_________________
Autor: prof. Adrian Ciocănea (foto)
Într-un text precedent am avansat ideea că, în România, există premisele unei noi tranziții, de la capitalismul actual, construit majoritar în jurul bugetului și al activelor publice și private ale statului, direct la un capitalism preponderent al organizațiilor/al marilor companii. Acest tip de capitalism, justificat, în viziunea unora, de necesitatea scurtcircuitării legăturilor nefirești dintre capital și puterea publică, nu garantează că etica economiei de piață va prevala în raport cu interesele private – așa cum rezultă din opiniile altora. În asemenea scenariu, capitalismul de tip antreprenorial, potrivit pentru etapa de consolidare a capitalului românesc, este prea puțin luat în seamă, sau mai degrabă este doar invocat fără a fi într-adevăr promovat. Ca urmare, perioada de creștere a puterii financiare a capitaliștilor români va fi mai lungă, dacă va fi. În termenii acțiunii politice, tranziția a fost evocată ca fiind posibilă în cazul în care PNL, liderul actualei alianțe de guvernare, și-ar amenda identitatea doctrinară, optând pentru accentuarea laturii sale neoliberale.
Iată că acum, când cele două moțiuni propuse de către candidații la președinția PNL, sunt disponibile, apar primele semne. Chiar dacă moțiunile sfârșesc, ca formă, în planuri inegale de măsuri – greu de caracterizat din punct de vedere al asumării ideologice, față de cazul în care s-ar fi formulat politici publice – diferențele sunt vizibile. Și sunt mai adânci decât cele detectabile la prima vedere. Fundamental, documentele evocă viziuni diferite, atât în ceea ce privește forma de capitalism pe care promotorii lor o susțin, cât și referitor la unele reforme sociale. Ambele propun o necesară clarificare doctrinară (subiect vechi în PNL) dar din motive diferite, cel puțin din punct de vedere economic: una dintre moțiuni apare ca ordoliberală, într-o variantă mai deschisă spre reglementare, în care statul își asumă rolul de corelare (slabă) și supraveghere a piețelor, iar cealaltă apare ca neoliberală, adeptă a unei financializări pe scară largă a economiei, în care statul își restrânge rolul în fața deciziei piețelor, înclinate să negocieze dereglementarea și autoreglementarea. În ceea ce privește reformele sociale referitoare la subiectele sensibile, pozițiile sunt mai clare doar în intervențiile publice, și mai puțin în conținutul scris al documentelor.
Ca urmare, la o primă citire, opțiunile sunt: liberal-conservatorism vs. neoliberalism altoit cu un progresism identitar. Cel puțin până acum! Totuși, explicații sunt necesare, mai ales dacă observăm opiniile unor lideri PNL cu funcții reprezentative în stat, care declară că, de fapt, PNL este deja pe calea liberalismului progresist: ”Guvernarea Cîțu a oferit deja o nouă viziune asupra liberalismului: progresistă și bazată pe rezultate concrete! Dovada eficienței acestei viziuni liberale vine inclusiv de la Comisia Europeană…Cea mai mare creștere economică dintre toate statele UE!”. Declarația, care face legătura între liberalism și progresism pe tărâm economic, trimite, eventual, la o economie progresistă, adică trimite la stânga politică. Prin urmare, astfel de opinii ar conduce la ideea că, cel puțin o parte dintre liderii PNL, optează pentru trecerea partidului către politici de stânga, în care piețele ar trebui coordonate în numele creșterii bunăstării sociale. Sau, poate că, progresismul invocat se referă doar la politicile identitare și, din pricina unui activism excesiv, sau din alt motiv, au fost extinse la zona economică. Iată de ce, susținătorii moțiunii „liberale” trebuie, ei înșiși, să fie clari în exprimare, deoarece, această moțiune în forma ei scrisă, nu utilizează în mod direct sintagme favorabile ideii de progresism economic. În același timp, însă, își asumă prin omisiune, anumite valori sociale convergente cu un progresism identitar; un bun exemplu este lipsa, nemotivată totuși, din orice unghi am privi, a conceptului de familie.
