și lung de energie și climă. Un plan de redresare ecologică ar trebui să fie conceput pentru a maximiza impactul economic al viitoarei finanțări de redresare, protejând în același timp acțiunea climatică pe termen lung a României, concentrându-se pe investițiile viitoare și pe un cadru de reglementare inteligent. Deciziile de politică și investiții care urmează să fie luate în lunile următoare reprezintă o oportunitate una într-o generație de a pune România pe o cale spre dezvoltare economică durabilă pentru deceniile viitoare.

Recunoscând că redresarea post-pandemică va necesita colaborarea între statele membre ale UE, precum și o nouă abordare a creșterii care pune accentul pe durabilitate, liderii europeni au convenit în iulie 2020 asupra unui pachet financiar cuprinzător de 1.824 miliarde EUR, care combină cadrul financiar multianual (MFF) și nou-creat instrumentul de recuperare Next Generation EU (NGEU). CFM acoperă o perioadă standard de șapte ani între 2021 și 2027, în timp ce NGEU oferă statelor membre ale UE mijloacele financiare pentru a aborda în următorii câțiva ani provocările pandemiei COVID-19 după aceea. Cheltuielile din cadrul CFM și NGEU trebuie să respecte obiectivul UE de neutralitate climatică, obiectivele climatice 2030 și prevederile Acordului de la Paris. În plus, o treime din finanțare ar trebui să acopere direct proiectele legate de climă. În centrul NGEU se află instrumentul de recuperare și reziliență (RRF), un instrument care va oferi statelor membre UE 672,5 miliarde EUR de împrumuturi și subvenții în sprijin financiar anticipat pentru primii ani ai recuperării post-COVID-19.

Aproximativ 80 de miliarde de euro din CFM și NGEU au fost alocate
României, fie sub formă de subvenții, fie de împrumuturi cu dobândă mică. În timp ce autoritățile române și-au anunțat intenția de a utiliza o mare parte din fondurile disponibile pentru investiții în infrastructură, condiționalitățile atașate CFM și NGEU, precum și cadrul politic general al UE indică faptul că multe proiecte vor trebui să respecte standardele ambițioase de durabilitate promovate de către UE.

Guvernul român va trebui să-și prezinte planul de recuperare și reziliență până în aprilie 2021, dar Comisia Europeană încurajează statele să prezinte proiecte preliminare până la sfârșitul anului 2020. În urma recomandărilor Comisiei, planurile naționale de recuperare și reziliență ar trebui să includă un minim de 37% din cheltuielile legate de acțiunile climatice și progresul către alte obiective de mediu, în conformitate cu Acordul verde european (EGD). Mai mult, cheltuielile rămase ar trebui să urmeze principiul „nu face rău”, astfel cum este definit în taxonomia UE pentru finanțare durabilă, adică investițiile finanțate prin aceste instrumente nu ar trebui să conducă la emisii semnificative de gaze cu efect de seră (GES).

Acest principiu este în concordanță cu EGD, care oferă o viziune îndrăzneață pentru o Europă curată și decarbonizată în următoarele trei decenii, cu pași intermediari ambițioși. Acest lucru implică faptul că, în loc să fie o simplă preocupare pentru notele de subsol, atenuarea schimbărilor climatice devine principiul organizațional primar pentru întreaga economie a UE. Politicile energetice, de transport, industriale și agricole vor fi modelate în funcție de necesitatea de a reduce amprenta lor de carbon. Această schimbare fundamentală, alături de concentrarea asupra economiei digitale, constituie noua strategie de dezvoltare a economiei UE pentru următoarele trei decenii.

Inițiativa emblematică a EGD este noua „lege” climatică propusă de Comisia Europeană, care urmărește să consacreze în legislație obiectivul emisiilor nete de gaze cu efect de seră până în 2050. De fapt, începând cu 2050, toate emisiile de GES rămase în economia UE ar avea nevoie să fie echilibrat de chiuvete de carbon. În mod crucial, regulamentul propus extinde, de asemenea, utilizarea planurilor naționale de energie și climă (NECP) până în 2050 ca instrument fundamental de guvernare a tranziției energetice și climatice a UE. Mai recent, Comisia a publicat o evaluare a impactului pentru ridicarea obiectivului de emisii de GES pentru 2030 la 55%. Pentru a realiza acest lucru va fi nevoie de ambiții și revizuiri sporite ale actelor legislative, precum Directiva privind Schema de Schimb a Emisiilor (ETS), Regulamentul privind partajarea eforturilor, Directiva LULUCF, Directiva privind energia regenerabilă și Directiva privind eficiența energetică, printre altele.

În prezent, Comisia lucrează la actele delegate necesare pentru punerea în aplicare a taxonomiei UE menționate mai sus pentru finanțare durabilă, care va stabili o clasificare pentru investițiile care sunt considerate durabile din perspectiva climatului. Finanțarea proiectelor va fi asigurată, de asemenea, prin Planul de investiții pentru Europa durabilă, propus de Comisie ca pilon de investiții al EGD. Planul este de a mobiliza 1 trilion de euro de proiecte de investiții private și publice durabile în următorul deceniu. Acest lucru va fi realizat prin folosirea a 279 miliarde EUR folosind Fondul InvestEU, un nou mecanism de tranziție justă pentru asigurarea unei tranziții echitabile din punct de vedere social în regiunile dependente de carbon, fondurile de inovare și modernizare, care fac parte din EU ETS, și mai mult de jumătate de miliard de euro în cheltuieli climatice și de mediu în cadrul CFM. Mai mult, Banca Europeană de Investiții (BEI) va transforma „banca climatică” a UE, crescând treptat cota sa de finanțare dedicată acțiunii climatice și sustenabilității mediului la 50% până în 2025, pe lângă eliminarea oricăror investiții în proiecte energetice care utilizează fosile combustibili, inclusiv gaze naturale, începând cu 2021. Pe baza acestor considerații, este esențial ca România să dezvolte o strategie de redresare ecologică axată pe investiții și măsuri politice care să poată asigura neutralitatea climei până în 2050.

Pe 23 noiembrie, un prim proiect al Planului Național de Recuperare și Rezistență a fost lansat – și apoi rapid retras, din motive neclare. Identificarea corectă a priorităților strategice ale unui astfel de plan ar trebui să fie, primul pilon al planului alocă 65% din fonduri pentru investiții în tranziția verde și schimbările climatice. În timp ce acest lucru reprezintă un pas în direcția corectă, în mod ideal ar fi acordată mai multă atenție tranziției către un sistem energetic neutru din punct de vedere climatic, decarbonizarea clădirilor și a industriei, punerea în aplicare a conceptelor de economie circulară dincolo de sectorul de gestionare a deșeurilor și chiar dezvoltarea în continuare a infrastructurii feroviare. În prezent, cantități semnificative din primul pilon al planului sunt dedicate transportului rutier, sistemelor de irigații și adaptării climatice mai general. În plus, fără un set de modificări legislative și legislative, impactul economic deplin al acestor investiții ar putea să nu se concretizeze pe deplin. Prin urmare, este important ca strategia de redresare a României să depășească măsurile și prioritățile de investiții stabilite în Planul național de redresare și reziliență.