Desigur, nu trebuie contestată ideea că progresismul identitar are rolul său, mai ales în ceea ce privește acordarea de drepturi pentru minoritățile discriminate. Pe tărâm economic, totuși, este nevoie de mai mare atenție în explicații! Căci PNL este un partid de centru-dreapta și nu pare că membrii săi pot fi votanții unei moțiuni în care una se scrie și alta se declară. Dacă, însă, se discută în termenii adoptării „…unei noi viziuni liberale…” se depășesc limitele unei moțiuni, fiind necesare dezbateri care privesc întreg PNL, nu doar pe unii lideri aflați, așa cum susțin chiar ei, în poziții de conducere trecătoare. Un exemplu, din acest punct de vedere, ar fi abordarea liberalismului civic, care să limiteze unele tendințe progresiste, orientare de care nici una dintre moțiuni nu este prea apropiată, dar care a mai reprezentat o temă de interes pentru PNL. Pe de altă parte, nici evocarea declarativă a unui pericol neo-marxist-progresist nu este de natură să crească încrederea în moțiunea liberal-conservatoare, de vreme ce este puțin probabil ca acest amestec să reprezinte vreun risc, mai ales în economie.
După zeci de ani în care societatea românească a refuzat, prin liderii săi de orice fel, să discute despre doctrine, asistăm astăzi la o avalanșă de opinii, care, în cea mai mare parte nu sunt lămuritoare. Din păcate, această campanie de alegeri din PNL al cărei model este împrumutat într-un mod nefericit din alte culturi politice ar putea împărți românii în conservatori și progresiști iar apoi prin identificare, în bătrâni și tineri, cu educație înaltă și educație primară, locuitori ai orașelor respectiv din mediul rural etc. De altfel, acest lucru se întâmplă dacă citim că: „…adevărații liberali sunt cei progresiști…”.
Indiferent cât de convingătoare va fi elita politică de linia întâi a PNL în susținerea uneia sau alteia dintre moțiuni, cheia deciziei Congresului PNL se află la elita politică de linia a doua. Pentru elita politică teritorială a partidului, chestiunea ideologică nu pare să aibă prea mare relevanță, cu excepții remarcabile, în raport cu importanța PNDL, PNRR, FEDR, FSE, FC și a altor abrevieri cu semnificație financiară – aici nu este nimic nou de vreme ce principala problemă a României rămâne sărăcia bugetelor publice. Și, cum din acest punct de vedere nu sunt prea multe de făcut, rămâne de văzut dacă responsabilii locali ai PNL vor avea și anvergură națională, într-un moment dificil: când partidul se află la guvernare!
Decizia Congresului PNL va avea de suferit în lipsa celei de-a treia forțe care ar fi putut fi implicată în dezbatere, cu rol, eventual, de arbitru: categoria intelectualilor critici. Dar această categorie a fost, de mai multă vreme, înlocuită în PNL de noii activiști proveniți din organizații neguvernamentale, dinamici și versatili. În acest context, prea puțini dintre intelectualii partidului, identificabili, de exemplu, ca autori de texte care interacționează cu opinia publică, au exprimat puncte de vedere mai largi pe tema clarificării doctrinare. Mai precis, cei care o fac, se referă aproape strict la eventualele reforme sociale aflate la ordinea zilei. De fapt, mai nimeni nu se referă la direcția economică a PNL, respectiv la dihotomia stat-piețe, în ceea ce privește decizia publică. Într-o asemenea liniște intelectuală, a prins avânt latura activist-progresistă a PNL, care intră în competiție cu managerialismul USR-PLUS, conform căruia, statul trebuie condus ca o companie, prin algoritmi de management. De altfel, moțiunea liberală declară că are „o viziune antreprenorială asupra administrației”.