Prin urmare, această lucrare adoptă o perspectivă mai holistică a recuperării post-COVID-19 a României, propunând zece domenii prioritare care ar trebui acoperite ca parte a unei strategii naționale integrate pentru o redresare ecologică. Deși lista nu este exhaustivă și unele probleme se pot suprapune, aceasta este menită să stimuleze discuțiile despre cum să răspundem cel mai bine provocării extraordinare a recuperării post-COVID-19 într-un mod care poate pune economia românească pe o cale de creștere durabilă. și competitivitate ridicată într-o viitoare economie a UE decarbonizată. Planurile de redresare ar trebui să caute în mod egal să evite investițiile care nu sunt aliniate cu obiectivele EGD, investiții care s-ar putea transforma în active blocate, deci o povară asupra bugetelor publice ulterior.

Cele zece priorități subliniate în această lucrare se referă la un set de domenii prioritare cheie, nu la proiecte specifice. Este important ca planurile de recuperare și reziliență să depășească logica simplelor liste de proiecte. Având în vedere imprevizibilitatea și incertitudinea momentului și formei redresării economice post-COVID-19, este important ca planurile să aibă un grad suficient de flexibilitate în proiectarea lor. Aceasta înseamnă că ar trebui să identifice domeniile cheie în care investițiile sunt cele mai necesare și ar avea cel mai mare randament. Mai mult, trebuie asigurat, de asemenea, că banii nou disponibili ai facilității de recuperare și reziliență nu sunt folosiți doar pentru liste de proiecte finanțate, preexistente. În schimb, planurile ar trebui să se bazeze pe o strategie și o structură de guvernanță concepute pentru a profita din plin de beneficiile unei tranziții verzi, de la asigurarea unei creșteri economice durabile, crearea de locuri de muncă și dezvoltarea sectoarelor economice emergente, la crearea condițiilor pentru reducerea emisiilor de GES și îmbunătățirea aerului calitate pentru cetățeni, printre altele. Acest lucru implică nu doar stabilirea obiectivelor de investiții, ci și revizuirea în timp util a cadrelor legislative și de reglementare pentru asigurarea unui mediu adecvat pentru noile investiții.

1.Surse de energie regenerabile

Versiunea finală a NECP românesc trimisă Comisiei Europene prevede o desfășurare semnificativă a capacităților de energie regenerabilă de peste 7 GW până în 2030, pe lângă cele existente de 4,5 GW de energie eoliană și solară, plasând România ca unul dintre liderii în dezvoltare a surselor regenerabile de energie (SRE) în Europa Centrală și de Sud-Est. Potrivit NECP, investițiile asociate procesului de transformare pentru atingerea obiectivelor climatice 2030 se ridică la peste 22 miliarde EUR, făcând din investițiile în energie curată un pilon cheie al efortului de redresare ecologică.

În timp ce planurile anunțate sunt ambițioase și în conformitate cu obiectivele UE de decarbonizare, pentru a le atinge, România trebuie să repornească în mod eficient un sector care nu a văzut investiții în noi capacități în ultimii cinci ani, contrar extinderii accelerate a surselor regenerabile la nivel global. Nici măcar costurile în scădere ale noilor capacități eoliene și fotovoltaice (PV) nu ar putea contrabalansa lipsa de încredere din partea potențialilor investitori rezultată din anii de schimbări frecvente ale cadrului legislativ și de reglementare, o abordare conservatoare din partea OTS cu privire la conexiunea la rețea și cele mai mari costuri de echilibrare Europa.

Mai mult, deși procesul de autorizare nu este la fel de greoi ca în alte țări europene, dezvoltatorii RES trebuie să plătească un tarif de consolidare a rețelei care poate ajunge până la 10% din costul total al proiectului. În plus, sursele regenerabile de energie (în special eoliene și fotovoltaice) s-au bazat, în general, pe investiții private și, în consecință, au fost considerate competitori pentru companiile controlate de stat care se bazează pe tehnologii convenționale de generare. Mai recent, au început să apară semnale pozitive de la companiile de stat cu privire la interesul lor de a investi în noi instalații de energie regenerabilă.

În lumina proiectelor viitoare, unele dintre principalele blocaje actuale ar trebui rezolvate. Dintre cele mai notabile, datorită concentrării resurselor regenerabile (în mare parte eoliene) în partea de sud-est a României, flexibilitatea rețelelor reprezintă o amenințare serioasă pentru dezvoltarea capacităților regenerabile planificate în următorii zece ani. În prezent, există, de asemenea, o nepotrivire între cota de surse regenerabile prevăzută pentru 2030 și planurile de dezvoltare a rețelei OTS. Deși acest lucru poate motiva în mod indirect dezvoltarea unor noi tehnologii de flexibilitate, cum ar fi gestionarea cererii sau bateriile la scară utilitară, acest lucru ar putea în cele din urmă să împiedice dezvoltarea rapidă a capacităților RES.

Pentru a stabili SRE ca un adevărat pilon al procesului de redresare ecologică a României, trebuie abordate o serie de provocări:

Introducerea contractelor de achiziție de energie electrică (PPA) în
legislația română.

Începând cu 1 ianuarie 2020, în temeiul Regulamentului UE 943/2019 privind piața internă a energiei electrice, PPA-urile trebuie să fie permise în toate statele membre ale UE. Abia în luna mai, guvernul a emis o ordonanță de urgență (OUG) de modificare a legislației primare prin introducerea posibilității de închidere a AAP pentru noile capacități construite după iunie 2020. Cu toate acestea, la scurt timp după aceea, Parlamentul a actualizat Legea energiei fără a adăuga niciun articol care să permită PPA-uri în afara pieței centralizate. Astfel, în fața acestei zone gri, cu reglementările UE și OUG care încă nu au fost transpuse în legislația primară, investitorii au ezitat cu privire la orice acord PPA.
Unele etape de clarificare au fost făcute în legislația secundară, totuși: un ordin ANRE din 2019 preciza că contractele pe termen lung pot fi închise în afara pieței centralizate, iar altul în 2020 a definit contractele pe termen lung ca fiind mai lungi de un an. Mai mult, o nouă platformă pe piața centralizată (OPCOM) a fost introdusă de la 1 septembrie 2020 pentru PPA-urile centralizate.

Adoptarea unui cadru pentru contracte de diferență (CfD) pentru surse de energie curate.

Deși guvernul se gândește la un mecanism CfD de ceva timp, nu există încă un cadru de reglementare în vigoare. CfD-urile, ca mijloc de stabilizare a veniturilor, care sunt esențiale pentru depășirea incertitudinii post-COVID privind cererea și prețurile energiei electrice, sunt utile ca instrument pentru organizarea licitațiilor pentru capacitățile de energie regenerabilă. Împreună cu PPA-urile, CfD-urile pot constitui principalul mecanism pentru realizarea ambițiilor regenerabile ale României, așa cum este subliniat în NECP. Mai mult, CfD-urile ar putea debloca resursele eoliene offshore ale Mării Negre, având în vedere impulsul Comisiei Europene pentru dezvoltarea acestei tehnologii. S-ar putea crea un fond, de preferință folosind instrumente financiare ale UE, care pot fi utilizate ca tampon pentru tranzacțiile CfD. Fondul pentru modernizare sau chiar RFF ar putea fi utilizat în acest scop, cu scopul de a oferi sprijin pentru cel mai mare număr posibil de proiecte.