Este necesar ca mai multe afirmații conținute în cele două moțiuni să fie clarificate, inclusiv pentru cei interesați de direcția în care se va mișca România din punct de vedere economic și al reformelor sociale. Iar cea mai importantă clarificare privește viziunea referitoare la procesul de tranziție, de la un capitalism al rentei (cunoscut la noi și sub numele de capitalism de cumetrie) la un posibil capitalism al marilor companii/organizații care, însă, nu ar trebui să elimine coabitarea cu capitalismul antreprenorial, corect înțeles și aplicat – nu doar invocat și apoi abandonat.
Confuzia constitutivă: progres vs. progresism
Un studiu sociologic recent (Grupul de Studii Socio-Comportamentale Avangarde) plasează 32% dintre cetățenii români în categoria progresiștilor și 45% în cea a conservatorilor, relativ la unele valori sociale. În acest context, politicieni activiști, din stânga sau din dreapta spectrului politic intern, nou apăruți sau supraviețuitori ai procesului de resetare a scenei politice, autodefiniți ca elita conducătoare, au îmbrățișat ideologia progresistă, în diferitele sale forme, sub justificarea modernizării, nu doar a politicii, a societății ci și a economiei. Cei mai vocali sunt cei identificabili, formal, ca fiind de dreapta, probabil pentru că aceștia se simt mai îndreptățiți să vorbească despre progres, amestecându-l, și nu doar ei, cu progresismul, în speranța că nimeni nu va observa lipsa hainelor regelui. Nici cei de stânga nu lipsesc din agora digitală, chiar dacă sunt mai puțin vizibili, aceștia fiind puși în încurcătură, suplimentar, de actualitatea politică occidentală, pe care ar trebui să și-o explice, înainte de a acționa. Până aici nimic prea nou și nici condamnabil, în afara faptului că, mulți dintre acești politicieni, sunt mai degrabă aculturali (în sensul larg al termenului) cel puțin în manifestările lor din spațiul public; pentru claritate, această afirmație nu se referă la lipsa instrucției, ci la modul în care au înțeles să o aplice, influențându-ne viața. Fără a argumenta suplimentar această idee evocată recent în spațiul public, se poate spune că, în societatea românească, politicienii presupus progresiști încearcă să creadă, chiar și ei, că există un set de reguli prin care se poate redefini binele public. Or, binele public nu se reglementează! Acesta este rezultatul progresului societății care, la rândul său, este condiționat de progresul individual, obținut ca efect al acțiunilor ce întăresc autonomia decizională individuală. Mai precis, progresul societății, evocat de progresiști ca fiind rezultatul palpabil al cuceririlor științei și tehnologiei, a unei mai eficiente organizări sociale sau al creșterii economice, trebuie citit invers: efectul achiziției de cunoaștere prin educație, cercetare, cultură etc. permite emanciparea individuală, și astfel, se creează condițiile obținerii celor enumerate, deoarece decizia publică devine optimă. Ideologia progresistă beneficiază tocmai de această confuzie, afirmând că setul de măsuri pe care îl propune, și nu altul, va duce la progres. Iar problemele care nu sunt rezolvabile imediat trebuie evacuate rapid de pe agenda zilei, deoarece întârzie apariția progresului. Pe scurt, progresiștii confundă, unii chiar în mod sincer, cauza cu efectul, bazându-se pe faptul că nu se poate demonstra existența unei „minciuni în viitor”.
Astăzi, observăm că în numele progresului, invocat într-o manieră abruptă, progresismul încearcă o înlocuire a politicii bazată pe doctrine, alterează fundamentele economice ale capitalismului ca sistem economic și propune accelerarea unor reforme sociale. Și toate acestea, prin redefinirea conjuncturală a drepturilor și libertăților. Mai precis, în scopul obținerii „binelui comun”, s-ar justifica, de exemplu: accesarea ideologiilor care, prin definiție, schematizează realitatea și promit rezultate pe termen scurt fără a prezenta și riscurile deciziilor pe termen mediu și lung; rescrierea regulilor capitalismului, acuzând faptul că piețele nu pot gestiona propriile reforme structurale, singure; stabilirea de constrângeri relativ tari pentru libera exprimare, cu scopul de a proteja împotriva abuzurilor minoritățile, de orice fel și de orice dimensiune numerică.