Prioritizarea investițiilor în consolidarea și extinderea rețelei.

Pentru a crește fiabilitatea, adecvarea și flexibilitatea, care sunt esențiale pentru a găzdui capacități RES suplimentare, rețeaua electrică trebuie extinsă și consolidată. Prioritatea pentru astfel de investiții ar trebui acordată atunci când se decide, de exemplu, o strategie de cheltuieli pentru Fondul de modernizare. România ar trebui, de asemenea, să utilizeze instrumente cu înțelepciune, cum ar fi Proiecte de interes comun (PCI), în special după viitoarea revizuire a Regulamentului TEN-E, precum și viitorul Fond de recuperare și reziliență – parte a facilității
financiare NextGen UE.

Reformarea pieței de echilibrare.

Această măsură este extrem de necesară într-un sistem de electricitate cu o pondere ridicată a producției de energie intermitentă. În prezent, piața românească de echilibrare este foarte concentrată, cu unele dintre cele mai mari costuri pentru instalațiile regenerabile din UE. În implementarea pachetului Energie curată pentru toți europenii, autoritatea națională de reglementare a energiei, ANRE, ar trebui să facă modificări pentru a permite producătorilor, agregatorilor sau consumatorilor să participe la orice piață angro, în orice moment, pentru a încuraja concurența în sector. Introducerea unui preț de echilibrare unic este, de asemenea, necesară pentru a contracara efectele eliminării plafonului de 450 RON pentru diferențialul de preț dintre prețul de închidere DAM și prețul maxim de echilibrare, începând cu 1 septembrie 2020.

Incentivarea bateriilor la scară utilitară și gestionarea cererii.

Introducerea reglementărilor de stimulare a depozitării în baterii la scară largă și a măsurilor care facilitează gestionarea cererii (DSM) ar putea oferi o flexibilitate suplimentară semnificativă și stabilitate rețelei electrice.

Evaluarea oportunităților pentru dezvoltarea eoliană offshore.

După cum se arată într-un studiu publicat recent de EPG, România are un potențial semnificativ de resurse eoliene offshore în Marea Neagră. A existat o creștere remarcabilă a interesului pentru sector în 2020, inclusiv la nivel guvernamental și de la marile companii energetice. Cu toate acestea, există încă puține cercetări și date disponibile cu privire la potențialul eolian al Mării Negre în larg, precum și cu privire la alte aspecte critice de reglementare, planificare și proiectare – inclusiv planificarea spațială, dezvoltarea rețelelor, peisajul instituțional și accesul pe piață.

2.Rețele, stocare și digitalizare

Investițiile în infrastructura majoră au reprezentat, în mod istoric, un motor economic. Investițiile în rețeaua electrică românească pot contribui la acomodarea unei economii din ce în ce mai electrificate și pot permite funcționarea piețelor de electricitate lichide și competitive. Un sistem energetic modernizat, extins și digitalizat va aduce beneficii clienților și va atrage interesul pentru noi proiecte de investiții de la părțile interesate care se bazează pe o rețea electrică care funcționează bine.
În ceea ce privește transmisia energiei electrice, în prezent este necesară extinderea liniilor de înaltă tensiune pentru a găzdui mai multă energie electrică (în special pentru sursele regenerabile de energie), în timp ce în ceea ce privește distribuția, rețelele se confruntă cu provocări legate de calitatea serviciilor și de acoperirea geografică limitată. Rețelele energetice din România au nevoie de investiții masive în soluții și echipamente digitalizate, precum și upgrade-uri, pentru a debloca potențialul rețelelor inteligente și al serviciilor centrate pe clienți.

În afară de unele dezvoltări timide aprobate de ANRE – și anume proiectele pilot pentru implementarea contoarelor inteligente de către DSO – progresele în acest domeniu au fost insuficiente.
România trebuie să accelereze modernizarea rețelelor sale de distribuție a energiei electrice printr-o digitalizare rapidă și extinsă, bazându-se pe performanțele remarcabile ale țării în sectorul TIC și big data. Având în vedere că TIC reprezintă 6% din PIB, țara își poate folosi avantajul competitiv pentru a deveni un lider în serviciile de energie digitală și chiar un jucător european relevant în noi soluții energetice și abordări de afaceri.
Ar trebui adoptate mai multe măsuri de facilitare:

Încurajarea investițiilor pe termen lung pentru operatorii de transport și distribuție.

În acest sens, este necesar să se introducă noi acte legislative și de reglementare și să se faciliteze accesul la instrumente financiare precum Fondul de modernizare și Fondul de tranziție echitabilă, precum și, din nou, Fondul de recuperare și reziliență, care ar trebui să fie parțial cheltuit pentru consolidarea rețelei electrice naționale. Acesta din urmă va fi un canal cheie și un factor cheie pentru întreaga tranziție a energiei curate a țării. Mai ales când vine vorba de Fondul de modernizare, investițiile în rețea ar trebui să fie una dintre principalele priorități, deoarece astfel de proiecte se pot califica pentru statutul de prioritate, acoperind astfel o parte mai mare din costurile investiției.

Simplificarea procedurilor de conectare la rețea.

Pentru gospodării, accesibilitatea și durata procedurilor de conectare la rețea este un element important, de care adoptarea unor tehnologii curate și durabile depinde într-o măsură importantă. Având în vedere problema larg răspândită a țării în ceea ce privește sărăcia energetică, un program public poate include o formă de tichete de „prima conexiune la gospodărie”.

Creșterea nivelului de adecvare a rețelei electrice
prin integrarea stocării.

Un mijloc important este investiția în stocarea la scară utilitară și bateriile la scară de uz casnic. Bateriile (inclusiv cele de pe vehiculele electrice, cu tehnologie V2G) vor debloca întregul potențial al ecosistemului prosumer și vor genera beneficii suplimentare pentru sistemul energetic românesc în ansamblu.

În acest scop, renovarea clădirilor, puternic încurajată prin strategia Comisiei „Un val de renovare pentru Europa”, lansată în octombrie 2020, nu numai că ar trebui extinsă masiv, ci și să acorde atenția cuvenită cerințelor de integrare a vehiculelor electronice și a stocării energiei , mai general (inclusiv depozitarea termică la nivel de district). Pentru implementarea pe scară largă a bateriei, este necesar un sprijin specific atât pentru proprietarii de rețele, cât și pentru producătorii descentralizați la scară mică.

Studiu realizat de Mihnea Cătuți, Denisa Diaconu, Andrei Covatariu, Mihai Bălan, Vlad Surdea-Hernea şi Radu Dudău

România, între „aterizare forțată” și „decolare amânată”

Daniel Apostol
-
0
România, între „aterizare forțată” și „decolare amânată”

În februarie 2018, Comisia Europeană avertiza România că riscă o așa-zisă „aterizare forțată”, după ce creșterea economică record fusese alimentată de un hiperconsum. De altfel, parașuta de siguranță a României între anii 2015 și 2017 fusese ritmul susținut de creștere economică pe modelul aruncării de lichidități în piață și al volumului masiv al consumului (public și privat). Dar găurile amenințătoare pentru zborul în siguranță al economiei românești ițite încă din 2018 în pânza „parașutei” s-au lărgit atât de mult, încât economia națională a fost trântită la pământ odată cu sosirea factorului neprevăzut (pandemia și lockdownul), iar azi nu prea dă semne serioase că poate ridica din nou nasul în vânt.

Perspectivele globale au un nivel ridicat de incertitudine, riscurile de evoluție negativă domină previziunile economice, iar situația la nivel autohton s-a schimbat fundamental. Potrivit analiștilor Comisiei Europene, economia întregii UE va crește cu 3,7% în 2021 și cu 3,9% în 2022, iar economia zonei euro va crește cu 3,8% atât în 2021, cât și în 2022. În ceea ce privește România, PIB-ul va crește cu 3,8% în 2021, respectiv cu 4% în 2022. În privința inflației, în cazul României, în 2021 se va înregistra o ușoară creștere la 2,6%, fiind urmată de o ușoară scădere la 2,4% în 2022.
Europa – și România, implicit – se confruntă în continuare cu pandemia de COVID-19. Creșterea numărului de cazuri, împreună cu apariția noilor tulpini mai contagioase ale coronavirusului, obligă multe guverne să reintroducă măsuri de carantinare locală sau mai extinsă. Derularea campaniilor naționale de vaccinare aduce câteva note de optimism, însă economia resimte din plin frica investitorilor. Prudența lor ține banii „ascunși”, iar diminuarea volumului investițiilor ține la sol o economie care abia așteaptă să decoleze după blocajul impus în 2020.

Experții sunt de părere că economiile UE și din zona euro, în contracție în primul trimestru al anului 2021, ar putea da semne de repornire odată cu venirea primăverii, pe măsură ce programele de vaccinare progresează și măsurile de limitare a răspândirii virusului se vor relaxa treptat. Totuși, impactul economic al pandemiei rămâne inegal de la un stat membru la altul și se preconizează, de asemenea, că ritmul redresării va varia în mod semnificativ. Iar acest lucru este ușor de observat acasă, în România, unde este de așteptat o revenire semnificativă a consumului privat abia din a doua jumătate a anului 2021, deoarece lansarea vaccinărilor ar trebui să permită ridicarea treptată a restricțiilor. De asemenea, speranța constă și într-un nivel ridicat al investițiilor și pe fondul posibilității accesării de semnificative fonduri europene destinate redresării.

Din păcate, sărăcia rămâne la un nivel ridicat, iar creșterea economică este ținută în frâu de un grad ridicat de inegalitate și de căderea multor entități antreprenoriale din câteva sectoare economice relevante pentru PIB. În plus, fie clare, dar contestate, fie bâlbâite și nefolositoare, deciziile de politică economică și fiscală sporesc incertitudinile și înnegurează orizontul. Odinioară avertizată cu „aterizarea forțată”, economia românească este astăzi țintuită la sol și cu puține șanse să execute o decolare anul acesta.

 

Un alt fel de naționalism – 12 puncte de reflecție

Economistul
-
0
Un alt fel de naționalism – 12 puncte de reflecție

Napoleon Pop și Valeriu Ioan Franc

1.Suntem la o intersecție de evenimente nu prea plăcute pentru economia globală și, indirect, și pentru România. Ne reține atenția, în primul rând, creșterea în această iarnă a riscului unei recesiuni a economiei Germaniei, cel mai mare partener comercial și investitor pentru România. Conform indicelui lunar compozit al Macroeconomic Policy Institute (IMK), progresele făcute de cea mai mare economie europeană în trimestrul III 2020 (+8,2% creștere economică după o contracție de -9,8% în trimestrul II) vor fi umbrite de noile măsuri de protecție împotriva răspândirii coronavirusului, poate ceva mai relaxate decât cele de la începutul anului (acum școlile și centrele comerciale rămân deschise). Urmărind evoluțiile din ultimele trei luni în nivelul comenzilor externe din industria prelucrătoare și a indicatorilor financiari, se constată că riscul unei recesiuni a crescut de la 12,6% în luna octombrie, la 17,7% în noiembrie 2020. Banca Centrală a Germaniei pare mai sigură de deznodământ, riscul în sine putând fi o stagnare sau chiar o contractare a economiei germane în trimestrul IV 2020. Aceasta având în vedere faptul că măsurile interne și internaționale de control al celui de al doilea val al pandemiei blochează activitățile de export și pe cele de servicii, unde distanțarea fizică s-a reimpus (spectacole, alimentație publică).

2.Demersul negocierilor pentru Brexit, domeniu în care se pare că pentru „marile probleme” (așa cum le-a numit Simon Coveney, ministrul de externe la Irlandei) ale divorțului, ar trebui rezolvate, într-un timp rămas foarte scurt şi cu efecte bulversante, atât pentru Marea Britanie, cât și pentru UE. La sfârșitul lunii octombrie 2020, termen inițial limită de încheiere a negocierilor, toate capitolele erau încă deschise, proiectul de acord, cu anexe, având deja 1.800 de pagini. O problemă mai veche, legată de drepturile de pescuit în apele teritoriale ale Marii Britanii, este cuiul lui Pepelea, cererea uneia dintre părți neputând fi onorată de cealaltă, după cum refuzul nu poate face față ofertei. Presupunând că în următoarele două săptămâni, sau mai mult, limitele în negocieri vor fi fost depășite și se va intra, de la 1 ianuarie 2021, în perioada de post-tranziție Brexit, problema ratificărilor acordului de către parlamentul englez și cel al UE devine stringentă. Parlamentul European și-a planificat deja votul pentru săptămâna din luna decembrie a.c., începând cu data de 14. Zilele rămase sunt foarte puține pentru a fi îndeplinite condițiile tehnice ale ratificării, de regulă cu trei săptămâni înainte de discuțiile pentru vot (verificarea legalității textului, traducerea, înmânarea textului membrilor PE). Problema UE este dacă se poate evita ca exporturile SM către Marea Britanie să fie supuse taxelor vamale, ceea ce ar fi o lovitură dată oamenilor de afaceri, aceștia fiind pregătiți și pentru un „no-deal outcome with tariffs on EU exports from January 1”. S-a ajuns, astfel, la întrebarea hamletiană: „Deal or no-deal, that is the question.”

3.Bugetul UE și fondul de redresare, ale căror avantaje trebuie aplicate unor economii ale SM care au suferit în mod asimetric de toate efectele crizei pandemice. Profunzimea asimetriei, conform estimărilor Comisiei Europene, va determina ca unele economii (ca cele ale
Spaniei, Italiei și Olandei) să nu recupereze din pierderi nici în trimestrul IV 2022. Birocrația de la Bruxelles trebuie să înceapă evaluarea proiectelor de buget ale SM pe anul 2021, în condițiile în care nu au fost depășite dificultățile legislative de aplicare a celor două bugete, respectiv al fondului de redresare și cel multianual 2021-2027. Ungaria și Polonia contestă formularea mecanismului de legare a accesului la bugete de respectarea statului de drept, soluția fiind pe cale să producă încă surprize. În lumea diplomatică a UE există speranța ca cele două țări să se alăture consensului realizat de ceilalți lideri. Ultimele informaţii nu dau însă speranțe în acest sens!