Evoluția politică a PNL – va influența ideea progresistă conceptul de „național” din titulatură?
În mod fundamental, progresul reprezintă ”dreptul de a avea drepturi” cu scopul de a accede la niveluri mai ridicate în dezvoltarea umană. De la Revoluția Franceză până în prezent, societatea occidentală a progresat tocmai datorită stabilirii de noi drepturi și extinderii libertăților, primele referindu-se la persoană, iar ultimele la garanțiile statului. Pentru un PNL liberal-conservator sintagma „drepturi individuale” implică și responsabilitate publică – ce poate face un cetățean pentru sine, pentru familia sa și pentru societate – în scopul realizării progresului comunitar. Pentru un PNL progresist, ponderea acestor drepturi s-ar modifica în favoarea celor „private sau speciale” – ce așteaptă un cetățean să primească de la stat, în virtutea faptului că ar fi parte a unei comunități autodefinite – aceste drepturi fiind stabilite prin intermediul unor politici de tip identitar, ce se pot referi nu doar la categorii nedreptățite – etnie, sex/gen, rasă – ci și la alte categorii nemulțumite, utilizând criterii ca: nivel de educație, vârstă, reședința urbană sau rurală etc.
Fără a adânci analiza asupra modului în care progresismul favorizează politicile identitare, extinzându-le, practic, la orice nemulțumire minim justificabilă, se poate spune că aceste politici creează competiție între grupuri și, ca urmare, sunt prea puțin interesate de obținerea progresului comun. Dacă este așa, progresismul întărește identitatea microsocială, dar subminează comunitatea macrosocială, în detrimentul unității. Or, conceptul de „național” din titulatura PNL se referă tocmai la unitatea care face posibilă identitatea națională. Este posibil ca, pentru unii membri ai PNL și nu numai pentru aceștia, progresismul să fie văzut ca un ferment al redefinirii sentimentului național. Sau, poate, pentru a susține ideea de națiune civică. În orice caz, putem observa că din moțiunea liberală, spre deosebire de cea liberal-conservatoare, lipsește noțiunea de „națiune”, așa cum din ambele lipsește cea de regionalizare, concept, care deși este mai întâi economic, este mai mereu invocat în cheie administrativă.
Evoluția politicilor economice ale PNL – ce fel de capitalism va susține PNL?
Tema capitalismului românesc pare un subiect încheiat înainte de a fi fost discutat. Practic, fără excepție, partidele politice au evitat subiectul, liderii de opinie vizibili l-au înlocuit cu „societatea deschisă”, iar românii l-au experimentat sub diferite variante, beneficiind de libera circulație a persoanelor. Capitalismul, gândit ca aranjament politic- juridic -instituțional, ar fi trebuit să definească un model de civilizație pentru România modernă. Decidenții politici, însă, au fost mulțumiți cu ideea că România este o democrație și o economie liberală. Cât despre model, s-a considerat că simpla convergență a legislației naționale cu acquis-ul comunitar va crea și o societate modernă. Adică, o modernizare construită de sus în jos, administrația fiind elementul facilitator. Fiecare dintre noi poate evalua succesul acestui proces!