4.Situația economiei SUA, prinsă în revirimentul acut al pandemiei și tranziția tensionată de putere, are de suferit de pe urma restricțiilor mai dure, propuse chiar de președintele ales. Joe Biden a făcut deja apel la acțiuni urgente, în planul stimulentelor fiscale, pentru ca economia SUA să nu cunoască o deteriorare gravă în lunile care urmează. Numai că în ultima lună s-au înregistrat peste un milion de noi cazuri de Covid-19, supunând sistemul de sănătate american unui stres pe care nu l-a mai cunoscut, iar noile măsuri de închidere a unor segmente economice vor crea, probabil, noi tensiuni. Congresul SUA nu a reușit să se poziționeze nici măcar pentru pachetul minim de sprijin discutat înainte de declanșarea alegerilor prezidențiale. Casa Albă și Congresul SUA se pot lăuda doar cu pachetul de sprijin de 3.000 miliarde de dolari aprobat pentru contracararea efectelor economice ale pandemiei din lunile martie și aprilie 2020. Disputa este între democrați, care doresc un pachet de stimulente mai larg, în valoare de 2.000 miliarde de dolari, și republicani, care cred că economia SUA ar avea nevoie de mai puțin. Atât timp cât Joe Biden și Kamala Harris nu preiau efectiv funcţiile de președinte și vicepreședinte, SUA rămân doar cu formalizarea apelului unui anume compromis, iar dacă nu se ajunge cât mai repede la un consens, rămâne major riscul de încetinire a economiei americane, cu impact global ridicat. Simțul urgenței pare a fi foarte redus în rândurile legiuitorilor americani, care mizează pe ceea ce va face FED. Jeremy Powell a promis că FED va da semne mai puternice de acomodare în politica monetară, dacă situația reală a economiei SUA o va cere. Responsabilii BCE anunță și ei că sunt pentru o intervenție acomodativă, poate mai repede decât luna decembrie inițial anunțată.

5.Știrile despre vaccinul împotriva Covid-19 abundă în explicațiile despre eficacitatea acestuia, la variantele Pfizer și BioNTech adăugându-se Moderna (SUA) cu 94,5% rezultate bune, conform studiilor clinice deja efectuate pe un număr de 30.000 de voluntari. Este de presupus că milioane de oameni vor scăpa de spaima flagelului care a oprit și economiile lumii, îndreptându-se și mai mult spre datorii și probleme de finanțare a acestora. Întrebarea capitală care rămâne este dacă toate aceste vaccinuri, care reflectă o adevărată vânătoare a oamenilor de știință și a companiilor farmaceutice împotriva dublului dușman al societății umane, dar şi pentru profituri uriașe, va fi sau nu un „game-changer”, după cum s-a exprimat Stephane Bancel, CEO al firmei Moderna. Nicicând așteptările pentru stăvilirea unei infecții nu au fost atât de mari, de data aceasta fiind vorba de schimbarea lumii.

6.Suntem într-o situație conjuncturală complicată la sfârșit de an, din care străbate, din păcate, un altfel de naționalism, cel al izolării unii de alții, dar cu consecințe pentru toți. Predominanța intereselor unei părți asupra celeilalte, fie că vorbim de UE versus SM, UE versus Marea Britanie sau izolarea SUA, efectul este cel al unei degringolade la scară planetară, în cel mai critic moment (am spune) al omenirii, ca urgență și necesitate a unui răspuns pe măsură. Poate totul a început bine, dacă ne uităm la multitudinea de declarații ale guvernelor și ale băncilor centrale, care ne asigurau că pentru etapa inițială de contracarare a pandemiei răspunsul a fost adecvat ca viteză și amplitudine (sprijin fiscal și monetar), după ce statele și-au asumat responsabilitatea individuală. Ceea ce este curios este faptul că, poate cu excepția FMI și a Băncii Mondiale, alte grupări economice, ca G-20 sau UE, au dat dovadă de zăboveală, fie din inerția birocratică cuplată cu legalitatea și democrația, fie din ego-uri acoperite cu supărările că alții nu reușesc să performeze la nivelul fruntașilor.

Am spune că natura acestui altfel de naționalism este legată de suveranitate, care ar trebui să funcționeze ca și libertatea. Suveranitatea unui stat este atât cât nu deranjezi suveranitatea altui stat, după cum libertatea proprie este atât cât nu încalci libertatea altuia. Introvertirea SM ale UE se manifestă încă dinaintea crizei financiare. S-a ajuns ca, după apogeul acesteia, să constatăm că procesul de convergență economică a stagnat, dacă nu a și regresat chiar. Factorul esențial al acestui recul este lipsa convergenței de voință politică la nivelul UE, deranjat în mare măsură de birocrația de la Bruxelles și, nu în ultimul rând, de politizarea acesteia. José Manuel Barroso, fost președinte al Comisiei Europene, a fost campion al politizării birocrației europene, etapă din care „lecțiile” de sus în jos au dominat şi au nemulțumit electoratul unor SM. Democrația ne-a adus, prin bunăvoința ei, spre partide reprezentative radicale, populiste, care s-au erijat în apărarea intereselor electoratului nemulțumit de încălcarea suveranității sale. În mod evident, această turnură nu mai convine. Guvernele create de respectivele partide ajunse la putere se manifestă centrifug față de proiectul integrării, în baza invocării suveranității.

Această încordare a dus în derizoriu însăși subsidiaritatea, iar din acest punct de vedere corpul birocratic al UE și-a dat măsura în anul 2020, cu întârziere nepermisă, a acțiunii comune pentru contracararea efectelor economice ale crizei pandemiei, amânate însă pentru anul 2021. Reformarea UE, promisă din interiorul ei, nu a avut loc nici după discursuri politice fulminante pentru o mai multă și profundă uniune democratică, fapt ce ne determină să ne întrebăm care este obiectivul vizionar al UE pentru propria existență, pusă în pericol în 2010 de efectele crizei financiare. Cel de conjunctură, al anului 2020, pare să fie decorelat de urgența cooperării și de necesitatea partajării riscurilor.

7.Naționalismul de suveranitate al unor SM se manifestă împotriva naționalismului de suveranitate al altora, dar nu prin respectul reciproc, ci prin târguri (trade-off) ca cel pentru compromisul cu fondul de redresare și cu noul buget multianual. Fluiditatea în principiul solidarității și coeziunii este înlocuită cu noi și noi condiționări, fără ca unele SM net beneficiare ale integrării (nu al fondurilor europene!) să fie solidare și în partajarea riscurilor. Blamările nevinovate ale unor SM împotriva altora au devenit norme juridice, ca mecanismul de condiționare a accesului la fondurile UE cu respectarea statului de drept. Dacă UE este garantul tratatelor integrării, ne întrebăm cum s-a ajuns ca SM, oricare ar fi, să fie marcate și să fie acuzate de nerespectarea unor „aspecte sistemice corelate cu valorile fundamentale ale UE, pe care toate statele membre trebuie să le respecte”, cum ar fi libertatea, democrația, egalitatea şi respectarea drepturilor omului, inclusiv drepturile minorităților. Corelat cu valorile fundamentale se specifică neasigurarea independenței justiției, incapacitatea de a corecta decizii arbitrare sau injuste şi limitarea mijloacelor legate de îndreptarea respectivelor decizii. Trimiterile la corupție și fraudă în utilizarea fondurilor europene sunt la ordinea zilei. Această acerbă preocupare a instituțiilor comunitare nu naște deloc preocuparea pentru ceea ce a devenit UE și care sunt cauzele ei interne? Putea un stat european, care și-a manifestat dorința de aderare la UE, să nu respecte statul de drept? De ce se revine asupra lui și în ce circumstanțe?