În lipsa dezbaterii politice referitoare la modelul capitalismului românesc, sau măcar despre evoluția acestuia în România (aici vorbind despre modul în care s-au construit sistemele de asigurări sociale și de sănătate, efectele implicării statului în economie, prerogativele de putere publică ale birocrației într-o nouă cultură administrativă precum și hazardul moral în decizia publică etc.) în spațiul public a apărut și s-a consolidat un mesaj antisistem. Reprezentanții acestui mesaj care au contestat regimurile precedente, sunt, deocamdată, partenerii principali ai PNL la guvernare. Bazați pe un managerialism despre care am vorbit mai sus, USR-PLUS își caută, încă, identitatea ideologică, nu prin afirmare, ci prin contestarea modelului de capitalism prezent azi în România. Iar soluția pe care o propun este, de facto, un capitalism al marilor companii/organizații. În acest context, PNL care se simte amenințat de ofensiva ideologiilor și de riscul de a fi catalogat drept un partid care nu mai are mare lucru de oferit în forma sa actuală, încearcă să joace, la rândul său, cartea progresismului. Dar, acei lideri care cred că pot lega PNL de ideologia progresistă au aceeași problemă ca și omologii lor, membrii USR-PLUS: imposibilitatea de a lega dreapta economică de progresismul economic (de stânga). Ba chiar au o problemă mai mare, dacă vor citi despre soarta Partidului conservator din Canada care, adăugându-și în titulatură cuvântul progresist, a bulversat electoratul și în final a dispărut din istoria politică a țării. Păstrând proporțiile, exemplul canadian arată că, dacă lideri ai PNL intenționează să formuleze strategii de apărare a partidului prin adoptarea progresismului, vor grăbi, de fapt, decăderea propriului partid.
Totuși, realitatea politică a zilei arată că unii lideri de primă linie ai PNL transmit ideea conform căreia capitalismul pe care îl trăim astăzi nu are viitor și este nevoie de o „resetare”, legată măcar marginal, de progresism. Dar ce variantă de capitalism ar putea aceștia să propună? Mai întâi, despre ce nu pot susține: PNL nu poate susține un capitalism progresist (deși există unele declarații de la vârful partidului care, probabil din superficialitate, trimit direct la acesta) deoarece un asemenea aranjament social-economic desemnează o înclinare către stânga. Ce ar însemna acest capitalism progresist? O rafinare a capitalismului neoliberal, în care, sub argumentul accesului la bunurile publice, puterea (guvernul) să poată reglementa suplimentar piețele. Prin urmare, birocrația înalt calificată alături de tehnocrați pot ”canaliza” deciziile pieței mai eficient, spre binele public. Deci, această variantă nu este acceptabilă. Ce e drept, moțiunea liberală nu trimite la asemenea abordare, însă unele declarații publice, da. Pe de altă parte, însă, financializarea care transpare în moțiunea liberală, la care se adaugă inserțiile progresiste din discursul susținătorilor de primă linie a acesteia, se unesc într-un discutabil neoliberalism progresist, care, de exemplu în cazul SUA, a dus în mai mulți ani de aplicare (în acest caz de către stânga politică, ce-i drept aflată mai la dreapta omologilor europeni) la dezindustrializare. Prin urmare, dublul oximoron: capitalism progresist ori neoliberalism progresist, reprezintă imposibilități ideologice pentru PNL, în afara situației în care se decide înclinarea partidului către stânga.
Probabil că, pe fond, nimeni nu dorește cu adevărat așa ceva, însă, confuziile create în spațiul public sunt demonstrabile. Și atunci, în cazul fericit, în care nu vorbim despre un capitalism progresist, ce rămâne? Revenirea la obișnuita „narațiune” a capitalismului antreprenorial! Dar și în acest caz, cele două moțiuni au viziuni diferite. Deși ambele se declară susținătoare ale unui capitalism antreprenorial, moțiunea liberală conține explicit opțiunea conform căreia se urmărește: „Pe termen mediu și lung, limitarea acordării de sprijin sub formă de granturi și încurajarea finanțării prin instrumente specifice de pe piața financiară (participații la capital, crowdfunding, business angels etc.)”. La rândul ei, moțiunea liberal-conservatoare vorbește despre faptul că: ”Trebuie promovate deducerile fiscale care să încurajeze libera inițiativă și investițiile în economie în locul subvențiilor și a ajutoarelor de stat”. Fără a adânci analiza, se observă că moțiunea liberală trimite la financializare, iar cea liberal-conservatoare la aplicarea pârghiilor fiscale (la îndemâna statului) acceptate în economia de piață. Prin urmare, considerând acest exemplu, moțiunea liberal-conservatoare pare deschisă și către antreprenorii de talie redusă, în raport cu cea liberală, deoarece ultima descrie un neoliberalism financiar – financializarea fiind favorabilă firmelor de talie mare (bancabile ori cotate la bursă) care au forța financiară de a negocia la nivelul capitalului purtător de dobânzi (instituțiile financiare). Extinzând concluzia, pare, de asemenea, că moțiunea liberală este mai apropiată de modelul de capitalism pe care USR-PLUS îl susține, cel al marilor companii/organizații, de vreme ce este favorabilă ideii conform căreia companiile trebuie să fie expuse cât mai direct piețelor financiare.
Desigur, aceste observații, justificate de analiza unor paragrafe conținute în cele două moțiuni, ar putea fi respinse de către susținătorii lor. Totuși, pentru cei care ar putea contesta caracterul neoliberal expus de moțiunea liberală, contraargumentul constă în observarea modului în care, de-a lungul mai multor paragrafe din document, se repetă ideea conform căreia statul deține o pondere prea mare în economie și „…trage în jos performanțele sectorului privat…”, invocându-se, oarecum activist, chiar și Constituția: Constituția României prevede că economia noastră este o economie de piață funcțională, ceea ce ar însemna ca sectorul privat să fie mult mai reprezentativ decât este acum”. În fine, o definire a „statului liberal” ar fi fost foarte utilă, de exemplu în raport cu prevederile Constituției – care prevede că România este un stat social.
Până astăzi, dezbaterea din PNL referitoare la orientarea economică a partidului nu a existat! Iar acum este supraexpusă public într-o conjunctură „triplu” defavorabilă: când partidul se află la putere, când partidul trece prin alegeri interne și când leadership-ul a „reușit” să marginalizeze aproape toți intelectualii critici ai partidului, expunându-l astfel la experimente ideologice. Cert este faptul că, deși moțiunea liberală nu conține explicit noțiunea de progresism, susținătorii ei nu obosesc să îl invoce, convinși, poate, că plasând-o în siajul celei de progres, va convinge, mai mult decât abordările ușor sentimentale ale moțiunii liberal-conservatoare.
În contextul de mai sus, limitele celor două moțiuni pot fi interpretate în chei diferite. În ceea ce privește moțiunea liberală: fie unii lideri PNL încearcă o „rebranduire a partidului”, pentru a evita asaltul postmoderniștilor care acuză deja partidele mainstream că nu mai pot reprezenta o soluție, caz în care „progresismele” în discuție se referă doar la reforme sociale; fie autodefiniții liberali progresiști chiar cred într-un capitalism progresist, adică optează pentru mutarea PNL spre stânga. În acest moment conținutul moțiunii liberale este mai degrabă neoliberal și se află în contradicție cu unele declarații publice ale susținătorilor care se declară progresiști inclusiv pe tărâm economic. Pe de altă parte, moțiunea liberal-conservatoare susține o „reașezare a partidului” în raport cu tendințele de apariție a „societății de piață” afirmând că piețele nu sunt neutre în ceea ce privește bunurile publice (ex. educație, sănătate etc. ) sau unele servicii (de exemplu accesul la apă, energie etc.) și de aceea statul ar trebui să vegheze atent, protejând contribuabilii când aceștia sunt expuși asimetric piețelor. Pe scurt, fie că este vorba de o „rebranduire” ori de o „reașezare” a partidului, sau dacă piețele sunt cei mai buni decidenți ori nu sunt neutre din acest punct de vedere (monetizând totul și deschizând astfel calea către o nouă formă de corupție – cea a gulerelor albe) PNL are de trecut printr-o încercare la care singur s-a expus. Și aceasta, deoarece, a renunțat la caracteristica sa istorică: abordarea culturală a politicii, înlocuind intelectualii critici cu activiști în căutare de carieră.