8.Greșeala începe cu discriminarea ab-initio de la aderarea unor SM la UE, România fiind un exemplu. Poate este bine să reamintim că, după succesul repurtat de țările de la Vișegrad în negocierea asocierii lor la CEE (o alianță în care nu s-a putut intra nici prin apartenența comună a acestor țări și a României la Inițiativa Central Europeană), în proiectul de acord de asociere pentru România a apărut o clauză unilaterală, în sensul în care dacă România nu respectă statul de drept, drepturile omului și ale cetățenilor aparținând minorităților, acordul de asociere se suspendă. A fost mai mult decât jenant să susținem că, la vremea respectivă, o astfel de clauză aplicată României este de neacceptat, dacă ea nu se aplică în același fel tuturor părților contractante. S-a reușit cu greu depășirea momentului, dar la protocolul de aderare la UE s-a acceptat discriminarea cu introducerea Mecanismului de Cooperare și Verificare, cu consecințele cunoscute, respectiv efectul elevului pus mereu la colț. Dacă acest mecanism s-ar fi aplicat tuturor SM, măcar din anul 2007, atunci recenta zicere a lui Manfred Werner, liderul PPE din PE că „nimeni nu trebuie să se teamă de nimic, dacă respectă principiile statului de drept. Dar să refuzi întregii Europe accesul la finanțare de criză este complet iresponsabil” (apropo de pozițiile Ungariei și Poloniei), ar fi avut o noimă. Nu se ajungea în prezent la astfel de complicații și la calificarea unor SM ca fiind iresponsabile. Şi, poate, cazurile de mare corupție și de spălare de bani, de zeci de miliarde de euro (mai mult decât alocarea pentru România din bugetul multianual al UE), produse exact în SM care ne dau cu regularitate lecții de guvernanță onestă, atașată valorilor comune ale UE, ar fi fost descoperite mai din timp.
De la 1848, România a avut elite educate în occident care au pus umărul la modernizarea acestei țări şi, ori de câte ori politicul s-a dispensat de ele, am avut de suferit între pietrele tari ale imperiilor care ne-au înconjurat. Am putea spune cu mândrie că lor le datorăm statornicia tradiției și culturii acestei națiuni peste veacuri, de multe ori plătită cu mari suferințe. Avem și azi elite, care se manifestă vocal, cu propuneri de luat în seamă. Suferim însă de lipsa de convergență în voința politică, fără de care credem că nu mai putem vorbi de alte convergențe, cu care să ieșim din periferia Europei. Mai necesară ca oricând, pentru justificarea criticilor la adresa UE, este conversia naționalismului de suveranitate, acolo unde devierile sunt pregnante, la valorile fundamentale ale UE, pentru ca parteneriatul în cadrul Uniunii să fie unul real, dincolo de cel juridic sec, odată ce suntem SM al UE cu drepturi egale (a full fledged member). Cum lumea este în schimbare spre un nou normal, putem a păși spre ea cu elitele pe care le avem (ele nu-și doresc posturi politice, ci să fie luate în seamă!) și cu cheltuieli mai mari în cercetare-dezvoltare, unde ne calificăm din nou departe prin ceea ce este azi contribuția finanțării acestui domeniu la viitorul României. În 2018, ponderea cheltuielilor R&D în PIB a fost de 0,48%, comparativ cu media UE 27 de 2,18% sau, culmea, față de SM frugale cu peste 3%. Iată unul din atuurile naționalismului de suveranitate ale SM!

9.Ajungem la fondul problemei, al economiei existenței noastre, cu întrebarea: de ce există câștigători și perdanți la provocări și oportunități zise egale? Răspunsul este simplu. În dinamică, mai ales de la globalizare încoace, la fiecare linie de start a șanselor egale, economiile lumii sunt tot mai diferențiate în capacitatea de a performa, purtând povara unui trecut nesoluționat în termeni de convergență reală. Cazuistica interesează UE, care nu dă semne să înțeleagă măcar în ceea ce declară politic de la tribuna Consiliului European și a BCE, că la situații excepționale avem nevoie tot de măsuri excepționale. În mod indirect, prin apartenență, cazuistica este de interes și pentru România. Credem că ar trebui să vedem dincolo de un anumit „excepționalism național”, care ne ține în coada plutonului de performanțe, fie în ierarhia UE, fie în cea a lumii.

Revenind la liniile de start, să nu uităm de accentuarea fenomenului inegalității între țări și în structurile interioare ale acestora, după decenii întregi dedicate dezvoltării de forumuri multilaterale, primul fiind ONU. Această inegalitate este pusă foarte mult pe modelul economic de piață, generalizat în lume, dar foarte singularizat pe economiile statelor lumii, în funcție de interesul lor pentru reforme în pas cu vremurile. Ne-am numărat printre avocații multilateralismului ca soluție mai bună la problemele individuale ale statelor lumii, am pledat pentru el din motive de concurență loială și de angajarea într-un vector comun de creștere a performanțelor economice, sprijinite de organisme financiare și organizații economice multilaterale, cu resurse financiare și de inovație, crezând că globalizarea va crea acel summum de condiții ale unor cooperări și coordonări mai profunde. Dar, a fost nevoie de o criză pandemică ca aceasta prin care trecem, ca să observăm că salvarea noastră este în primul rând în mâinile fiecăruia dintre noi, iar efortul comun nu este îndreptat spre o adevărată ieșire din excepționalitatea fiecăruia, ci prilejul de a insista pe ceea ce ne individualizează. Este vorba de solidaritate multilaterală/comună sau de naționalismul tradiției performanțelor bune sau mai puțin bune puse pe masa unor negocieri, nu între parteneri, ci între adversari, obosiți fiecare de pretențiile celorlalți?