Pentru a exemplifica limitele celor două moțiuni, una față de cealaltă, ar fi util un studiu de caz relativ simplu: problema acordării burselor de studii pentru studenți. Liberalii de dreapta – neoliberalii adepți ai financializării economiei – ar crea un sistem de credite bancare, cu dobânzi eventual negociabile cu statul; liberalii de centru-dreapta – liberal-conservatori – ar stabili că statul susține dobânzile, fie parțial, fie integral, dar în anumite condiții, iar liberalii progresiști – de stânga de fapt – ar reglementa sistemul de stabilire a dobânzilor pentru a reduce valoarea creditelor, adică ar interveni în funcționarea sectorului bancar privat. Între cele trei opțiuni, singura inacceptabilă pentru PNL ar trebui să fie cea progresistă, aceasta intrând în coliziune cu esența doctrinară actuală a partidului. Acest exemplu evidențiază faptul că decizia într-o problemă de politică educațională poate așeza piața sau statul în poziții predominante decizional, în funcție de orientarea doctrinară a puterii publice. Pentru a trece peste aspectele teoretice, se pot observa diferențele de abordare între sistemele britanic și nord-american care descriu primele două cazuri.
În loc de concluzii
Înainte de a fi liberal-conservator sau neoliberal, PNL are nevoie de o viziune care să depășească activismul politic, prea accentuat în ultimii ani, în care meritocrația este măsurată doar în numărul de voturi. De altfel, din acest motiv, politicile publice propuse de PNL nu mai depășesc limitele birocrației care conduce, evident, în competiția cu demnitarii. Este puțin probabil ca ieșirea din activismul aproape absolut să devină un obiectiv pentru elita politică a partidului, pentru simplul fapt că această elită este utilitaristă – nimic nou, dar perdant. În PNL, libera exprimare este, teoretic, garantată, dar în lipsa dezbaterii, această libertate a devenit, practic, inutilă.
Evident, există două scenarii post-congres. În cazul victoriei moțiunii liberal-conservatoare, este previzibil să se continue pe linia activismului, a negocierilor și a reașezării partidului, într-un ritm dictat de ciclul electoral. În ceea ce privește varianta liberală, „liberalii evoluați” nu se vor opri să își folosească armele progresiste, vizibile încă de pe acum: revizionismul aplicat pe scară largă (nimic din ceea ce funcționează astăzi nu trebuie să rămână nerevizuit, așa cum nimeni dintre cei vechi/reacționari nu pot fi de încredere – deja această abordare este vizibilă) alături de un activism elitist politic perpetuu, invocat în numele modernizării, care justifică faptul că, la nevoie, societatea trebuie să progreseze cu forța. Ambele scenarii prezintă riscuri mari pentru PNL, primul fiind static, al doilea fiind un echivalent politic al conceptului de distrugere creatoare, aplicat mai degrabă în mod nepotrivit.
Vestea bună, cel puțin până acum, este că nici moțiunea liberală nu este progresistă din punct de vedere economic, și nici moțiunea liberal-conservatoare nu poate fi suspectată de populism. Vestea mai puțin bună, cel puțin până acum, este că nici una dintre cele două moțiuni nu definesc o viziune clară, care să conducă România spre progres prin creșterea calității umane. Și aceasta deoarece, progresul este o valoare culturală ce nu este măsurabilă prin avuție sau avans tehnologic, ci prin capacitatea de creșterea a calității umane și prin folosirea acesteia – nu deținerea tehnologiei 5G reprezintă progresul uman, ci utilizarea ei pentru intervenții chirurgicale la distanță, educarea mai bună a elevilor prin noi metode, accesul la cultură în timp real și de oriunde etc., toate acestea ducând la dezvoltarea umană.
Prin urmare, dacă politicienii ar fi adepți conștienți ai progresului, ar susține politici publice complete: politici ample în favoarea educației sub toate formele acesteia, nu doar invocând investițiile și dotările, ci și oferta către profesori, pentru ca aceștia să își îmbunătățească nivelul de înțelegere al educației și să propună, ca urmare, chiar ei, metode noi educaționale; politici incluzive pentru sănătate, nu doar contabilizând numărul de spitale, ci și oferta către medici, de a-și crește experiența individuală, și astfel, de a propune noi tratamente; la fel pentru politicile privind cercetarea, cultura etc. Toate acestea, împreună, cresc nivelul de înțelegere al indivizilor relativ la evoluția societății. Abia apoi, după construirea unei baze culturale în societate, politicienii pot vorbi despre productivitate, competitivitate, performanță în economie, administrație, ori justiție. Desigur, timpul nu este aliatul politicienilor. De aceea, este greu de crezut că politicile publice autohtone vor privi progresul ca un criteriu, la momentul formulării lor. Și aceasta, deoarece, pentru cei care le elaborează astăzi, și mai ales în condițiile descrise de managerialiști ori progresiști, modernizarea semnifică introducerea instrumentelor de management, care aplică în numele unui utilitarism indiferent la particularitățile problemei tratate, aceiași algoritmi (analiza cost beneficiu, managementul operațional, poziția pe piață etc.), fie că este vorba despre economie, fie că este vorba despre cultură, educație, sănătate, politici pentru mediu și resurse, cercetare etc. Iată cum, se demonstrează faptul că pentru progresismul activist, simplificarea ideologică a realității și schematizarea soluționării problemelor reprezintă modul de relaționare cu societatea.
Există două exemple, aflate la îndemână, care ar fi utile pentru a descrie cum poate fi interpretat progresul în sensul deciziei politice. Un exemplu francez, în funcțiune, referitor la decizia ca prima probă a bacalaureatului să fie cea de filozofie – care demonstrează faptul că decidenții realizează cât de important este ca tinerii să înțeleagă realitatea socială în care vor intra. Și un exemplu britanic, gândit pentru viitorul de termen mediu, conform căruia, odată cu creșterea automatizării, robotizării, digitalizării, care induc reducerea nevoii de forță de muncă, se intenționează ca, politica educațională să propună menținerea tinerilor o perioadă mai lungă în sistemul de educație. Poate că de acest tip de gândire politică ar fi nevoie și în România, nu doar de lamentații elitiste conform cărora trebuie să ne îngrijorăm că dispar meseriile sau că tinerii neagă valorile sociale.
Până la urmă, cele două moțiuni propuse, reflectă limitele PNL, în ceea ce privește formularea unui proiect de țară, mereu amânat. Și mai reflectă ceva: modul utilitarist în care se face schimbarea de generații în politica românească nu pare să permită apariția de noi lideri ci doar manageri tranzacționați.
Dacă PNL va adopta în evoluția sa scurtături culturale, se va apropia de USR-PLUS, abandonând propria versiune despre modernizare. De aceea, PNL are nevoie, indiferent de câștigătorul competiției pentru șefia partidului, să revină la tipul de politică pe care a practicat-o, mai bine sau mai puțin bine: o politică culturală! Adică, să înțeleagă societatea înainte de a-i propune un drum.
PS
Acest text utilizează moțiunile propuse de către candidații la președinția PNL, fără intenție partizană, și ca pretext pentru a pune cel puțin două întrebări uitate de ceva vreme. Care va fi următoarea etapă de evoluție a economiei românești: o etapă a consolidării prin obținerea de profituri pe termen lung, asigurate de productivitatea producției și comerțului, sau o etapă în care obținerea profitului are loc tot mai mult pe canale financiare? Dar direcția de evoluție a societății românești: spre o societate de piață?
,_2010Q1-2021Q1.png){kind=link}