10.În pozițiile noastre, determinate de domeniul de cercetare academică, am insistat pe momentul european al României, stimulați nu numai de performanțele prin care am fi putut privi abordarea apropierii noastre de zona euro, ci și de credința că, prin aceste performanțe, puteam ieși din propriul nostru excepționalism, un fel de naționalism perdant întărit de lozinci ale propriei noastre singurătăți. Ideea era să trecem cu bine examenele Semestrului European, să răspundem rațional la recomandările de țară prin a ne face lecțiile la nivelul exigențelor funcționării mai bune a UE, potrivit legii că întregul este mai bun dacă părțile lui sunt bune. Prin acel moment european al României era de dorit să ieșim din paradigma unei lipse totale de viziune coerentă de restructurare a economiei naționale și a unei strategii prin care să ieșim din comportamentul voluntar fiscal-bugetar, reprezentat de un cod fiscal greoi, plin de excepții, modificabil de sute de ori după voința unora și a altora. La urma urmelor, singularitatea noastră constă în neputința de a respecta reguli simple ale echilibrelor macroeconomice și, așa, la fiecare linie de start, cum este și aceasta absolut necesară a schimbării lumii, ne regăsim cu aceleași metehne: (1) venituri la buget reprezentând numai 65% din media UE27 (în 2019, 26,8% din PIB, comparativ cu 41,1% din PIB UE27); (2) o structură a fiscalității care nu
corespunde libertății individului sau firmelor de a acumula avere; (3) evaziune; (4) proastă colectare a taxelor; (5) deficite bugetare în lanț peste prevederile PSC; (6) proiecte de dezvoltare haotice, exemplificate prin lipsa măcar a unei autostrăzi continue, după trei decenii, care să ne lege direct cu partenerii noștri vestici, adică acolo unde se situează aceștia în efortul nostru de a deveni SM al UE.

11.Privim cu mult optimism la alocările de pe hârtie din fondul de redresare al UE, născut cu forcepsul, și bugetul multianual, totalizând peste 80 miliarde de euro (mai mult de o treime din PIB-ul estimat a fi realizat în 2019). Accesul la aceste resurse a devenit mai contondent condiționat, fiind o altă formă de excluziune a noastră ca SM tot din motive de singularitate, invocate de naționalismul de suveranitate a altor SM, este bine cunoscut. Dar eficiența cheltuirii acestei sume ține în primul rând de cum vom înțelege noi, clasa politică, legiuitorii, instituțiile statului de drept, să ne schimbăm abordările în contractul social cetățean-stat. Nu putem deveni mai puternici, în primul rând pentru noi înșine, după o criză ca cea prin care vieţuim, dacă nu trecem la convergență în voința politică pentru o nouă linie de start, la care toată lumea este angajată. Trebuie să depășim singularitatea noastră, dacă vrem să ieșim din handicapul cu care ne prinde fiecare moment de criză.
Un exemplu de convergentă profesională, de natură să ajute convergența politică, există deja, acesta fiind evocat recent de guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, la videoconferința ocazionată de reuniunea anuală a Consiliului de Administrație al Center of Excellence in Finance, cooperarea dintre Banca Națională a României, Ministerul Finanțelor Publice din România și Centrul de Excelență în Finanțe fiind nu numai fructuoasă, ci şi mult contribuitoare, prin învățare, la cunoștințele oficialilor de finanțe din România. Nimic nu este mai în linie cu necesitatea de a acumula conștiințe, la modul în care entități statale de primă mână într-o economie de piață funcțională, ca banca centrală și ministerul finanțelor, din perspectiva îndeplinirii mandatului pentru a sprijini cetățenii unei țări. Cooperarea cu Centrul de Excelență în Finanțe reprezintă o cale și pentru România de a înțelege provocările regionale și de a răspunde la ele cu luarea în considerare a specificului României, prin prisma unei corecte definiri a interesului național, bun și pozitiv. Iar aceasta înseamnă o concentrare a efortului național pe valorile pe care dorim a le împărtăși în comun cu celelalte SM.

12.Cu angajamentul responsabil pentru un productiv naționalism de suveranitate, convergent unei culturi economice dedicate dezvoltării structurale prin reforme serioase, România ar trebui să mențină în viață „momentul hamiltonian” de la Consiliul European din luna iulie 2020, tocmai pentru a trece noua linie de start cu vindecarea handicapului fiscal cu care a intrat în criza pandemică. Sugestii există în Raportul celor cinci președinți din 2015, dedicat finalizării Uniunii Economice și Monetare. Mesajul central din avizul dat pe marginea raportului de către politicianul suedez Paul Lindquist, că „disparitățile sociale, economice și teritoriale pot fi reduse doar printr-o dimensiune regională și o politică de coeziune orientată către rezultate”, a pierdut însă prin disensiunile dintre SM, fiecare din ele susținând naționalismul de izolare despre care am vorbit, motivat de interesele propriilor cetățeni. Măcar din această poziționare ar trebui să învețe și România atunci când, de ani buni, își propune să fie mai activă și contributivă la deciziile UE, prin proiectarea cu mai mult curaj a forței sale de putere economică și intelectuală, încă neglijată în interior și puțin cunoscută, în exterior, de partenerii noștri după motivațiile calificativelor cu care ne onorează.

Se spunea că diversitatea culturală a UE este un activ prețios al îmbogățirii Uniunii. Din păcate, tenta naționalistă dată acestei dimensiuni ne duce către fragmentare în toate domeniile integrării și, ce este și mai rău, la preocuparea de a amenda într-un fel sau altul SM sau de a le trimite în faţa justiției europene înainte de a reuși o mai profundă convergență a voinței lor politice, pentru a dinamiza proiectul integrării europene și de a face din UE un actor global autentic.

PRIORITATEA MANAGERIALĂ NR. 1 A ROMÂNIEI – TASK-FORCE NAŢIONAL PENTRU FINANŢĂRILE UNIUNII EUROPENE

Ovidiu Nicolescu
-
0
PRIORITATEA MANAGERIALĂ NR. 1 A ROMÂNIEI – TASK-FORCE NAŢIONAL PENTRU FINANŢĂRILE UNIUNII EUROPENE

României, în condiţiile pandemiei, i se oferă şansa istorică unică să primească prin intermediul Uniunii Europene, sub formă de granturi şi credite avantajoase, o sumă de peste 80 miliarde €, în următorii ani. Este o sumă imensă la care nici măcar nu s-a visat vreodată. Pentru ca această sumă să intre efectiv în România şi să fie utilizată în mod eficace este absolut necesară organizarea unui task-force naţional dedicat.

Principalele argumente pe care se bazează această propunere sunt următoarele:

  • România, de când a devenit membră a Uniunii Europene în 2007, nu a fost în stare să absoarbă de la Uniunea Europeană, în nici un ciclu financiar (2007-2013, 2013-2020) sume mult mai mici, de 20-30 miliarde €.
  • în Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene și în celelalte ministere nu există specialiştii necesari, nici numeric şi nici calitativ.
  • abordările manageriale utilizate de România pentru obţinerea şi utilizarea finanţărilor puse la dispoziţie de Uniunea Europeană s-au dovedit profund deficitare, neutilizându-se şi pierzându-se în perioada 2007-2020 peste 15 miliarde € din sumele alocate.

Task-force-ul pentru obţinerea şi gestionarea fondurilor UE trebuie organizat la nivel naţional, ca un organism puternic de sine stătător, cu obiective, competenţe şi responsabilităţi de excepţie, care să managerieze ansamblul proceselor implicate. Acesta trebuie să fie organizat pe principiul managementului de proiect, singurul sistem care poate asigura elaborarea de sute de proiecte şi implementarea lor în perioadele prestabilite, potrivit standardelor UE şi cu performanţe economice, sociale, ecologice, educaţionale şi medicale ridicate.

Task-force-ul trebuie să fie condus de un specialist în finanţările UE, care a manageriat performant programe şi/sau proiecte de anvergură în Uniunea Europeană şi/sau în România. În cadrul task-force-ului trebuie incluşi câteva sute de specialişti din România şi din afara sa, cu experienţă, know-hw şi performanţe în domeniu, cu care să se încheie contracte cu indicatori de performanţă controlabili pentru întreg ciclul financiar 2021-2027 şi ale căror venituri să fie condiţionate de obţinerea şi implementarea sumelor respective.

Pentru finanţarea task-force-ului se pot utiliza bani de la Uniunea Europeană. Potrivit practicilor UE, procente de 1-3% din fondurile repartizate se alocă, de regulă, pentru asistenţă tehnică. Menţionăm că în trecut o mare parte din sumele cu această destinaţie, aferente programelor din România nu au fost cheltuite şi s-au returnat Uniunii Europene.

Task-force-ul trebuie ca periodic, de regulă lunar, să prezinte un raport concret şi detaliat privind stadiul derulării fiecărui proiect.

În mod firesc, specialiştii în management din România, din universitati, firme de consultanta, centre de cercetari si proiectari si din alte organizatii este necesar să fie consultaţi şi să se implice în constituirea şi funcţionarea task-force-ului naţional pentru finanţări UE accesibile României, care reprezintă o oportunitate unică, cu care această ţară nu o să se mai întâlnească niciodată.   

Ziua Universității Creștine „Dimitrie Cantemir” – 10 februarie 2021

Economistul
-
0
Ziua Universității Creștine „Dimitrie Cantemir” – 10 februarie 2021

Ziua Universității Creștine „Dimitrie Cantemir” – 10 februarie, zi aniversară a președintelui-fondator al universității, prof. univ. dr. Momcilo Luburici – a fost celebrată anul acesta în condițiile impuse de timpul prin care trecem, dar cu aceeași ținută academică specifică unei instituții reconfirmate prin performanță și prestigiu în spațiul universitar și de cercetare.

O normalitate în epoca anormalității

Prof. univ. dr. Corina Adriana Dumitrescu, președintele Senatului 
Universității Creștine „Dimitrie Cantemir”, a evidențiat modul în care, în anul 30 al existenței ei, Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir” a ținut neapărat și a reușit să reprezinte „o normalitate în epoca anormalității” pe care o trăim. Astfel a fost sărbătorită împlinirea celor trei decenii de la fondare, au fost omagiate personalități ale culturii române, au fost cinstite momente ale istoriei naționale. S-a desfășurat fără întrerupere activitatea didactică, în forma online, a existat permanent legătură între studenți, profesori, conducerea universității, întregul personal. În contextul dat, țelul universității, reafirmat de prof. univ. dr. Corina Adriana Dumitrescu, a fost și rămâne „să reprezinte o baricadă, să ofere un punct de sprijin pentru depășirea situației actuale”.

La rolul ce revine universităților în vremea prin care trecem s-a referit prof. univ. dr. ing. Ecaterina Andronescu:
„Universitățile au obligația să dea un semnal de renaștere, de revenire la normalitate. Omul este un individ social, trebuie să trăiască în comunitate. În acest fel, valorile, vocile care au ce să spună, pot să se afirme, iar universitățile trebuie să fie primele care să se exprime. Altfel, spațiul public este ocupat de false modele”.
O perspectivă optimistă a deschis Irina Cajal, subsecretar de stat la
Ministerul Culturii, care odată cu urările adresate fondatorilor Universității Creștine „Dimitrie Cantemir”, prof. univ. dr. Momcilo Luburici, președinte-fondator, și prof. univ. dr. Corina Adriana Dumitrescu, președintele Senatului Universitar, și-a exprimat încrederea într-o revedere normală la viitorul moment sărbătoresc, animat de prezența studenților și a profesorilor.

Idealul transpus în certitudini

Locul, dobândit prin valoare, al Universității Creștine „Dimitrie Cantemir” în sistemul național de învățământ a fost subliniat și în acest cadru festiv. „Un exemplu de cum învățământul superior se poate dezvolta”, a fost aprecierea formulată de prof. univ. dr. Doina Dimulescu, odată cu exprimarea respectului față de prof. univ. dr. Momcilo Luburici, față de preocuparea sa permanentă pentru dezvoltarea universității al cărei fondator este și față de soarta educației românești în ansamblu.
Cuvinte de apreciere pentru dăruirea și clarviziunea dovedite mereu de prof. univ. dr. Momcilo Luburici și pentru ascensiunea instituției academice fondate împreună cu prof. univ. dr. Corina Adriana Dumitrescu au fost transmise și de prof. univ. dr. Marja-Liisa Tenhunen, noul rector ales al Universității Creștine „Dimitrie Cantemir”.
Cu propria experiență în calitate de rector al Universității Creștine „Dimitrie Cantemir”, prof. univ. dr. Cristiana Cristureanu, vicepreședinte al Senatului Universitar, a subliniat prestigiul universității recunoscut și consolidat de-a lungul timpului în Europa și în lume.

„De la vis la realitate este un drum greu de parcurs”, a afirmat la rândul său prof. univ. dr. Cristian Dumitrescu, elogiind astfel tenacitatea fondatorilor universității emblematice pentru învățământul privat românesc.
Munca neobosită depusă de profesorul Momcilo Luburici în slujba educației și cercetării din România a fost elogiată de prof. univ. dr. Marinella Sabina Turdean, prorector al Universității Creștine
„Dimitrie Cantemir”, care a accentuat: „Idealul de acum 31 de ani este transpus în certitudini”.

Mesaje și distincții

Reconfirmare a prestigiului de care se bucură în lumea academică, prof. univ. dr. Momcilo Luburici a primit și în cadrul festiv al evenimentului aniversar din acest an numeroase mesaje și urări însoțite de distincții. Diploma de excelență din partea Asociației pentru Studii și Prognoze Economico-Sociale (ASPES) și a revistei „Economistul” a fost înmânată de dr. ec. Constantin Boștină. Au conferit diplome de excelență Asociația de Cultură și Asociația Română de Filosofie a Dreptului. A transmis felicitările, aprecierile și gândurile de bine Asociația Universităților Particulare din România, al cărei președinte este prof. univ. dr. Momcilo Luburici. Universitatea „Tibiscus” din Timișoara, sub semnătura prof. univ. dr. Radu Răducan, rector, și conf. univ. dr. Aurel Anca, director general, a transmis urări într-o scrisoare cu următorul mesaj: „Stimate Domnule Președinte, cu prilejul zilei Universității Creștine «Dimitrie Cantemir» pe care ați fondat-o și cu ocazia zilei Dumneavoastră de naștere, ne face o deosebită plăcere să vă adresăm urări de ani mulți cu sănătate, putere de muncă și bucurii, alături de cei apropiați și dragi. Ne exprimăm și cu această ocazie mulțumirile profunde pentru sprijinul pe care l-ați acordat întotdeauna Universității Tibiscus din Timișoara, atunci când a fost nevoie și dorim Universității Creștine «Dimitrie Cantemir», pe care cu onoare o conduceți, succese depline în activitatea universitară. La mulți ani!”.

Foto: UCDC

1...1.4291.4301.431...2.019Pagina 1.430 din 2.019